Moldova post-Vilnius şi sindromul „drobului de sare“

Parafarea Acordului de Asociere a Moldovei la Uniunea Europeană reprezintă, indiscutabil, un mare succes al actualei guvernări de la Chişinău, stimulând deja opinii şi analize legate de perioada post-Vilnius.

Nota deranjantă a unora dintre comentarii este refrenul „drobului de sare“. Şi anume: Moldova a fost acceptată de europeni fără să-şi fi făcut bine temele, corupţia în loc să fie stârpită e pusă la adăpost, vom suporta sancţiunile Moscovei... Scepticismul nu poate fi evitat într-o societate ca a noastră, mai curând dezamăgită decât animată de entuziasme facile. Dar aş prefera să văd jumătatea plină a paharului.

Să încep prin a spune că Moldova devine, iată, printr-un joc geopolitic greu de prevăzut până acum câteva zile principala „floare“ din buchetul Parteneriatului Estic, după ce „bujorul“ ucrainean s-a ofilit în bătaia primelor geruri ruseşti declanşate în acest noiembrie al tuturor speranţelor. Funcţionarii europeni vor trebui să puncteze în dreptul Moldovei, fără să uite de Ucraina (unde lucrurile nu sunt încă tranşate), cu mai multă atenţie şi generozitate. Putem profita de această conjunctură. Totul e ca voinţa de integrare europeană să se menţină la nivelul puterii de la Chişinău şi ca stare de spirit dominantă în societatea basarabeană. Uniunea Europeană îşi va înăspri dialogul cu Rusia – o demonstrează reacţia vehementă a Poloniei, prin preşedintele Komorowski care, într-un interviu pentru „Gazeta Wyborcza“, spunea: „Şantajul inadmisibil la adresa Ucrainei se cuvine să ne facă vigilenţi, întrucât noi nu am estimat în termeni reali capacitatea de diversiune a Rusiei în aceste teritorii…“

Lumea occidentală funcţionează după reguli prestabilite, respectate de parteneri. Or, cu Rusia trebuie să fii pregătit pentru o evoluţie imprevizibilă, pentru că ea nu respectă uzanţele diplomatice, practică limbajul dublu şi nu pune preţ pe suveranitatea popoarelor, pe dreptul lor la autodeterminare. Aşa încât, după eşecul Ucrainei, Republica Moldova capătă, deodată, mai mulţi avocaţi puternici şi foarte vocali în Europa. Prietenii noştri îşi strâng rândurile. Polonia nu va renunţa să susţină naţiunile est-europene, opresate de Moscova. Venirea lui John Kerry, secretarul de stat american, la Chişinău, la începutul lunii decembrie – o veste de bun augur! – sper să insufle mai multă determinare şi „greilor“ Europei care, acum, cu orgoliul rănit după defectarea Ucrainei, vor trebui să recupereze, sub o formă sau alta, terenul pierdut în faţa Rusiei.

În perioada post-Vilnius guvernanţii de la Chişinău vor avea de luptat deopotrivă cu pericole reale şi cu cele închipuite, induse de propaganda anti-moldovenească. Într-un an electoral, ei au de îmbinat accelerarea unor reforme, aşteptate de partenerii europeni, cu un set de politici sociale râvnite de cetăţenii de acasă. Aproape o contradicţie în termeni, ai zice, o cuadratură a cercului! Dar acesta e specificul Moldovei, cu populaţia ei săracă şi dezorientată: ea trebuie asistată ca să creadă în valori înalte. Trist, dar adevărat.

Din fericire, mai există o pârghie. Circulaţia basarabenilor fără vize – un mare atu, un câştig strategic al actualei guvernări – care va modifica în bine dispoziţiile populare, va rezolva sau atenua numeroase drame de familie. Nu toţi moldovenii vor emigra (cine a avut de plecat a plecat), în schimb cei fugiţi vor putea reveni fără teamă să-şi vadă părinţii şi copiii şi chiar să participe la vot.

Călătoriile fără vize în spaţiul comunitar sunt o şansă de civilizare reală pentru noi. Un om care a cunoscut o viaţă mai bună în Occident nu va mai accepta, odată întors în patrie, vechile umilinţe. Îşi va dori respect, transparenţă, decenţă şi responsabilitate din partea oamenilor politici, eficienţă instituţională. Lecţia europenizării aplicată pe viu, nu audiată în lungi şi sterile dezbateri TV, va fi mult mai eficientă şi va da roade. Sigur că în Moldova orice idee nobilă poate fi compromisă, inclusiv aceea a liberei circulaţii, dacă autorităţile nu vor avea grijă să prevină traficul şi falsificarea paşapoartelor biometrice – primele manifestări ale noii „industrii“ au şi apărut.

În aceeaşi perioadă, post-Vilnius, ne aşteptăm ca România să-şi ia mai în serios rolul de propulsor al europenizării Basarabiei, realizând proiecte de dezvoltare pe termen mediu şi lung în domeniul energetic şi al infrastructurii, inclusiv cu sprijinul Uniunii Europene, ba chiar să gândească o strategie naţională pentru Moldova, asupra căreia să cadă de acord întreaga clasă politică românească, toţi actorii importanţi, depăşindu-şi plăcerea, mediocră, de a-şi lua faţa unii altora...

Un sondaj recent, comandat de ziarul „Adevărul“, ne arată că românii din dreapta Prutului sunt într-o proporţie covârşitoare favorabili unirii cu Republica Moldova, direct sau în contextul oferit de integrarea europeană. Dezbaterea s-a lansat şi e bine să se poarte în presă, la nivel academic, între specialişti şi reprezentanţi ai societăţii civile. „Detabuizarea subiectului“ – cum ar spune preşedintele PNL Vitalia Pavlicenco – este deja o mare realizare. La nivel politic însă cred că ar trebui promovată ideea că românii de pe cele două maluri ale Prutului aparţin aceleiaşi civilizaţii occidentale, că apropierea lor face parte din amplul proces al revenirii Moldovei în familia naţiunilor libere. Este discursul care asigură continuitate evoluţiilor democratice interne şi previne creşterea tensiunilor interetnice, pe care agenţii orientării pro-ruseşti nu vor pregeta să le speculeze.

Basarabia are nevoie de viziune, acţiune şi voinţă politică pentru a-şi realiza proiectul european. Doar aşa putem scăpa de frica drobului de sare, ce tot stă de secole să cadă peste noi. Ce va fi va fi, ne-am obişnuit să trăim în cătarea puştii. Noi să ne vedem de ale noastre. Noul statut internaţional de după Vilnius oferă Republicii Moldova oportunităţi pe care ea nu le-a avut în întreaga perioadă a independenţei. Să nu le ratăm!