Moştenirea lui drac-nea

Joi noapte s-a stins din viaţă, probabil în chinuri îngrozitoare, privind în faţă călăul care o siluise, o copilă de 15 ani, care a crezut că trăieşte într-o ţară normală, căreia îi pasă cu adevărat. Alexandra a fost răpită miercuri de cel care a luat-o în maşina sa, nu pentru a o duce acasă, ci pentru a o ascunde, viola şi ucide în cursul zilei de joi.

Frumuseţea asta de fată a fost mai deşteaptă decât toate autorităţile pe care a contat în zadar, căci joi dimineaţa, la ora 11 a reuşit să ceară ajutor, sunând la 112 de trei ori, de pe un telefon al criminalului, descriindu-l pe răpitor şi locul unde se afla legată cu sârmă, după ce fusese violată. Conform declaraţiilor unchiului fetei, Alexandru Cumpănaşu, Poliţia din Caracal a cerut localizarea apelului abia la ora 18. Şapte ore mai târziu! Apoi tot trupetul ăsta al statului a stat “la pândă” (cum le place să spună) toată noaptea, îndrăznind să intre în curte nouăsprezece ore mai târziu, la 6 dimineaţa, când, zic ei, le-a permis în fine procurorul care coordona operaţiunea. Au ridicat suspectul şi au găsit în lugubra locuinţă-garaj, oase şi pachete de carne, probabil umane.

Şi de aici, din acest peisaj după măcelărire stil “Tăcerea mieilor” (criminalului îi plac filmele de groază), a început apoi sarabanda declaraţiilor publice ale diferitelor instituţii implicate, toate, în esenţă, susţinând că au respectat legea. Peste cadavrul (prezumabil deja incinerat) al victimei au început să zboare sfidător afirmaţiile de lemn ale purtătorilor de cuvânt, ale miniştrilor, ale prim-ministrei, ale diverşilor specialişti, într-o aglomerare fetidă care nu face decât să mărească indignarea publică. Fiindcă acesta nu este doar un caz (încă prezumtiv) de criminal în serie, ci este în primul rând expresia supremă, încoronată mortuar, a strategiei de destructurare a statului de drept şi de şubrezire a edificiului valorilor fundamentale ale civilizaţiei occidentale, ce constituie baza educaţiei noastre. O strategie implementată constant de conducători, mai ales în ultimii ani, la toate nivelurile societăţii româneşti. Şi cu care partea sănătoasă şi lucidă a acestei societăţi încă nu a obosit să lupte, aşa cum au făcut şi aseară mii de oameni care au manifestat paşnic împotriva statului indolent, ce a lăsat să moară un copil nevinovat. Încă unul din cele câteva mii de copii dispăruţi în ultimul an?

Şi la ce ar fi trebuit să ne aşteptăm, când de doi ani şi jumătate încoace, prin forţa majorităţii parlamentare şi cu braţul CCR, am asistat la modificarea legilor justiţiei în favoarea infractorilor, pentru a rezolva astfel problemele judiciare a numeroşi corupţi din clasa politică? Patru sute de texte normative au fost modificate în Codul penal şi aproape toate au ţintit favorizarea infractorilor, iar nu protecţia victimelor. Vă mai amintiţi când Dragnea, capo di tutti capi, cerea iertare miilor de români care, zicea el, stau în puşcărie din cauza unui articol neconstituţional, cel de abuz în serviciu? A rezolvat CCR speţa, în favoarea corupţilor, desigur!

Fiecare astfel de decizie a transformat în certitudine, bănuiala că cetăţenii oneşti, adică majoritatea populaţiei, nu se mai bucură de siguranţa pe care statul ar trebui să le-o furnizeze, în virtutea faptului că tocmai plătitorii de taxe îi întreţin financiar organele, pentru a asigura liniştea populaţiei. Căci, altfel, comunităţile, din nevoia de a-şi asigura supravieţuirea, s-ar putea întoarce la un sistem revolut de autoapărare, creând echipe de vigilanti, justiţiari care şi-ar face singuri dreptate. Ceea ce ar însemna anarhie şi absoluta disoluţie a statului.

Climatul de nesiguranţă s-a înstăpânit în România, când, prin puterea recursului compensatoriu, altă lege aprobată de coaliţia aflată la guvernare, au ieşit din puşcării, înainte de termen, 18.476 de deţinuţi, din care 1.834 aveau condamnări pentru omor, 5.928 pentru furt şi tâlhărie, 762 pentru viol, 87 pentru pedofilie, 243 pentru trafic de persoane şi minori etc. Un adevărat dezastru, cum l-au calificat specialiştii, care au avertizat asupra consecinţelor acestei legi, ce a eliberat criminali şi violatori, categorie care nu intră nici măcar pe lista legilor de graţiere.

În perioada guvernării PSD-ALDE-UDMR, din ianuarie 2017 până în mai 2019, un sfert din populaţia carcerală a României a fost eliberată, la termen şi înainte de termen, fără ca societatea să aibă sistemele de supraveghere şi de sprijin pentru reintegrarea lor socială, absolut necesare, mai ales pentru cei eliberaţi înainte de termen.

Iar acum prim-ministra României şi lideră PSD, sfătuită ce vreun forţos consilier,  viclean copil de casă, propune un referendum pentru înăsprirea pedepselor pentru crimă, viol şi pedofilie. La doi ani după ce colegii ei, Iordache, Nicolicea et co.,, propuseseră contrariul, iar partidul votase. După ce a cerut ca partidele să nu folosească tragedia de la Caracal în scop electoral, tocmai dna Dăncilă face ce condamna, într-un pur gest politicianist, menit a-i salva candidatura la prezidenţiale.

Căci două lucruri sunt evidente: prim-ministrul nu poate iniţia referendumuri, care sunt apanajul preşedintelui, şi cine, în afara infractorilor, nu ar fi de acord cu întărirea climatului de siguranţă în societate, prin mărirea acestor pedepse, care ar avea şi un efect disuasiv? Mai ales că legea recursului compensatoriu i-ar elibera mai devreme, în continuare, pe condamnaţi!

Dacă doamna premier (neconflictuală cum o ştim!) este într-adevăr îngrijorată de degradarea climatului de siguranţă a cetăţeanului, singura cale credibilă este anularea modificărilor legislative aprobate de coaliţie în ultimii doi ani şi jumătate, care au condus la calamitatea juridică actuală, ce aduce un atac direct, fizic, asupra cetăţeanului.

Cazul Caracal are valoare de simbol pentru guvernarea acestei ţări, pe care oamenii o resimt ca nereformată, atunci când spun că “nimic nu s-a schimbat” de la tragediile de la Maternitatea Giuleşti, cea din Apuseni şi cea de la Colectiv. Iar la această malignă continuitate a indiferenţei faţă la nevoile cetăţeanului se adaugă acum Caracalul, cu numele adolescentei de 15 ani, Alexandra, dar şi cu cel al Luizei, eleva în vârstă de 18 ani, dispărută din aprilie şi a cărei familie acuză DIICOT, care a preluat cazul, că nu a făcut nimic până acum, pentru elucidarea speţei. La momentul actual nu ştim nimic despre evoluţia cercetărilor, căci instituţiile implicate nu au obişnuinţa comunicării publice, nici măcar în astfel de cazuri de mare impact emoţional colectiv. Dar pot să îmi închipui că şi dispariţia Alexandrei ar fi putut trece în cvasi-anonimat, ca cea a Luizei, dacă familia tinerei nu ar fi făcut presiuni, prin ruda lor ce este o prezenţă publică, asupra forţelor de ordine care au înregistrat oricum un eşec.

Cazul Alexandrei pune în lumină şi problemele învăţământului românesc, căci tânăra era nevoită să ia meditaţii la oraş. Acolo mergea, atunci când s-a urcat în maşina răpitorului, în condiţiile în care transportul public judeţean este în mare suferinţă, ca urmare a reglementărilor datorate coaliţiei de guvernare. Alexandra, elevă de 9, era fată cuminte, ca şi Luiza, de aceea familiile lor s-au îngrijorat şi mai mult când o voce masculină le-a anunţat telefonic, că fetele lor au plecat în străinătate. Informaţie care trebuia să-i tulbure în egală măsură şi pe poliţişti, dacă nu ar fi gândit ei înşişi că fetele s-or fi destrăbălând pe undeva, din moment ce şeful poliţiei Caracal a îndrăznit să-i spună tatălui Alexandrei: “Dacă dă dracu să fie încurcată cu vreunul, plăteşti percheziţiile!”. Este acelaşi tip de gândire misogină, ce modelează la noi atitudinea multor bărbaţi (şefi), care nu văd femeia ca pe o persoană cu drepturi egale, ci cel mult ca pe un obiect potrivit pentru satisfacerea nevoilor sexuale. Şi chiar când e violată, ea poate concepe doar dacă simte plăcere, altfel însămânţarea violentă nu e reuşită şi femeia scapă de griji!, aberaţie pe care a lansat-o în spaţiul public fostul prodecan de la Facultatea de Teologie a Universităţii Bucureşti. Cu asemenea mentori spirituali ai naţiei, cum să te mai miri când afli că 55% dintre români cred că violul poate fi justificat, cum ne arăta Eurobarometrul asupra violenţei de gen, realizat în 2016!   

Cazul Caracal pune în evidenţă, cu mare pregnanţă, şi crasa incompetenţă a conducătorilor de structuri din organele statului, urmare a unei politici de contra-selecţie, aplicate cu consecvenţă de această coaliţie de guvernare. Întregi domenii profesionale au fost puse sub presiunea acestor numiri clientelare, astfel încât hotărârile aberante emanate de la nivelul decizional impietează profund asupra rezultatelor muncii a mii de profesionişti oneşti, pe care România încă îi mai are, în ciuda exodului masiv de creiere şi de mână de lucru. O noapte întreagă au stat “forţele de ordine” în faţa porţii prezumtivului criminal, ştiind că înăuntru se află o fată sechestrată, numai din cauza faptului că nu cunosc legislaţia şi Constituţia României, care le permite să intervină în caz de forţă majoră şi de ameninţare la adresa vieţii unei persoane. Nici nu mai contează dacă procurorul i-a împiedicat pe poliţişti să intre, sau dacă aceştia nici nu au vrut să o facă, fiind puţini la număr. Contează rezultatul: uciderea şi prezumtiva incinerare a victimei, ale cărei ultime cuvinte la apelul 112 au fost: Vine, vine... Criminalul, desigur. 

Nouăsprezece ore au trecut de la apelul de ajutor al victimei, până la pătrunderea în casa groazei, fiindcă, spun poliţiştii, STS nu a oferit coordonatele corecte. STS se scuză, spunând că nu are nici instrumentele, nici competenţa legală să identifice locul apelanţilor la 112. Deşi, în 2009 România a scăpat de procedura de infringement a Uniunii Europene pe această temă, confirmând că serviciile de urgenţă aveau acces la informaţia de localizare, ce le permite accesul mai rapid la victime. S-a minţit atunci? Sau este şi incapacitatea STS de a localiza victimele, tot rezultatul corupţiei, din moment ce sistemul nefuncţional a fost modernizat, pentru suma de 3 milioane de euro, de un consorţiu de firme controlate de fugarul Sebastian Ghiţă, care a lăsat şi sistemul informatic al CNAS în aceeaşi stare de colaps? STS invocă vicii legislative, ca scuză pentru impotenţa sa, dar nu ne spune să fi întreprins vreun demers pentru rezolvarea unei probleme declarate rezolvate din 2009. În schimb, Serviciul de Telecomunicaţii Speciale a cheltuit 17 milioane de euro, în contracte oferite prin negociere directă, unei firme în care acţionar principal părea a fi Bogdan Chirieac. "Corupţia ucide!", au scandat ieri seara protestatarii. Pe bună dreptate. Desigur că acesta nu este un motiv ca instituţia, care asigură transparenţa la vot, prin sistemul informatic utilizat, să fie trecută abuziv în componenţa Ministerului de Interne, cum cu mare grabă au cerut deja lideri PSD. Aceasta să fie lipsa de politizare clamată de şefa partidului? Şi tocmai la Interne, când la Caracal a văzut o naţiune întreaga prestaţia abulică a proaspătului ministru, fost director al staţiei TV constănţene, a lui Radu Mazăre?

O altă instituţie care ar fi putut contribui la siguranţa românilor, în general, şi la salvarea Alexandrei, în cazul Caracal,  este ANCOM, care, conform unui deputat USR, ar fi putut implementa un soft gratuit de localizare prin GPS, a apelurilor de pe orice Android. Dar nu a făcut-o, probabil fiindcă şeful ei, Sorin Grindeanu, a fost prea ocupat cu călătoriile în ţări exotice, în compania unei foste miss Buzău, angajate ca...aţi ghicit!, consilieră, alături de alte cinci cliente.

În faţa acestui dezastru al intervenţiei “forţelor de ordine” şi pentru a răspunde valului de indignare publică, prim-ministra a sacrificat pe loc, câţiva dintre pionii guvernului, unii proaspăt numiţi în funcţii de conducere, pe aceleaşi criterii clientelare: prefectul şi subprefectul judeţului Olt, şeful şi adjuncţii Inspectoratului de Poliţie Olt, şeful şi adjunctul Poliţiei Caracal. Şeful Poliţiei Olt, Cristian Voiculescu, de pildă, ocupa de cinci luni funcţia, prin împuternicire, după ce picase, fiind singurul candidat, la concursul pentru ocuparea acestui post, iar în 2013 fusese retrogradat. Politica numirii de şefi interimari, special aleşi pentru competenţele lor profesionale scăzute şi marea lor docilitate în faţa cerinţelor de partid, este unul din pilonii strategiei coaliţiei de guvernare, pentru toate domeniile profesionale din România. Rezistă cine poate! Acest asalt concentric la stabilitatea ierarhiei de valori s-a aplicat insidios, zi de zi şi poate de aceea el nu a fost perceput ca un tsunami decât atunci când a ţintit frontal legile justiţiei. Dar maligna strategie care promovează nulităţile docile roade precum picătura de apă, soclul edificiului nostru de valori în economie, în viaţa socială, în cultură, cu efecte de lungă durată.

De aceea, tragedia de la Caracal, în care statul şi-a dovedit indiferenţa şi impotenţa în rezolvarea unei situaţii de viaţă şi de moarte, nu este decât urmarea firească a politicii de erodare continuă a unui sistem ce asigură buna şi paşnica funcţionare a comunităţii, construite pe principiile valorii, ale competenţei, empatiei, onestităţii şi bunului-simţ. 

Tragedia de la Caracal este simbolul moştenirii funebre a lui drac-nea. Însă, aşa cum ne-a dovedit istoria recentă, atunci când o comunitate îşi simte pusă în primejdie chiar propria existenţă şi viitorul copiilor ei, oricâte ţestoase ar scoate puterea în stradă, valul de indignare publică nu poate fi oprit. Iar putregaiul de pe trunchiul viguros al societăţii trebuie curăţat. Altfel, va distruge tot copacul.