„Mai munciţi şi voi, că ni s-a luat!”. Pensie tuturor după 30 de ani de muncă?

Pentru Românica, treaba asta cu pensionarea tuturor de la 47 de ani mi se pare doar un vis frumos exilat într-o pagină de basme populare. Părerea mea, vorba nu ştiu cui. Articolul de astăzi nu aduce în discuţie imagini proletare şi tensiuni între clase. Vremurile astea au apus demult. Astăzi vorbim despre cine trebui să muncească doar ca să sufere ca alţii, pentru că economia înseamnă, pentru unii, un sistem echitabil de suferinţe.Să vă aud acu`.

Eu cred că am muncit destul. După treizeci de ani, oboseşti. Aproape treizeci. Sunt douăzeci şi nouă. Şi-apoi, mai munciţi şi voi, să vedeţi cum e, că noi ne-am săturat. Să vă obişnuiţi cu răul, cu gerurile, cu şefii care te mută de ici-colo şi la care dacă ciripeşti, mănânci şomajul... asta dacă apuci să mănânci ceva din el. Adică, de mâncat mai mănânci, dar nu mai apuci să faci altceva sau să cumperi altceva. Eu aş da o lege, după treizeci de ani de muncă, pensie, tătică. Munciţi şi voi, să vă fie rău cum ne-a fost şi nouă, să vedeţi cum e.

„Dar aveţi 47 de ani...”

„Şi ce, în armată nu se iese de tânăr?”

„Ba da, dar ziceţi că aţi lucrat în mediu privat...Câte ore munciţi pe zi?”.

„8-10 ore. Muncă scârboasă de birou. Stres. Oameni dubioşi, cu nervi, delegaţi apucaţi. Mai munciţi şi voi!!”

„Şi timp pentru şcoală, doctorate?”

Şi-aşa ieşiţi nişte bătrâni neaerisiţi cu diplome şi serviete. Vă eliberează ăia pe la treizeci de ani. Până vă faceţi o familie, v-a luat moartea.

Nu, zău! Uite ce păţeşti dacă mergi mult cu trenul. Apuci să auzi şi ce n-ai vrea, şi ce n-ai gândi. Mai întâi, am aflat că munca oropseşte, nu doar te înnobilează. Pardon, mi-am amintit. Toţi ştim asta. De la părinţi, bunici, neamuri mai mult sau mai puţin ofilite. Mai apoi, indirect, mi s-a ghicit viitorul, că tot trăiam cu impresia obsedantă a privirii peste umăr spre cele ce-or să vină. O să ies o stafidă premiată, un creier bine dezgheţat cu un trup ambulant, o singuratică etichetată ca fată bătrână şi doxată, asta dacă nu dau noroacele peste mine să găsesc tot un chiriaş de bibliotecă. Să dea naiba! Şi apropo de asta, dacă nu cumva mor înainte, probabil cu imunitatea scăzută, cu vreo tumoare cerebrală sau cu ochii slăbiţi şi susţinuţi de nişte ochelari cât fundul sifoanelor care pe vremuri dădeau licoarea magică pentru şpriţuri.

Doamna din tren, care dezvolta politica proletariatului nefericit şi a claselor muncitoare ocolite de punguţe cu doi bani ceva mai consistente era de o seamă cu mama. Poate şi maica mea gândeşte aşa acasă, dar nu a avut curajul să o spună vreodată. Nu şi când stă cu o nebună care tot ca ea va face. Doamna o avea copii? Or fi la studii? Or avea poate şi un job, măcar part-time în paralel? Ce Dumnezeu faci acasă de la 47 de ani până la 80, în cazul în care Cel de Sus îţi dă atâta răgaz pe aici, printre muritorii de rând, fără să înnebuneşti, asta dacă mai locuieşti şi într-un bloc ceauşist, cât o cutie de chibrituri? Cât să şi tricotezi, să speli, să calci, să citeşti, să te târnoseşti într-o staţiune? De fapt, mă scuzaţi, dar chestia asta din urmă e din alt film: pensiile nu sunt chiar atât de generoase.

Cine mai munceşte dacă toţi strigă „vă pup, pa, pa!” la 47 de ani? Cum ar arăta o ţară de forma asta?

Să ne fie clar. Eu iubesc munca. Dar când aud argumente redundante, uşor răutăcioase, din volumul „să moară şi capra vecinului”, mor. Mor, înviez, şi mă pun la loc la orizontală, neînsufleţită. N-a zis „munciţi să vă câştigaţi pâinea că poate unii părinţi sunt bătrâni şi neputincioşi sau tineri şi bolnavi”. N-a zis „munciţi că salariile nu ajung şi părinţii plâng de teama că nu au ce să vă pună pe masă a doua zi”. A zis „Munciţi şi voi, să vă fie rău cum ne-a fost şi nouă, să vedeţi cum e”. 

Eu ştiu că stahanovismul bântuie legendar sau măcar nostalgic, dar nu pot să privesc gentil la asemenea fantezii aparent echitabile. E adevărat, nu consider oportune legile care îţi amână pensia până nu o mai prinzi. Curând, nişte minţi luminate ar putea fi în stare să o ducă până la 70, 75. Nu m-ar mira. Şi cum speranţa de viaţă nu e tocmai îmbucurătoare, un obştesc sughiţ pe la 60, te va lăsa cu regretul că n-ai gustat din toate pe pământ. De pildă, n-ai mâncat un corn din pensie.

Fiecare are modul lui de viaţă. Crescut, adoptat, ajustat, împrumutat, impus. Depinde de destin. Dar dacă de fiecare dată când vede câte un tânăr, doamna care face naveta cu mine o să strige răţuit „Haaaa, ieşiţi la muncă, fir-aţi să fiţi de trântori cu cărţile în mână! Perpeliţi-vă să vedeţi cum e!”, atunci, într-o lume posibilă, ipotetică, imaginară şi cum mai vreţi dumneavoastră, tinerii de 18-20 de ani care ar munci pe brânci să susţină economia unei ţărişoare de săturaţi, cum ar trebui să gândească în faţa pensionarilor de 47 de ani care joacă şah în crânguri? Înţeleg că anumite clase sau cazuri ar trebui să aibă un asemenea regim de viaţă. Dar o ţară întreagă cu pensionari de la 47 de ani?!

Pentru Românica, mi se pare doar un vis frumos exilat într-o pagină de basme populare. Părerea mea, vorba nu ştiu cui.

PS: Ştiţi, aşa mi s-a pus pe suflet, că îmi vine să umblu din uşă în uşă, din om în om, şi să fac o rubrică săptămânală pe blog cu interviuri: de la intelectuali la oameni simpli, un brain-storming, un vox populi, un şir de poveşti de viaţă şi, în cele mai bune cazuri, argumente, dedicate subiectului ăstuia, ne-ar prinde bine pentru o imagine clară a „societăţii” în care trăim. Până una alta, păstrez ghilimelele. Pentru că pentru fiecare om, societate înseamnă altceva. Nu chiar o Poiana lui Iocan răsturnată aici, în cafeneaua virtuală, dar măcar un Babel constructiv. Mă mai gândesc. Mai scrieţi-mi şi voi, până una alta, ce gânduri vă mai afurisesc.