Mirosul de busuioc al ruşinii

Pe mătuşa Petra, sora cea mai mică a mamei mele, a ajutat-o destinul! Din satul în care s-a născut, a nimerit, prin măritiş, într-un sat din Bucureşti. Doar că n-a mai fost nevoită să meargă cu căruţa la muncă, ci cu tramvaiul. Altminteri, a rămas, ca toate cele trei surori ale ei şi ca singurul lor frate, Florea, un om simplu de la ţară. Ce-i drept, a ajutat-o mult în privinţa aceasta şi puţina ştiinţă de carte.

A lucrat la o fabrică de jucării de lemn şi la o casă de copii, unde n-a avut niciodată nevoie de vreo diplomă ca să-şi facă bine treaba. Într-o zi, s-a pomenit că iese la pensie. Taman bine ca să se dedice cu normă întreagă serviciului de acasă, adică celor două văcuţe pe care le-a crescut, până în urmă cu patru-cinci ani. Nu era singura crescătoare de vaci de pe strada ei din Giuleşti-Sârbi. Dincolo de strada aceasta începea câmpul. Începe şi acum, dar vacile s-au rărit, urmare a îndesirii bătrâneţii oamenilor. Peste mătuşa Petra nu bătrâneţea a dat buzna, ci boala: un fleac de tumoare la cap, de care a scăpat-o acelaşi destin norocos, însă cu preţul unei operaţii dificile, ce-a obligat-o să stea câteva săptămâni în spital! Poate c-a existat şi un preţ în bani, n-am de unde să ştiu, fiindcă nu vorbeam pe vremea aceea cu ea. N-am  vorbit timp de 10 ani, am aflat târziu şi de boală, şi de operaţie. Supărarea a plecat de la faptul că, înainte să moară, mama a tot aşteptat-o pe sora ei de la Bucureşti să stea măcar un ceas pe un scunel lângă patul ei de suferinţă, poate chiar o noapte, deoarece o cam înfricoşa întunericul, a aşteptat-o pe Petra ca pe un ultim strop de lumină, însă ea n-a venit decât la înmormântare.

Din aşteptarea ceea dureroasă şi zadarnică a crescut brusc supărarea mea. Pe urmă am auzit de operaţia Petrei şi-am simţit cum începe să-mi fie milă. Adevărul e că se stinsese între timp şi Aritina, o altă mătuşă a mea, şi nu prea mai aveam unde să o caut pe mama. Dintre toţi, rămăsese doar Petra pe lume, văzându-mă nevoit să-mi îndrept dorul pentru mama spre ea. Ca un făcut, mi-a venit în vremea asta în minte imaginea unei zile de iarnă, de demult, în care o fetişcană ducea în spate prin zăpadă un copil. Bătea vântul şi ei se aflau la marginea unei păduri, copilului zicea că aude urlând un lup, fetişcana se uita speriată în urmă, spunându-i că nu e nimeni, i se pare. S-a auzit apoi o împuşcătură în pădurea de alături şi-au respirat amândoi uşuraţi. Se afla un vânător prin preajmă, asta însemnând că lupul nu prea avea cum să se apropie.

Fetişcana  aceea era Petra, iar copilul eram eu. Mă luase de la ai mei, ca să mă ducă la bunici, adică în satul ce se găsea dincolo de pădure. Am scăpat teferi amândoi. Şi-a scăpat teafără şi amintirea. Atât de teafără, încât mi-a coborât din gânduri în inimă, înmuindu-mi-o, iar de aici mi-a urcat către ochi şi… Da, oameni buni, m-a podidit ruşinea şi chiar a doua zi am fugit în Guleşti Sârbi la mătuşă-mea. Am găsit acolo o bâtrânică prin ochii căreia se uitau la mine şi mama şi tataie Gheorghe şi mamaia Nicula şi unchiul Florea şi surorile lui mai mici Aritina şi Vica. Mă privea, adică, o bună parte a nemului meu dispărut de pe lume. Şi părea să mă întrebe: Cât mai aveai de gând să te aşteptăm? Nu ţi-e ruşine!

Mi-era, într-adevăr!

M-am întors de la Petra cu un ghiveci de busuioc. A ţinut mirosul lui până primăvara.

Toamna următoare, am mers iarăşi după busuioc. În fiecare an s-a întâmplat la fel. Mai puţin anul acesta, când m-am trezit cu un telefon de la Petra, ca să-mi spună că vine chiar ea să-mi aducă busuiocul.

Mi-am dat seama că s-ar fi cuvenit să mă împotrivesc, în clipa în care am văzut-o la poartă cu o tufă de busuioc mai înaltă de un metru, pusă într-un ghiveci pe măsură. A venit cu el în braţe de acasă până aproape de centrul oraşului. A mai trebuit să schimbe şi câteva tramvaie. Era după o altă operaţie, de care am aflat, ca şi de cealaltă, târziu. O operaţie la ochi, nereuşită, fiindcă, din câte mi-a spus şi din cât am putut să văd cu ochii mei, abia izbutea să desluşească drumul. A venit mai mult oarbă la mine. Ca să mă vadă! Busiocul fusese numai un pretext. Tot timpul cât a stat s-a scuzat că mă deranjează. S-a întâmplat asta zilele trecute. N-a vrut s-o conduc la tramvai. Aş fi putut s-o duc înapoi, în satul ei din Giuleşti- Sârbi, cu maşina. Dar n-am făcut-o, deşi n-aveam nicio treabă în dimineaţa aceea.

Mai târziu, către prânz, rămas singur, am strigat cuprins de remuşcări: Ce vorbă e asta, mamă? Cum să mă deranjezi, unchiule Florea? Sau voi, bunicule şi bunico!

Mă uitam la busuiocul înflorit şi vorbeam cu el. Şi, în timp ce vorbeam, simţeam cum mi se face tot mai ruşine. Ca să pot scăpa de ruşine, a trebuit, în cele din urmă, să plâng.