Mică pledoarie despre hoţie
0
Nu pot acuza pe nimeni că a furat sau că fură. Doar justiţia poate face asta. Chiar dacă vedem sau intuim ori auzim, putem doar să aşteptăm judecata pe baza probelor. Vorba aia: „hoţul neprins, negustor cinstit” sau în termeni juridici, se acordă prezumţia de nevinovăţie, până la proba contrarie.
Probabil că, în interiorul corpului celor care îşi însuşesc bunurile altora, se produce o reacţie chimică, adrenalina aia a vitejiei care testează atât persoana care făptuieşte, dar şi reacţia celor din jur. Probabil că se atinge vreun nivel de satisfacţie, greu de priceput de către cei care nu au asemenea porniri.
Uneori, în joacă sau din automatism, îţi mai însuseşti o brichetă, un pix, vreun ziar rătăcit, tragi cu ochiul la colegul de bancă după vreo informaţie utilă la vreun test sau, mai rău, jumuleşti şi pui pe grătar vreo găină rătăcită în curtea ta şi nerevendicată de nimeni, dar de la „astăzi furi un ou, mâine furi un bou” e ceva ce ţine atât de „specie”, cât şi de conjuctură sau „tevatură”.
Mi-amintesc de câteva persoane, din vremurile de demult, care au fost pedepsite cu închisoarea că au vândut în piaţă câteva kile de fasole „nejustificată” şi că şi-au însuşit vreun stâlp uitat de vreme, pe câmp, de cei de la Electrica.
Că e un kil de fasole, un stâlp sau nişte „gomeji” amărâţi, tot furt din averea statului s-a numit, nu? Dacă mai tăiai şi vreo vită sau vreun porc şi puneai slana pe burtă, aia era cea mai bună dovadă că nu respecţi reguli. La răcoare, direct!
Nici bine nu s-au refăcut pădurile statului, că iaca s-au mai trezit câţiva să împrumute fostele obiceiuri ale Societăţilor Forestiere Anonime care au golit munţii ţării în secolul trecut. Vai, vai, vai! Aur verde, aur galben, aur negru-verzui, tor aurul din lume nu va spăla demnitatea nimănui. Valizele cu bani nu îţi cumpără sănătatea şi liniştea. Au hoţii perne din puf de gâscă?
Există hoţi mai mari sau mici. Cu valizele pline cu bani sau doar cu 10 lei în plus pentru o pâine... Hoţia nu e lucru bun! Să fie oare sărăcia care te împinge la hoţie sau lăcomia şi faptul că nu te mai poţi opri, o dată ce „ulciorul nu s-a spart mergând des după apă”?
Se vede treabă, la vedere, că jafurile în ţărişoara noastră au fost cam mari. Rămâne de văzut dacă se mai recuperează ceva din conturi, pentru că nu ar fi normal ca omul să stea bine mersi în „concediu” în timp ce conturile acumulează dobânzi.
Şi în oraşul meu se produc ceva hoţii, mai mari sau mici. În ultimele zile un jaf „armat” cu pistol de jucărie la o filială a unei bănci, în plină zi şi plin centru. Agonie! Prinde hoţul, nu e hoţul. A fugit cu doar 2000 lei. Halal jaf! Până l-au prins, a fost bătut un altul, săracul nevinovat, doar ce se nimeri să aibă trăsături comune cu hoţul. Ghinion!
O altă găinărie, un jaf la un supermarket ochios din oraş. Nişte teribilişti s-au infipt în rafturile cu bunătăţi, ţigări şi detergenţi, pe principiul „da-l încolo de patron, că are de unde, doar e în Top Forbes!”.
La un moment dat, hoţul nu îşi mai pune problema ce fură. Doar să fure! Că e asfalt, că e vreun copac sau o pădure întreagă, că-s comisioane ilegale sau intermedieri, găini, bani, jucării ori ciocolată, contează ideea că „i-am făcut şi de data asta”! Ptii!
Au încălcat decalogul şi bine că nu li s-a aplicat legea islamică. Dacă intră la răcoare, tot se găseşte vreun blid de mâncare! Pam Pam!
Se încarcă comentariile...
