Merităm sau nu să fim în Schengen?

Trăim într-un permanent déjà vu. Suntem sau nu asemeni confraţilor noştri europeni ? Merităm sau nu să fim în Schengen? Ieşim sau nu din criză ? Ne condiţionează sau nu Europa ? Iată întrebări ce merită nişte răspunsuri.

Cu ani în urmă, copil fiind, întrucât bătutul mingii pe maidan, gumele Turbo cu maşini şi Cincin cu fotbalişti erau cam singura distracţie de vacanţă prin satul meu de pe meleagurile oltene, îmi umpleam timpul citind  sau privind la televizor seriale: Dallas, Caracatiţa etc.

Afacerile încheiate cu zâmbet ironic de J.R., trepidanta viaţă a comisarului Cattani erau ceva îndepărtat pentru noi, abia ieşiţi din comunism, dar ne-am făcut temele repede, aşa că azi bietul texan la noi ar rămâne fără permis la primul semafor, iar comisarul italian s-ar apuca de agricultură.

Undeva prin Torino, după 1880, Coretti, un băieţaş de vârsta mea din 1989, îşi ajuta tatăl, negustor de lemne şi fost soldat în luptele pentru unirea Italiei, muncind din greu şi învăţând, în acelaşi timp, fiind un exemplu pentru şcolari.

Un copil din Florenţa, copia pe ascuns pentru un pumn de lire, etichete publicitare, să-şi susţină tatăl, un copil din Neapole îşi căuta prin spitale tatăl întors de la muncă din Franţa, un grădinar, întors din Grecia, se bucura că fiica surdo-mută primise lecţii de vorbire, prin citirea buzelor, Marco, un genovez şi-a căutat mama, devenită menajeră în Argentina, profesorii se stingeau bolnavi de tuberculoză, murind la catedră. Sunt poveşti scrise de inegalabilul Edmondo de Amicis, un scriitor italian din veacul al XIX-lea.

Între timp, aveam să descopăr legende ale filmului ca Sophia Loren, Marcello Mastroiani, Anthony Quinn, regizori ca Frederico Fellini, Franco Zefirelli, care zugrăveau o Italie ruinată, luptând din greu pentru supravieţuire, o posibilă salvare fiind imigrarea.

Fiind pasionat de istorie, aveam să revăd, de multe ori, Italia şi România unite prin destin, de la lupoaica de pe malul Tibrului, Renaştere, lupta pentru unire, războaiele mondiale, comunism, capitalism, la Uniunea Europeană.

Mafioţi celebri în America, precum Al Capone, Lucky Luciano, ucigaşi ca Sacco şi Vanzetti, puşi pe scaunul electric completau imaginea italienilor în lume.

Citeam undeva că în anii ’80, prin Elveţia, erau afişe care conţineau un avertisment: Vietato cani e Italiani (accesul interzis câinilor şi italienilor). Elveţia e o ţară vecină cu Italia, în care italiana este una din limbile oficiale, în care dictatorul Mussolini, fugit din armată se juca de-a socialismul, ca să ajungă apoi unul dintre odioşii lideri fascişti, împuşcat şi spânzurat ca un câine, în marginea drumului.

Asta era, de exemplu, Italia pe care o ştiam din cărţi şi filme. Intrarea României în U.E. ne-a deschis calea liberă prin Europa. Cum italienii au ajuns la un nivel de trai superior, graţie planului Marshall, italienilor întorşi din America,  dezvoltându-şi infrastructura şi industria, ei începeau să privească dispreţuitor meserii ca menajera, constructorul, măturătorul, aşa că nord-africanii, albanezii şi est-europenii scăpaţi din comunism au fost o mână de lucru ieftină.

Treptat, însă, dintre toţi, românii au devenit brusc exponenţii răului. După cazul Mailat, opinia publică a luat foc.

Oare în state deja membre ale Schengen nu există corupţie şi trafic de toate felurile prin supersecurizatele frontiere? Era nevoie să ni se arate nouă că azi Coana Europa e damă bună (vorba lui Caragiale că tot a fost anul lui) şi roagă pe învinşii de ocazie să ne scrie cu bună credinţă numele pe care noi cetăţenii turmentaţi să-l votăm?

Suntem buni pentru Schengen…Ura! Trăiască! Din nou, Europa ne arată şi are pretenţia să aplaudăm că a avut bunăvoinţa să ne arăte că a descoperit apa caldă ! Raportul pe justiţie, încă fierbinte pe ecranele televiziunilor şi pe faxurile agenţiilor de presă, ne arată ce ştim deja : că suntem în stare să fim parte a spaţiului Schengen. 

Că justiţia supusă politicului, că neputinţa de a ţine piept coupţiei, că lipsa de respect faţă de A.N.I. sunt realităţi de necontestat, dar fir-ar să fie, oameni buni, după atâţia ani de mers pe la tv cu corupţia în gură (citat din Adrian Năstase), tot ce s-a găsit a fost câte o ţeapă bancară, o finanţare ilegală de campanie electorală şi în timpul acesta nu prea mai avem nimic de vândut prin ţară, iar ce s-a vândut, vorba lui Toma Caragiu dracu ştie ce preţ şi unde au aterizat banii!

Trebuie să ne înclinăm în faţa justiţiei, dar doamna cu balanţa are multe de spus la generaţii de nepoţi ai nepoţilor, nepoţilor că de multe ori găseşte nişte soluţii de faţadă, de genul a lipi cu gumă de mestecat ţeava de apă din bucătărie.

Mă refer aici la Al Capone, celebrul gangster, care oricât de mulţi ar fi găurit, tot ce a putut doamna cu balanţa să-i pună în cârcă a fost o amărâtă de evaziune fiscală (mai ţineţi minte că fratele lui mai mic Bachus de România s-a ales cu ceva plumb la purtător la Jilava nu ?), ce l-a ţinut vreo şapte ani după gratii, după care, bolnav, Al Capone s-a stins acasă în vila sa de lux, muncită pe bune, fraţilor, d evreme ce faimosul Fisc american i-a lăsat-o. Şi că tot veni vorba de mass media, ştiţi că nici cel ce l-a prins, incoruptibilul Eliott Ness nu a fost mai fericit. S-a apucat de scris, bând zdravăn, de necaz că nici dracu nu era interesat de isprăvile lui  şi conducând beat turtă într-o iarnă a da tortu-popii întâlnindu-se pe drum cu un copac.

Aveam să văd în cartierul E.U.R. din Roma (un fel de Casa Poporului cu Victoria Socialismului de la noi n.n.), ridicat de odiosul lor o inscripţie în care era elogiat poporul italienilor: un popor de artişti, imigranţi, eroi, muncitori etc. Erau atât de porniţi împotriva fostului lor rege care cerea 250 de milioane de euro, că m-a pufnit râsul gândidu-mă şi spunându-le cam cât au supt căpăţânile noastre încoronate de prin patrimoniul naţional deşi Dej, după ce i-a arătat pistolul regelui, i-a spus că n-o să-l trimită în Egipt (aluzie la ultimul rege italian alungat fără nicio leţcaie n.n.), adică de ce s-o dăm pe după corcoduş, n-a plecat cu mâna goală. Unii chiar doreau să radă de pe frontispiciul de la Quirinale (ministerul italian de externe n.n.) anul construcţiei, ca să uite că e clădirea aceluiaşi odios.

Suntem cu toţii de acord că extremismul e provocat şi, fără a dori să disculp infractorii, am să redau aserţiunea lui Dimitrie Cantemir, care descriind bunătăţile culinare ale Moldovei spunea că ierunca (o pasăre n.n.) dă cea mai gustoasă carne. Nimic surprinzător, până aici, dar ilustrul român, decorat de universităţi occidentale, când românii aveau şcoli doar prin chiliile mănăstireşti dă şi explicaţia: pentru că e singura pasăre care e surdă şi proastă că se lasă împuşcată cel mai uşor.

Aşadar, dacă europenii arată numai români la televizor, dacă infracţiunile europenilor sunt pe ultima pagină sau lipsesc, e normal să se creeze o isterie internaţională împotriva lor. În plus, dacă noi am cam pus cruce extremiştilor, italienii, francezii, grecii îi cam scot de la naftalină revopsiţi, dar cu sonorul dereglat, doar or mai lipi cumva crăpăturile din sistemul lor public.

Exact ca Ghiţă Pristanda sau Miţa Baston, gata să tragă o revoluţie ce nu s-a mai văzut, europenii îşi plimbă şomerii lor (care stau acasă pe indemnizaţii la care o badantă (îngrijitoare de bătrâni n.n.) româncă poate doar să viseze) ca să ia aer. Auzeam şi că băieţii cu Alfa Romeo, Peugeot sau Mercedes fac jumi-juma cu cerşetorii, pe care îi duc la fotograf apoi îi trimit iar la plimbare. 

Trecând şi prin Termini (gara centrală a Romei n.n.) aveam să văd cum o distinsă purtătoare de fuste colorate m-a rugat în italiană să-i dau un ban, fiind bucuroasă că m-a auzit vorbind româneşte. Ai ei stăteau cu salteaua la soare pe pajiştea din Piazza del Cinquecento. Zece metri mai încolo, într-o maşină, nişte carabinieri savurau un cappucino. Curat european, nu?

Întrucât se ştie că siliconul are contraindicaţii, nepoata împuşcatului din Italia, o gâsculiţă îndopată şi sătulă să ciugulească troscot printre boii de pe plai, pripăşită prin Strassbourg (la italieni e posibil orice şi Cicciolina a fost parlamentar n.n.) şi visând să-şi salveze coteţul (o legendă notată de Titus Livius spune gâştele au salvat colina Capitoliu din Roma de invazia galilor lui Brennus n.n.) a dat-o din puţul gândirii a la Emil Bobu: bărbaţii români să nu mai circule prin Europa, să meargă doar femeile şi copiii. I-o fi văzut oare pe domni(şoarele) în travesti de pe Via Salaria, care contrazic ideologia lui tataie?

Parcă îmi vine să-l iert pe ăla care vedea 15 stele pe steagul U.E., când văd că pilonul tratatului de la Maastricht privind libera circulaţie e ciugulit de nepoţica răsfăţată.

Oare mai marele lui A.C.Milan, ajuns în Italia ce ar fi vrut în România şi baciul nostru mioritic, are de gând să joace cu extremele pe post de atacanţi?  Oare urmaşii romanilor, care dau zilnic prin centru cu ochii de Columna lui Traian, care arată că pe la Dunăre în nici un caz acum două milenii nu creşteau bălării şi scaieţi şi că au tras un chef de trei luni după ce au pus mâna pe tezaurul lui Decebal nu ne pot vedea şi altfel? Nu sunt ei deopotrivă urmaşii iniţiatorilor Renaşterii, ai descoperirilor geografice ai progresului?

A spus cineva până acum că Europa are şi ea acele metehne de care suntem noi atât de blamaţi? Că politicienii ei se gândesc de două ori când votează, având grijă să nu-i supere pe cei de acasă?

Angela Merkel, o tovarăşă din Germania de Est, şi-a poansonat pe şasiu o serie nouă, europeană şi vine azi prin Grecia sau pe unde sunt probleme şi cu aceeaşi gestapovistă ne învaţă cum să facem şi să dregem (doar că are grijă să facă Germania responsabilă de Holocaust)?

De ce nu spune nimeni că în Olanda un partid extremist de câteva procente, dar bine negociate s-a ridicat contra noastră în chestiunea Schengen, iar guvernul olandez n-a avut de ales şi s-a conformat, ca să nu ajungă la plantat lalele?

Fraţilor, Europa a ajuns la revizie. Şi în S.U.A., pe vremuri două tabere s-au bătut vreo patru ani, în numele aboliţionismului (în fapt Nordul voia să preia iniţiativa industrializării Sudului patriarhal, durându-i în cot pe yankei de drepturile negrilor). Nu se mai poate merge cu vizionarismul anilor 50, când era bine să te joci de-a democraţia în Vest, să bei şampanie franţuzească în loc să ai de a face cu vodka rusească. Rusia şi-a câştigat teren destul în Vest şi fără soldatul Ivan, aşa că tot ce s-a început la Maastricht acum mai bine de două decenii, trebuie continuat.

Adică Europa trebuie să se federalizeze. Asta pentru că nu numai noi românii una declarăm la Bruxelles şi alta avem prin bătătură. Criza datoriilor suverane a arătat că polenta, tzatziki erau gata să explodeze pe la Roma, Atena, nu pe Dâmboviţa, unde mămăliga fierbe în tuciul strămoşesc. 

Să avem o clasă politică europeană, unde noi toţi să alegem Parlamentul European, adică noi să votăm la restul şi restul să voteze la noi. Până când Uniunea Europeană nu va fi asemeni S.U.A., ne vom învârti în carusel până când vom ameţi.

Noi, românii ştim că Europa ne-a pus condiţii. Ba Afacerea Stroussberg, ba Afacerea Hallier, ba Afacerea Skoda, mereu ni s-a spus faceti asta dacă vreţi ailaltă!

Se tem europenii de noi că-i invadăm? Sunt deja invadaţi de cei din fostele lor colonii pe care i-au menţinut la limita civilizaţiei să ajungă ei la nivelul pe care ni-l flutură cu atâta mândrie.           

Tot ce rămâne este permanenta senzaţie de déjà vu.