Liviu Dragnea, între Nicolae Ceauşescu şi Mihail Gorbaciov

E cum nu se poate mai limpede că, deşi de abia ales în funcţia de preşedinte al PSD, dl. Liviu Dragnea se gândeşte la posteritate. În ochii căreia ar dori să pară reformatorul radical al partidului. Declanşatorul unor inovaţii de substanţă.

Ce doreşte, mai exact, să pară, nu ştiu dacă chiar să şi fie în prezent dar şi pentru viitor dl. Dragnea? În primul rând, liderul care a îndepărtat de pe fruntea PSD eticheta de partid neocomunist, aşa cum a fost calificat încă din momentul în care şi-a făcut apariţia pe scena politică a ţării sub numele de FSN. În al doilea rând, conducătorul care a condamnat nu numai comunismul, ci şi mineriadele. Mineriade pe care liderii din anii `90 ai aceluiaşi partid fie că le-au stimulat şi încurajat cu glas tare şi cu mulţumiri adresate la scenă deschisă participanţilor, fie că le-au încuviinţat tacit, fie că le-au scuzat în cel mai iezuit chip cu putinţă. În al treilea rând, persoana care, independent de sugestiile dlui Ion Iliescu, a încercat să se împace cu vârfurile intelectualităţii, cu care partidul domniei sale nu a avut niciodată, cu câteva rare excepţii, relaţii prea cordiale. Pentru aceasta, dl. Dragnea merge până acolo încât admite că PSD, ca parte a USL, a greşit în momentul în care a adoptat o atitudine descalificantă, de fapt plină de ură, faţă de cea mai eficientă conducere a ICR, în frunte cu dl. Horia Roman Patapievici. 

Numai că tocmai de aici încep întrebările şi îndoielile legate de adevăratele intenţii ale domnului Dragnea. Şi de sinceritatea domniei sale. Fireşte, noului preşedinte al PSD nu i se pot reproşa faptele reprobabile în care a fost implicat FSN, FDSN sau PDSR în anii `90. E vorba despre vremuri în care preşedintele de acum al PSD nu s-a aflat în prim-planul vieţii politice româneşti, aşa încât nu a avut nimic de-a face cu deciziile atât de dăunătoare pentru progresul spre democraţie al României.

În schimb, în 2012, când de abia venit la putere, PSD, ca parte componentă a USL, s-a slujit de noua majoritate parlamentară, a trecut ICR din subordinea Preşedinţiei în cea a Parlamentului şi a forţat plecarea echipei manageriale Patapievici- Mihăeş -Tania Radu, dl. Dragnea era o figură politică proeminentă. Care nu a protestat defel atunci când asupra fostei echipe manageriale a ICR s-au abătut acuzaţii care mai de care mai dure şi mai nefondate, unele de ordin administrativ-financiar, altele aducând în discuţie pretinsa subordonare a acţiunilor culturale din străinătate promovării personalităţii, faptelor şi politicii preşedintelui Traian Băsescu. Nu îmi amintesc ca dl. Liviu Dragnea, pe atunci secretar general al PSD şi apropiat al preşedintelui partidului, de puţină vreme devenit prim-ministru să fi luat distanţă faţă de toate aceste fapte. Ba dimpotrivă.

În fapt, situaţia şi atitudinea de acum ale d-lui Liviu Dragnea seamănă izbitor cu felul în care s-a comportat, în primii ani petrecuţi în fruntea PCR, Nicolae Ceauşescu. Care a comandat şi instrumentat reabilitări ale unor personalităţi, îndeosebi politice, dar şi culturale, marginalizate sau chiar oprimate în anii guvernării lui Gheorghe Gheorghiu-Dej, care a vorbit despre „greşelile” din trecut ale PMR şi ale conducerii sale, ca şi cum nu chiar el însuşi a făcut parte din respectiva conducere vinovată.

Mai rapid decât a făcut-o Nicolae Ceauşescu care, cu ocazia Congresului al IX lea al PCR s-a mulţumit cu declaraţii de principiu, schimbări de nume şi cosmetizări, amânând pentru următorii ani consolidarea puterii personale şi înlocuirea „baronilor” lui Dej cu propriii săi favoriţi şi vasali, dl. Liviu Dragnea a izbutit dintr-un condei o primenire fulgerătoare şi substanţială a conducerii PSD. Din care nu mai fac parte nici vechii baroni, cei din rândul cărora a apărut în prim-planul vieţii politice dl. Liviu Dragnea însuşi, nici fidelii fostului preşedinte Victor Ponta. Cu notabila excepţie a dnei Ecaterina Andronescu, surprinzător caz de supravieţuire politică ce a trecut cu bine de la epoca Iliescu la epoca Geoană şi mai apoi la aceea a lui Victor Ponta. Caz de supravieţuire ce nu se poate să nu te ducă cu gândul la „perfectul acrobat” Leonte Răutu pe care Nicolae Ceauşescu l-a preluat ca atare de la Gheorghiu-Dej neputând să se dezbare de el decât în 1981, profitând atunci de faptul că una dintre fiicele fostului ideolog a reclamat dreptul la emigrare.

Conducerea de acum a PSD, respectiv echipa de vicepreşedinţi, e complet nouă. Atâta doar că din ea fac parte doar oameni care, din câte s-a dovedit până în prezent, ştiu ce înseamnă disciplina de partid, o disciplină pe care o respectă cu sfinţenie şi care se anunţă a fi simpli votanţi şi executanţi ai deciziilor dlui Dragnea. Faptul că preşedintelui TSD, dl.  Mihai Sturzu, i-a fost refuzat mai întâi accesul în forurile de conducere ale partidului, iar mai apoi i-a fost restricţionată intrarea la o şedinţă a forurilor superioare spune multe. Înainte de orice că dlui Dragnea nu îi place nici cât negru sub unghie vreo melodie în care e criticat. La fel cum extrem de grăitor e detaliul că dl. Dragnea nu a avut contracandidat la funcţia supremă din partid. Asemenea foştilor mari lideri comunişti de odinioară.

Analiştii politici de la Bucureşti au comentat fără entuziasm, rezervat şi critic recent încheiatul congres al PSD. Mai nimeni, în afara presei controlate de PSD, nu e cuprins de euforia dorită de dl. Liviu Dragnea şi nici nu jubilează în faţa de modificările de personal impuse cu bileţele sau nu de noul preşedinte. Un preşedinte care e pe mai departe comparat cu Nicolae Ceauşescu. Şi nu cu Mihail Gorbaciov, aşa cum poate şi-ar fi dorit dl. Dragnea.

Mai e mult până să putem vorbi despre perestroika  şi glasnost în PSD. Chiar dacă din conducerea acestuia a fost eliminat adulatorul lor, dl. Ion Iliescu.