Moartea Clitemnestrei şi restabilirea ordinii

0
0

Spectacolul cu Electra de la Teatrul German de Stat din Timişoara reprezintă un exemplu de concentrare deopotrivă dramatică şi dramaturgică.

E bazat pe un scenariu teatral purtând semnătura lui Benedek Zsolt, scenariu în a cărui gramatică şi intimitate Electra lui Euripide s-a însoţit şi amestecat omogen cu fragmente din Agamemnonul lui Eschil.

Povestea a fost transferată în contemporaneitate, a fost, de asemenea, la maximum esenţializată. Totul fără a i se afecta defel coerenţa, inteligibilitatea, dar nici profunzimea. A fost deopotrivă drastic redus numărul personajelor, doar cinci dintre acestea putând fi văzute aievea. Lumea, mulţimea tăcută din Argos, acea umanitate dezumanizată care mult prea multă vreme, vreo 20 de ani, s-a complăcut în tăcere şi complicităţi blestemate, poate fi de data aceasta doar intuită. Spectacolul regizat de Bocsárdi László, mostră de teatru minimalist, îi sugerează totuşi, pregnant şi eficient deopotrivă, atitudinea de resemnare tăcută. Ca şi procesul lent, complicat, costisitor în plan uman, al ieşirii din ea. Proces şi ieşire devenite definitive de îndată ce răzbunarea s-a împlinit şi ordinea lumii a fost repusă în drepturi. Ea, răzbunarea, însemnând totodată punctul final al îndelungii căutări şi regăsiri a celor doi fraţi. E vorba despre o răzbunare progresiv enunţată şi înfăţişată ca atare în spectacol. O răzbunare anunţată, prefigurată, prefaţată, edictată ca obligatorie de Mesager. Adică de Moşneagul viclean, insinuant, animat de plăcerea sadică a crimelor ulterioare absolut necesare, jucat ca atare de un actor tânăr. De Konstantin Keidel. Îndelung plănuită de o Electră  deopotrivă interiorizată, şi explozivă, cu succes adusă în scenă de Isa Berger. Înfăptuită de ea, fiica lui Agamemnon,  împreună cu un Oreste, la început nu doar prea tânăr ori greu de scos din starea de inacţiune, ci şi încă neîmplinit pentru un astfel de act de justiţie supremă. Vedem un Oreste remarcabil interpretat de Harald Weisz, încă student la data premierei.

Sugestia despre care vorbeam mai sus se concretizează vizual în principal graţie unui element de recuzită, regăsibil ca atare şi în decorul mai amplu, mai complex şi mai sofisticat decât în alte dăţi, creat de Bartha József. E vorba despre un banal sul de scotch pe care Electra îl are obsesiv în mână, din care rupe cu nervozitate bucată după bucată, pe care îl aruncă doar spre a-l regăsi. Scotchul cu care aceeaşi Electră a împânzit deja, în cursul anilor lungi de ură, panoul roşu aflat în partea superioară a decorului etajat. Scotchul cu care tot ea îşi acoperă sânii goi, ca semn al suspendării propriei feminităţi. Acelaşi scotch cu care Oreste îşi acoperă, până la momentul în care a decis să devină parte în răzbunare, gura.

Interesant mi s-a părut felul în care autorul versiunii scenice şi, mai apoi, regizorul spectacolului au întrevăzut relaţia dintre Electra şi Oreste, pe de o parte, şi Egist şi Clitemnestra, pe de alta. În alte spectacole inspirate de aceleaşi texte de mereu reînnoită actualitate , ura lui Oreste şi, implicit, răzbunarea lui se concentrează îndeosebi împotriva lui Egist. Acesta e extraneul, el e socotit principalul vinovat, el e cel ce a corupt-o şi a obligat-o la complicitate pe Clitemnestra. Care, fără a fi mai puţin vinovată, rămâne pe mai departe, poate şi din raţiuni şi explicaţii de tip freudian, mama.

Nu, nici în alte montări, şi mă gândesc îndeosebi la Electra  lui Măniuţiu în ambele ei variante, cea orădeană şi cea sibiană, Clitemnestra nu era scutită de pedeapsă. Numai că sacrificarea ei se petrecea acolo parcă altfel. Cam peste tot, crima e mai totdeauna marcată de un nimb de compasiune filială. În montarea de la Teatrul German de Stat din Timişoara nici vorbă despre aşa ceva. Egist, jucat de Radu Vulpe, e un personaj pasager, aşa încât e rapid şi fără prea multe eforturi ori ezitări înlăturat. El e condamnatul din oficiu. Îi vedem sfârşitul, îi vedem zbaterile din ultimele clipe de viaţă şi cam atât. Soarta lui nu este, nu poate fi obiect de controversă. Lucrurile stau cu totul altfel când e vorba de Clitemnestra. Interpretată de Ida Jarcsek-Gaza ea e, alături de Electra, protagonista unei scene al cărei rost pare să fie acela de a reprezenta o piesă suplimentară la dosarul condamnării şi eliminării ei. Asupra ei se concentrează ura Electrei, iar ura aceasta îi e indusă şi lui Oreste. Eliminarea ei e, la urma urmei, miza şi scopul relaţiei vendettale pe care e construit spectacolul. Uciderea Clitemnestrei e acceptată fără ezitări şi fără rezerve de Oreste. De aceea e vestită în prolog şi marcată în final de cântecul-incantaţie al Moşneagului. E pecetluită de sărutul din final al celor doi fraţi. Asta după ce Moşneagul a repus fiecare obiect de recuzită ori de decor exact acolo unde îi era locul. Ordinea a fost restabilită.       

Teatrul German de Stat din Timişoara- ELECTRA după Euripide şi Eschil; Versiune scenică de Benedek Zsolt; Traducerea în limba germană: Christina Künze; Regia: Bocsárdi László; Decorul: Bartha József; Muzica: Boros Csaba; Mişcarea scenică: Baczó Tünde; Înregistrare muzicală cu participarea instrumentiştilor Lucian Petrilă, Gabriela Petrilă, Laura Şain, Iuliana Ambăruş; Cu: Isa Berger, Harald Weisz, Konstantin Keidel, Ida Jarcsek -Gaza, Radu Vulpe; Data reprezentaţiei: 17 februarie 2016

Mai multe - Opinii

Ultimele știri

adevarul de weekend jpeg anunt adevarul jpeg

Cele mai citite