Liviana Tane: „Mass-media e o lume aparte, mai ales în România”

Despre FEM, despre Asociaţia Jurnalism pentru Şanse Egale, despre cum câteva persoane care fac lucrurile altfel în România, în media, un interviu cu Liviana Tane, director executiv. Plus suflet fondator! Mass-media e o lume aparte, da, dar...

Cum şi în ce context a apărut Jurnalism pentru Şanse Egale? Experienţa proprie sau relatările altora?

A fost o întâmplare fericită. Absolventă de Litere, am început munca în televiziune după un anunţ publicat pe un site de joburi, fără să ştiu nimic despre meseria asta. M-au luat pentru că eram prietenă cu limba română. În 10 ani, am parcurs absolut toate etapele într-un mediu care inventa practic nişa de ştiri în România: eram coordonator al departamentului editorial în cea mai puternică (la acel moment) televiziune de ştiri, coordonator de campanii şi proiecte speciale, deschideam staţii locale, practic îi învăţam meserie pe alţii. Cred că a fost cea mai frumoasă parte din munca mea de om de televiziune.

Am devenit mamă în plină criză economică, într-un moment în care am asistat ca (tele)spectator la repoziţionarea lumii şi, implicit, a peisajului mass-media. Aşa se face că, după doar câteva luni, revenirea mea în televiziune m-a adus într-o lume în care nu mi-am mai găsit locul. În căutare de alternative, am ajuns redactor într-un proiect finanţat din fonduri europene. Oamenii aveau nevoie de cineva care să le scrie nişte materiale pentru site, iar eu mă pricepeam la scriitură. Eram o mamă singură în plină criză financiară, deci n-am stat pe gânduri, deşi din punct de vedere ierarhic era o cădere liberă. Mi s-a părut că e o soluţie onorabilă pentru moment. Se întâmpla acum 5 ani, iar „momentul” s-a transformat în permanenţă. Am început practic de la zero într-un domeniu despre care nu ştiam nimic, dar în care mă regăseam mai mult cu fiecare zi. În câteva luni am devenit director de comunicare al unui principiu a cărui reprezentantă fusesem ani de zile fără ca măcar să ştiu – eram o femeie cu statut privilegiat pe piaţa muncii, forţată să îşi ia viaţa de la capăt din cauza (sau mai degrabă datorită, aş zice azi) maternităţii. Dintr-o dată am devenit conştientă de faptul că cele mai multe dintre prietenele sau colegele mele de serviciu erau în situaţii similare. Aşa s-a născut Asociaţia Jurnalism pentru Şanse Egale.

Cum a fost primită şcoala dvs. de jurnalism, privată, în peisajul şcolilor de jurnalism din România? Cum au privit confraţii apariţia şcolii?

Mass-media e o lume aparte, mai ales în România, unde graniţa între zona profesională şi cea privată este extrem de volatilă. La fel şi cea instituţională, de altfel: e aproape imposibil să faci meseria asta şi să nu te intersectezi cu oameni cu care ai lucrat la un moment dat în diverse redacţii. Am avut norocul să câştig prietenia şi încrederea colegilor mei, aşa că proiectul Media FEM a fost primit foarte bine de cei din breaslă, dovadă că mulţi şi-au exprimat public susţinerea, iar alţii s-au implicat direct: Tudor Muşat este jurnalist Digi24 şi predă content editorial la cursul de reporteri, Anca Năstase este jurnalist RFI şi predă dicţie, Iuliana Alexa este redactor-şef al revistei Psychologies şi face publishing digital la cursul de redactori la care mai predă şi Simona Calancea, altă jurnalistă cu mulţi ani de experienţă în zona de print şi online. Melania Medeleanu, de la Prima TV, a fost trainer la workshopul de public speaking, iar Oana Sandu şi Ana Maria Ciobanu, de la Decât o Revistă, au predat tehnici de scriere creativă şi jurnalism narativ. Irina Păcurariu, de la TVR, susţine workshopul de reportaj TV şi a fost alături de noi în 20 de întâlniri cu studenţi cărora le-am vorbit împreună despre ce înseamnă să fii jurnalist şi cât de important este să ai un public educat care să-ţi reamintească ori de câte ori e nevoie că principala ta datorie e faţă de privitor/cititor şi nu faţă de departamentul financiar sau de simpatiile patronului.

Ce ne dorim cu şcoala asta este, în primul rând, să creăm un mediu practic, aplicat, care să-i familiarizeze pe viitorii jurnalişti cu echipamente şi structuri pe care nu le au la dispoziţie în mediul academic, iar angajatorilor să le vină în ajutor cu oameni cu abilităţi practice pe care să-i pună la treabă, fără să-şi mai piardă resurse ca să-i antreneze. Pe termen lung, ne dorim să promovăm şi să susţinem jurnalismul independent şi de bună calitate, iar colegii şi prietenii noştri din presă au înţeles asta şi ne susţin. Fireşte că sunt şi unii mai refractari sau suspicioşi, însă reacţiile pe care le primim permanent de la cursante ne confirmă că mergem în direcţia potrivită.               

Adeziunile au fost imediate? Cine sunt elevii şi care sunt, din punctul dvs de vedere, motivele pentru care vin spre dvs?

Ca om de presă, m-am bucurat de ajutorul prietenilor din media, care m-au ajutat să propagăm rapid mesajul şi să atragem primele grupe de cursanţi. Cât priveşte motivele pentru care ne-au ales, aş zice că e un fel de work in progress şi că funcţionează un soi de selecţie naturală. Sigur că primul motiv pentru care au ales să vină a fost cel financiar - proiectul beneficiază momentan de finanţare europeană, deci cursurile sunt gratuite. Însă e interesant să vezi cum priorităţile şi motivaţia se schimbă pe măsură ce intră în pâine. Au fost persoane care probabil s-au aşteptat ca, fiind o şcoală gratuită, să aibă parte de un program lejer şi de traineri toleranţi, care să nu le ceară prea mult, iar atunci când au simţit că treaba e serioasă, au ales să se retragă. Alţii ne-au întrebat dacă le asigurăm un loc de muncă la finalul cursurilor.

Îmi place să fiu onestă. Cum aş putea garanta un loc de muncă unui om pe care nu-l cunosc, despre care nu pot să ştiu dacă e potrivit pentru meseria asta? Ceea ce pot garanta este că va avea acces la cele mai performante echipamente şi că va învăţa de la oameni care ştiu să-şi facă foarte bine meseria. Sigur că printre toţi omenii ăştia vor fi unii la care talentul sau potenţialul va ieşi la suprafaţă până la finalul cursului. Pe aceştia nu ezit să îi recomand atunci când cineva îmi cere, însă garanţia unui job depinde strict de performanţa lor.

Mai există o categorie de cursanţi – cea care ne alege nu pentru o carieră în domeniu, ci pentru că ceea ce le oferim noi le poate aduce beneficii în domeniile în care lucrează acum. Sunt multe persoane care lucrează în marketing şi comunicare şi sunt interesate să cunoască mai bine mecanismele unei instituţii mass-media ca să-şi poată promova mai bine produsele. Sunt femei care cochetează cu mediul antreprenorial sau cu perspectiva freelancingului şi care vin către noi tocmai pentru că reuşim să creăm un mediu aplicat, în care informaţia nu se limitează doar la actul didactic, ci şi la găsirea de soluţii şi suport pentru proiectele lor.

Credeţi că, în absolut, toţi jurnaliştii români ar trebui să treacă prin asemenea cursuri? Sau măcar patronii trusturilor de presă?

Ceea ce trebuie să fie clar de la bun început este că ceea ce facem noi la Şcoala Media FEM este formare profesională. Asta înseamnă că nu suntem alternativă la învăţământul de stat, ci o completare firească şi necesară a acestuia. Cred însă că nu e nici obligatoriu şi nici suficient să faci o facultate de jurnalism ca să te poţi numi jurnalist. Cred cu tărie că toţi jurnaliştii trebuie să înveţe de la oameni care performează cu succes în acest domeniu şi că e nevoie de repere reale şi sănătoase ca să poţi face meseria asta asumat şi competent.

Hm, cursuri pentru patronii de presă? N-aş merge până acolo. Nu cred că un patron de companie aviatică trebuie obligatoriu să ştie să piloteze un avion, dar e esenţial să înţeleagă că, dacă dintr-un motiv de eficienţă financiară decide să schimbe cherosenul cu benzină, ar putea ucide oameni.