Mistica sângelui

«Naţionalist» a ajuns un cuvânt blamabil, dacă nu chiar un stigmat. Mulţi strâmbă din nas la simpla lui pronunţare, echivalând mecanic naţionalismul cu demagogia, obtuzitatea şi isteria patriotardă.

În general, se cam ştiu motivele pentru care naţionalismul e privit chiorâş în România. Reacţia de respingere nu se leagă de ideile în sine, ci mai degrabă de cei care le dau glas. Se construieşte, astfel, cadrul optim pentru confuzie, judecată pripită şi reducţionism. Moştenirea etnică şi culturală ies, pe nedrept, din discuţie. Paşoptismul şi „Dacia literară" sunt prea departe în timp pentru a mai da cuiva o mână de ajutor. Bine, şi ce rămâne? Doar figura naţionalistului, care în ultima vreme a devenit prilej de ironie sau caricatură. Aşa se întâmplă când te hrăneşti decenii în şir cu filme propagandistice, poezii de tribună şi romane scrise poticnit. Aşa se întâmplă când intenţia bună e ambalată prost. „Naţionalist" a ajuns un cuvânt blamabil, dacă nu chiar un stigmat. Mulţi strâmbă din nas la simpla lui pronunţare, echivalând mecanic naţionalismul cu demagogia, obtuzitatea şi isteria patriotardă. Greşesc aceşti oameni? În mare măsură, da. Sunt ei singurii vinovaţi pentru greşeală? Categoric, nu.

Fapt curios, atitudinea faţă de naţionalism se schimbă când discuţia virează spre alte ţări. Există oameni care admiră la naţionalistul francez sau italian exact ceea ce deplâng sau condamnă la omologul lui român. Lucrurile iau o întorsătură şi mai stranie după intervenţia agenţilor de marketing cultural-politic. Atunci naţionalismul se transformă într-o doctrină frecventabilă, iar exponenţii lui fascinează. Cazul clasic în această privinţă e Irlanda, unde vârfurile de lance ale naţionalismului se bucură de adoraţia rezervată eroilor romantici, martirilor sau sfinţilor. Nu-i vorbă, strategiile de seducţie funcţionează şnur. Filmele politice exaltă o veritabilă mistică a sângelui şi pun accentul pe vocaţia sacrificiului. Actori prestigioşi (sau în orice caz iubiţi de public), irlandezi sau nu, întruchipează fie oameni politici mutaţi din istorie în legendă, fie terorişti cu dinamita la brâu şi degetul pe trăgaci. În toate aceste filme, publicul înghite momeala şi ţine, cum se întâmplă uneori şi în sport, cu cel mai slab. Şi cum să nu fii suporterul naţionalistului irlandez, cînd muzica filmului e atât de frumoasă, trupele engleze atât de dure, iar protagonistul (de la Sean Bean la Kevin Spacey şi de la Daniel Day-Lewis la Liam Neeson) atât de şarmant?

Dar aceasta e doar o observaţie de suprafaţă. Lângă ea se cuvine aşezată judecata de adâncime aparţinând cuiva a cărui viaţă este, de la un cap la altul, un exerciţiu de libertate intelectuală. Aşa ajungem la Mario Vargas Llosa şi la „Visul celtului", romanul publicat de Editura Humanitas în traducerea aşa şi-aşa a lui Marin Mălaicu-Hondrari. Hotărât lucru, Vargas Llosa a scris cărţi mai bune. „Visul celtului" se află la ani-lumină de „Sărbătoarea ţapului" sau „Războiul sfârşitului lumii". Însă meritul cărţii e tocmai repunerea în discuţie a naţionalismului. Fără mostre de lirism tâmp, fără frisoane simulat patriotice. Juriul care acordă Premiul Nobel l-a ales pe Vargas Llosa pentru „cartografierea structurilor puterii şi pentru imaginile tranşante ale rezistenţei, revoltei şi înfrângerii individuale". Or, exact asta se întâmplă în „Visul celtului", povestea lui Roger Casement, militantul care a denunţat ororile colonialismului din Congo şi Amazonia, pentru a se întoarce apoi cu faţa spre cauza Irlandei. Dacă-i vom desluşi calvarul, poate că vom privi naţionalismul cu alţi ochi, fără ca asta să însemne renunţarea la exigenţă şi ţinută. Dacă nu, vom face mai departe naveta între definiţia lui Einstein („Naţionalismul e o boală infantilă, pojarul umanităţii") şi cea a lui Arghezi („Naţionalismul e barbaria sulemenită de o cultură superficială, introducerea jivinei din noi în civilizaţie").