Leul fără frontiere (26)

0
0

În timp ce, la începutul anului 1998, Banca Naţională era preocupată ca şocul trecerii la convertibilitatea de cont curent a leului să fie de mică intensitate şi de scurtă durată, tot mai multe voci, atât din rândurile clasei politice, cât şi dintre economişti, susţineau sus şi tare că România avea nevoie de un buget cu „deficit activ”.

Un deficit bugetar substanţial, deci, care să impulsioneze consumul, soluţia fiind pomparea de bani în economie prin dublarea masei monetare, inflaţie, deprecierea accelerată a leului în raport cu dolarul şi scăderea dobânzilor.

Să fi fost soluţia de care, în 1998, avea nevoie economia noastră? Nici un fel de raţiuni nu rezonau cu astfel de idei, care de fapt erau aventuriste şi periculoase. Fiindcă puteau să inducă noi iluzii, printr-o relaxare pe termen scurt, care însă ar fi fost urmate de o cădere şi mai dramatică a economiei.

*

Partizanii ideii creşterii prin inflaţie veneau cu argumente din economia  mondială. Ei susţineau că numeroase ţări obţinuseră creşteri economice pe fondul exploziei preţurilor. Era adevărat. Numai că ei veneau cu exemple din anii 1960 şi le lansau către sfârşitul anilor 1990. Chiar nu se vedea contratimpul? Într-un moment în care ţările dezvoltate înregistrau inflaţii mici, unele în jur de 3-4%, iar în Uniunea Europeană, cu excepţia Greciei, creşterea preţurilor se situa sub 2%, vecinii noştri mizând şi ei pe rate anuale cu o singură cifră, România nu putea risca să ajungă o insulă inflaţionistă în Europa şi în lume.

Desigur, inflaţia este în bună măsură legată de bani. Iar lumea, atunci ca şi acum, nu mai poate fi concepută fără bani. Ei reprezentând, practic, mult mai mult decât scriu, succint, cărţile de economie. Fiindcă nu sunt doar instrumente de schimb, de plată, de măsurare a averii şi de tezaurizare. Banii au însemnat putere şi înseamnă putere.

Academicianul Costin Kiriţescu, supranumit în mediile economice “profesorul de monedă“, susţinea cu limpezime de ce banii înseamnă putere şi în ce constă puterea banilor. Pentru că banul constituie “o formă particulară imediat mobilizabilă a unei părţi din avuţia socială, o întruchipare transmisibilă a puterii de cumpărare, care conferă deţinătorului dreptul suveran de a dispune asupra bunurilor şi serviciilor şi, uneori, asupra conştiinţelor”. În istoria lor îndelungată, extrem de tumultoasă, banii cunoscuseră nenumărate revoluţii. Toate au dus la schimbări esenţiale privind tipurile de pieţe, circuitele, raportul între numerar şi masa monetară. Nici una însă, în nicio împrejurare, nu le-a diminuat puterea. Dimpotrivă, au întărit-o. Iar atunci, la sfârşitul veacului XX, tocmai începuse încă o revoluţie a banilor, ce avea să marcheze intrarea lumii noastre în cel de-al treilea mileniu. Revoluţia EURO. Puterea banilor avea să fie şi mai mare.

Fără îndoială că EURO nu a intrat în piaţa banilor ca o simplă creaţie monetară, ci s-a dovedit a fi unul dintre podurile pe care urma să trecem din secolul XX în secolul XXI. Un pod ce reprezenta ştafeta ce avea să aducă mai departe, din mileniul ce se apropia de final în cel de-al treilea mileniu, forţa banilor.

*

De la 1 ianuarie 1999, Uniunea Economică şi Monetară Europeană urma să fie o realitate. Pentru Europa şi pentru întreaga lume. În România, ţara aspirantă la Uniunea Europeană, câteva întrebări trezeau un interes major:

        · Ce fel de viitor va avea EURO în sistemul internaţional de plăţi şi ca monedă de rezervă?

        · Cum vor evolua ratele de schimb EURO-DOLAR?

        · Ce legături s-ar putea statornici între leu şi EURO?

        · Care va fi influenţa introducerii EURO asupra balanţei comerciale şi de plăţi a României?

În acelaşi timp, o problemă cardinală pentru economia românească era legată de modul în care urma să fie configurată, în viitor, politica monetară şi valutară. Fiindcă aşa cum s-a subliniat în repetate rânduri, armonizarea politicilor şi obiectivelor macroeconomice exprima virtuţile foarte clare ale Uniunii Economice şi Monetare în planul creşterii, pe o bază durabilă, a bunăstării populaţiei din acest spaţiu economic. România si-ar fi adăugat o şansă de prosperitate numai dacă ar fi aderat pe deplin la aceste obiective.

EURO urma să marcheze schimbări importante pentru toate statele europene; inclusiv pentru cele care nu aveau să fie cuprinse de la început în zona monedei unice. Pentru că şi aceste state erau nevoite să respecte pactul de stabilitate şi creştere economică, să renunţe la orice finanţare inflaţionistă, prin banca centrală, a deficitului bugetar, inclusiv la accesul privilegiat al autorităţilor publice la instituţiile financiare şi să încheie procesul de liberalizare a circulaţiei capitalurilor. În fiecare din aceste ţări, politicile monetare urmau să se bazeze pe instrumente specifice economiei de piaţă şi să fie eficiente, în sensul transmiterii impulsurilor către economia reală. Prin urmare, se impunea ca reformele structurale să fie îndreptate  cu deosebire asupra factorilor care obstrucţionau eficienţa politicii monetare, cum ar fi lipsa de concurenţă în sectorul bancar, insuficienta dezvoltare a pieţelor financiare şi creditele neperformante. Inclusiv România era nevoită să îndeplinească criteriile de convergenţă, chiar dacă acest lucru nu avea să fie un obiectiv obligatoriu încă din momentul aderării.

*

Ţara noastră făcuse câţiva paşi în această direcţie, dar mai urma un drum lung de parcurs. Mai ales că EURO se dorea a fi expresia monetară a unor echilibre macroeconomice realizate în condiţiile unei inflaţii tot mai reduse. România, prin programul său economic pe anul 1998, îşi propunea un nivel al inflaţiei în jur de 45%, după ce în 1997 rata inflaţiei fusese de 151%.  Acest obiectiv, extrem de ambiţios, era plasat pe fondul unei liberalizări aproape totale a preţurilor.

EURO mai implica şi existenţa unui curs de echilibru. România avea, acum, o piaţă valutară credibilă, tot mai articulată, ferită de intervenţiile administrative ale autorităţilor. Cursul leului evolua într-un sistem de flotare, aflându-se, ca nivel, în parametrii săi fundamentali. Obiectivul pe termen scurt, deci, era eliminarea fluctuaţiilor prea ample ale cursului monedei naţionale; pe termen lung, se urmărea consolidarea stabilităţii pieţei valutare.

Totodată, EURO urma să fie o ancoră monetară naturală pentru ţările din centrul şi Estul Europei. Legarea monedelor acestor ţări de EURO era de natură să sprijine procesul  de ajustare macroeconomică într-un mediu caracterizat  prin inflaţie joasă şi dobânzi scăzute. O perioadă de creştere economică şi de relansare a investiţiilor putea să producă, de asemenea, accelerarea procesului de integrare în regiune. Venise momentul unei alegeri: România reducea inflaţia şi accelera înaintarea spre Uniunea Europeană sau urma să fim condamnaţi să ne întoarcem de unde am plecat.

Noi, atunci, nu eram însă pe deplin obişnuiţi să ne comparăm în spaţiu; ne comparăm  în timp. În spaţiu, ne-am fi măsurat cu planeta. În timp însă, ne comparam cu noi înşine, cei din anii care trecuseră. Acest tip de comparaţie, în timp, era un îndemn de a privi mereu înapoi. De a privi de fapt în jos, unde nu se putea să nu găsim câteva cifre ceva mai pricăjite, peste care să le aşternem pe cele din prezent, evidenţiind astfel un avantaj comparativ. Concluzia ce se desprindea? Urcăm!

Numai că normal ar fi fost să mutăm planul comparaţiei de pe verticală pe orizontală. Sigur, era important şi este important să cunoaştem starea noastră actuală în comparaţie cu realitatea care a devenit istorie. Dar era, este încă şi mai important să ne comparăm cu realitatea din jurul nostru, cu adevărurile lumii în care trăim.

După ce Uniunea Europeană a aruncat mingea în terenul nostru, cu mesajul limpede că VOM INTRA atunci când VOM MERITA, se cuvenea să trecem decisiv la comparaţia în spaţiu. Pentru a puncta continuu cum ne mişcăm noi, în economie cu deosebire, faţă de ţările ajunse la un grad înalt de dezvoltare.

*

În ’97 am văzut ce s-a întâmplat: inflaţia a urcat vertiginos la începutul anului, până la cea mai înaltă rată lunară de până atunci din toată perioada tranziţiei, de plus 30,7 la sută în martie; apoi a scăzut lună de lună, ajungând la cea mai de jos rată lunară de până atunci a tranziţiei, de minus 0,7 la sută în iulie; după care şi-a reluat urcuşul. Totul s-a petrecut pe fondul unor ample corecţii de preţuri. Aceste corecţii au continuat şi în  ’98. Totuşi, erau şanse ca inflaţia să înceapă să fie calmată.

Să vedem însă, citind statisticile, ce însemna calmarea inflaţiei dacă ne comparam nu în timp, cu noi înşine, ci în spaţiu, cu lumea. Bunăoară, cu Uniunea Europeană.

Acolo, în Uniunea Europeană, preţurile creşteau cu 2-3 procente pe an. Aici, la noi, speram ca în ’98 să ajungem… la aceleaşi cifre. Dar pe lună. Aşadar, comparaţia în spaţiu ne aducea cu picioarele pe pământ. Vedeam mai bine cum aleargă lumea, într-un segment de timp, cum se mişcă ritmurile de creştere ale indicatorilor ce exprimau forţa economică a ţărilor din vestul Europei. Între aceşti indicatori, rata inflaţiei avea o importanţă cardinală, pentru că arăta mărirea sau decăderea banilor, puterea lor de cumpărare.

Comparaţia cu lumea nu însemna numai o punere la încercare a orgoliilor. Pentru că noi nu ne întreceam cu ţările dezvoltate într-o competiţie de onoare. Noi făceam comerţ cu aceste ţări! Şi, importând sau exportând, puneam în relaţie directă inflaţia noastră cu inflaţia lor. Diferenţa nu putea să rămână fără urmări. Desigur, în dezavantajul nostru.

Diferenţa de inflaţie dintre noi şi ţările dezvoltate se  reflecta pe piaţa noastă internă, în multe feluri; cu deosebire însă, se reflecta sub forma unei presiuni susţinute asupra cursului de schimb valutar. Dacă această diferenţă avea să fie accentuată, dolarul ar fi tins să se scumpească, în timp ce leul urma să se deprecieze. Un curs leu-dolar echilibrat nu ar fi fost posibil fără stabilizarea inflaţiei. Desigur, în raport cu două repere: preţurile noastre şi preţurile lor, în anul 1998.

Lucrurile s-ar fi complicat însă şi mai mult dacă renunţam la comparaţii şi treceam la analiză. Pentru că vulcanul inflaţionist nu dădea semne că s-ar stinge. Blocajul financiar, care potrivit unor date statistice ar fi atins 60.000 de miliarde de lei, continua să reprezinte un factor de presiune. Ani la rând s-au vândut mărfuri fără să se încaseze contravaloarea lor. Şi s-au cumpărat mărfuri fără să fie plătite. Cum venea însă vremea reglării conturilor, debitorii fiind obligaţi să-şi plătească datoriile, sumele respective ameninţau să umfle costurile iar în final să fie regăsite în preţuri. 

Iată, deci, că vocile ce se auzeau exprimând o nedumerire  -  şi anume, de ce ne preocupă atât de mult inflaţia, pentru că în istorie multe ţări au forţat cu succes creşterea PIB-ului în climat inflaţionist?!  -  ne trimiteau înapoi, în timp. Pentru că, în spaţiu, la creşteri economice sănătoase se ajungea de regulă în condiţiile stabilizării preţurilor. 

Mai multe - Opinii

Ultimele știri

adevarul de weekend jpeg anunt adevarul jpeg

Cele mai citite