Interviu Leontina Văduva - prima din excepționala generație de cântărețe române de operă care au cucerit scenele europene

Una dintre cele mai apreciate soprane lirice ale generației sale, recunoscută pe marile scene  internaționale în anii 1990-2000 pentru timbrul cald, rafinamentul frazării și sensibilitatea interpretativă, Leontina Văduva a fost decorată de statul francez cu Ordinul cavaler şi ulterior Ofiţer al Artelor și Literelor, pentru contribuția sa la promovarea culturii franceze.

De-a lungul carierei, a cântat pe cele mai importante scene de operă ale lumii de la Royal Opera House Covent Garden, Staatsoper Viena, Opera de Paris , până la Operele din Los Angeles sau MET Opera din New York.

În ultimul an a revenit pe scenele din ţară şi din Europa cu un original proiect crossover, intitulat Bella voce Bella musica, cu care va ajunge pe 8 octombrie la Roma, alături de pianistul Cătălin Răducanu, sub genericul Turnee de poveste... pretutindeni.

De-a lungul carierei, a cântat pe cele mai importante scene de operă ale lumii de la Royal Opera House Covent Garden, Staatsoper Viena, Opera de Paris , până la Operele din Los Angeles sau MET Opera din New York. 

În ultimul an a revenit pe scenele din ţară şi din Europa cu un original proiect crossover, intitulat Bella voce Bella musica, cu care va ajunge pe 8 octombrie la Roma, alături de pianistul Cătălin Răducanu, sub genericul Turnee de poveste... pretutindeni.

Oltea Serban-Pârâu: Stăm de vorbă cu Leontina Văduva, la începutul lunii octombrie, când ne aflăm în pregătirea celei de a doua ediții a proiectului „Turnee de poveste pretutindeni”. Anul trecut, pentru prima dată, Leontina Văduva și Cătălin Răducanu au cântat românilor din Elveția și din Franța la Lausanne și la Paris, iar anul acesta, aceeași formulă va putea fi auzită într-un recital la Accademia di Romania din Roma pe 8 octombrie. Pornim din prezent, de la acest program special pe care l-aţi inventat împreună cu pianistul Cătălin Răducanu. Cum vă simțiţi cântând muzică de toate genurile în fața unui public care, fie vă aude prima dată, fie vă cunoaşte poate, de la începuturile carierei?

Leontina Văduva: Este senzație un pic bizară, pentru că venind după ce am cântat atâția ani numai clasic, numai operă, revenind la o muzică cu quasi-accesibilă – că nu-i putem spune chiar accesibilă, pentru că fiecare gen are dificultățile sale – am reuşit să împlinesc un vis mai vechi de al meu. A cânta melodiile lui Edith Piaf, a combina acest repertoriu cu canțonete – pentru că La Danza este o canțonetă, chiar dacă e scrisă de Rossini, a asambla toate aceste cântece într-un univers ce mă conduce către folclorul românesc, aşadar către începuturile mele pe scenă, toate acestea  s-au transformat în realitate mai ales şi tocmai pentru că am această abilitate de a intra repede în stiluri noi, aş spune.

O.S.P.: Să nu uităm, acest program special – intitulat în turneul naţional 2024-2025 Bella voce, bella musica –, pornește de la clasic, trece prin chanson-ul francez și ajunge la folclorul românesc și romanță. Cum vă apropiaţi de muzica Mariei Tănase și a Ioanei Radu atunci când îl aveţi pe Cătălin Răducanu la pian?

L.V.: Este o experiență unică, pentru că îmi oferă posibilitatea de a încerca maniere total diferite de ceea ce suntem obișnuiți să facem pe scenă, iar cu rezonanțele jazzy pe care le introduce el în acompaniamentul pianistic, reușește să mă incite să interpretez într-un mod diferit această muzică. Chiar mi-aş fi dorit să fiu pe 5 octombrie la Ateneu să-l ascult solo, în recitalul lui Un artist un pian şi un ţambal, este un muzician cu totul special.

O.S.P.: Veţi cânta la Roma şi muzică clasică, dar şi cele mai cunoscute piese ale Mariei Tănase, să le amintim un pic: „Tulnicul”, „Cine iubeşte şi las㔄Sanie cu zurgălăi”, așa mai departe.

L.V.: Am crescut cu aceste cântece, am fost legănată pe ele de mică, le-am auzit și le am pe toate impregnate, aproape, în ADN.

O.S.P.: Cum vă simțiţi cântând, așa cum s-a întâmplat și anul trecut și anul acesta, unui public care este format într-o proporție mai mare din români decât în mod obișnuit de a lungul carierei din ultimele decenii?

L.V.: Este plăcut să te adresezi publicului român, bineînțeles, dar în același timp este și o teamă, pentru că așteptările sunt foarte mari, pentru că fiecare m-a cunoscut altfel. Publicul român, în general, este foarte exigent, știe exact ce îi place. Și atunci, sigur că trebuie să fii la înălțime.

O.S.P.: Acest program s-a cântat ţi se va mai cânta în țară, dar şi în fața românilor din diaspora. Vorbeam despre Maria Tănase, dar nu toată lumea știe că Leontina Văduva este fiica Mariei Ciobanu, un simbol al muzicii populare românești, al folclorului românesc din multe decenii ale secolului trecut și ale acestui secol, pentru că Maria Ciobanu a cântat foarte mult.

L.V.: Peste 60 de ani de carieră!

O.S.P.: Cum s-a întâmplat ca dintr-un mediu impregnat de folclor, Leontina Văduva să ajungă să facă o operă? Să ne întoarcem un pic asupra poveștilor de început.

L.V.: Am crescut în spatele scenei, în spatele cortinei, admirând-o pe mama și stând cu sufletul la gură când cânta celebra ei piesă „Ciocârlia”, în care se amuza și făcea niște vocalize incredibile de privighetoare. Eram fascinată de mediul artistic, era timpul când mama cânta la ansamblul Ciocârlia. M-am jucat de mică cu machiajul mamei de artistă, toate dansatoarele mă luau în brațe, pentru că eram bucălată și cu părul zburlit. Am mirosit praful scenei de mică și în jur de 11-12 ani, când tot lălăiam eu prin casă, doamna care avea grijă de noi i-a spus mamei „De ce nu o iei și pe ea să cânte, că uite, îi place! Toată ziua nu-i tace gura și îți cântă cântecele prin casă.”, și atunci mama zice „Să încercăm, ok, o să o iau”. Atunci mama m-a luat întâi în scena de folclor, evident. Am fost cu ea la nunți, la botezuri, la spectacole, până pe la 17 ani am cântat cu mama folclor, după care, întâmplător, am auzit valsuri vieneze. De fapt, totdeauna stăteam la spectacolele care erau prezentate la televiziune de 1 ianuarie, cu orchestra filarmonicii din Viena, și de atunci aveau un rezonanță deosebită în mine, îmi dădeau lacrimile de fiecare dată când auzeam „Dunărea Albastră”. Atunci i-am spus mamei că aș vrea să încerc să învăț și eu ce e cu muzica asta. Ea m-a luat de mână și m-a dus direct la doamna Arta Florescu, cea mai cunoscută profesoară de canto clasic a vremii. Nu mai făcusem niciodată muzică „serioasă” până atunci. M-am amuzat eu, cumpărasem un disc cu Trubadurul și tot schelălăiam prin casă pe la 17-18 ani. Bineînțeles că vocalizele respectivele erau mult prea dificile pentru mine, știința mea era foarte redusă în domeniu. I-am cântat o frântură și doamna Arta spune: „Da, e drăguța vocea, poate să încerce”. N-am făcut muzică de mică pentru că, fiind copil am avut probleme cu plămânii, o formă ușoară de tuberculoză, și mamei i-a fost foarte teamă, nu m-a dat nici la balet, nici la muzică, chiar dacă de la șase ani trebuia să începi să te pregătești la un instrument. Aşadar, la 18 ani am virat brusc spre muzica clasică și atunci, doamna Romașcanu de la liceul de muzică m-a luat și a început timid așa, câteva lecții, dar nu foarte serios, că mama spunea „E un moft, hai să îi facem moftul.” Era o femeie adorabilă, și cu multă răbdare. Am început studiul, dar la liceul de matematică-fizică și venea Bacalaureatul, și am lăsat-o mai moale cu muzica. Între timp, am mai lucrat cu o profesoară de orgă la conservator care mi-a dat câteva lecții de solfegiu și de pian, dar minim, efectiv cât să-mi pun degetele pe pian, așa se face că nu sunt pianistă nici acum. Curiozitatea aceasta s-a dezvoltat în răstimp și am vrut să știu mai mult despre mine, despre vocea mea și despre ce înseamnă să fii acolo pe scenă și să cânți, să umpli o scenă întreagă fără microfon. Este total diferit, toată lumea se minunează. După ce au început orele de operă, de mișcare scenică, atunci am început abia, să înțeleg cam cu ce se mănâncă opera, un univers total necunoscut mie. Am încercat întâi, de mai multe ori, să intru la București la Conservator, dar evident că nu am intrat pentru că încă nu eram pregătită, și de asta a durat încă trei ani, pe la 20-21 de ani am intrat la conservator la Iași, era doamna Bucescu în comisie la solfegiu, și ea auzise că vine fata Mariei Ciobanu să dea examen, (dar eu mă căsătorisem la 19 ani și nu mă chema Ciobanu, mă chema Văduva, și atunci fiul ei care era și el student a întrebat „Am auzit că s-a prezentat fata Mariei Ciobanu, cum este? // Nu știu, dar a venit o fetiță, una Văduva, cu o voce foarte frumoasă, nu știe ea așa note. Culmea e că era foarte ciudat, că în momentul în care se uita la solfegiu cânta corect dar spunea alte note”, și așa ajunsesem de la Sol sau Si, era un Si-ol.

Chiar și așa... după trei ani am ajuns să particip la primele concursuri, de fapt cu scena internațională, am început să mă confrunt în '83, când m-am dus la concursul de canto de la Verviers, în Belgia, pe când eram studentă încă la Iași, și am ajuns totuși până în finală, ceea ce erau o mare performanță pentru mine dar atât. M-am întors la București, m-am dus la doamna Arta Florescu, m-a ascultat și a zis „Ești foarte bine cu vocea, hai să vedem, ar trebui să te mai prezinți la niște concursuri!”. Deci, prima tentativă a fost Verviers, care a fost o experiență incredibilă pentru că atunci pentru prima oară am jucat, aria Rosinei, în costum, numai cu pian, dar trebuia să fac și eu mișcare scenică, și practic atunci am jucat pentru prima oară, și a fost foarte plăcut. După ‘83 m-am transferat la București, și am continuat Conservatorul în clasa doamnei Arta Florescu. Între timp m-am pregătit și în ‘85 am participat la mai multe concursuri la ‘s-Hertogenbosch în Olanda, la Capitole, Teatrul din Toulouse, și la Francisco Vinas la Barcelona și le-am luat pe toate. Premiul întâi în Olanda în '85, și în Franța, iar în Spania am fost foarte răcită am avut o gripă teribilă dar totuși am luat premiul doi și premiul Verdi, care a fost acordat de Montserrat Caballe.

O.S.P.: Și în acel moment câștigarea unor astfel de premii lansa o carieră.

L.V.: Da! Nu știi niciodată cine este în sală, de altfel, pentru că la concursul Francisco Vinas era în sală Petru Petrov, soțul Luizei Petrov care avea o importantă agenție de impresariat la Frankfurt, iar domnul Petrov a venit la mine și mi-a zis „Nu vrei să rămâi să faci carieră?”

O.S.P.: Erau români?

L.V.: Ei erau români plecați de mulți ani și eu m-am speriat foarte tare, „Cum adică să rămân?”. Eram încă studentă și, bineînțeles, că mi-a rămas cumva în cap până ne-am reîntâlnit, după doi ani. Când am făcut concursul de la de la Toulouse, am dat audiție de rol. Eu mă dusesem la director să mă angajeze eventual ca și coristă, dar el la început să râdă și mi-a dat audiție pentru rolul Manon. „Bun, eu fac audiția, dar nu cred că iese nimic din așa ceva.”, și am făcut audiția pentru Manon de Massenet. N-am avut răspunsul imediat, a venit după câteva luni, când am primit scrisoarea că de fapt am fost acceptată. Nu știam franceză, doar ce se făcea la școală, minim… În orchestra de la Toulouse era un român care m-a ajutat cu traducerea, un violonist.

O.S.P.: Când a fost acest debut la Toulouse?

L.V.: În '85 a fost concursul și în '87 a fost prima oară când am cântat pe o scenă internațională. Dar între timp, la sfârșitul studiilor, era examenul de absolvență, și doamna Arta Florescu mi-a dat ca să fac rolul Antoniei, pentru că la Operă nimeni nu voia să facă Antonia, pentru că era un rol greu și eu am încercat să o conving că nu pot, nu sunt încă pregătită de așa ceva și totuși l-am făcut cu lacrimile în ochi și cu capul în perete zile în șir, ca să îmi caut sunetele și să-mi pun vocea unde trebuie și să învăț și rolul în limba română. Rolul nu este foarte lung, sunt 20 de minute de cântat efectiv, dar acel act al Antoniei este extrem de intens și din cauza aceasta toată lumea fugea de el. Am lucrat atunci în regia lui Hero Lupescu alături de Zancu, de Voineag. A fost premieră, pe scena Operei Naţionale Române din Bucureşti în '86 am debutat cu Antonia, şi am făcut vreo 10 spectacole pe scena Operei Naţionale Române din Bucureşti.

„O șansă extraordinară a fost pentru mine că am avut ocazia să cunosc parteneri de scenă experimentați”

O.S.P.: Și practic acesta a fost concertul de absolvență pe scena Operei Naționale București.

L.V.: Exact, și tot la București am făcut vreo cinci spectacole de Gianni Schicchi, rolul Lauretta. Aşadar acestea au fost primele mele două roluri, după care am plecat la Toulouse să fac Manon în '87, unde eram, de fapt, a doua distribuție, pentru că, totuși, eram foarte tânără. Am avut marea șansă de a cânta cu un tenor în mare vogă și excepțională era considerat Kraus al Franței, Alain Vanzo, care de fapt era aproape retras din carieră, avea aproape 70 de ani și era partenerul meu, da, dar cu o voce excepțională și o tehnică extraordinară dacă încă mai cânta la 70 de ani. Ca de altfel și Alfredo Kraus, când a reluat cu mine Romeo și Julieta a fost incredibil, deci asta am considerat eu o șansă extraordinară, faptul că am avut ocazia să cunosc parteneri de scenă experimentați și de înalt nivel, care mi-au dat pe de-o parte siguranță, dar și dorința de a excela și de a ajunge la nivelul lor. La Toulouse nu am făcut decât două spectacole, numai că acea producție mergea mai de parte. Două săptămâni mai târziu, era luată de Teatrul din Nisa, și la Nisa cineva a anulat și m-au sunat disperați. Eu încă eram acolo pe la ultimele spectacole și mă pregăteam să mă întorc în țară. M- au sunat și mi-au zis „Rămâi, că uite, nu avem Manon și tu știi spectacolul, deci vino!”. Bineînțeles, cu mari dificultăți am obținut aprobare din România, mama a insistat să mă întorc și apoi să plec iar, și am zis „Nu, eu rămân aici fac spectacolele, și mă întorc după aceea” și așa am și făcut. La Nisa, doamna Ileana Cotrubaș era cu directorul de la Covent Garden, în discuții pentru un Manon la Covent Garden, i-a spus directorului „Eu nu mai vreau la vârsta mea să fac rolul unei fetițe de 15 ani, nu e plauzibil pentru public, dar hai să vedem spectacolele de la Nisa de la teatru”. Nu numai pentru mine au venit, că erau două distribuții. Atunci m-au văzut și directorul imediat m-a luat „cover” pentru Covent Garden, care era în '88. M-am întors după Nisa și am venit cu contractele în buzunar pentru Royal Opera House Covent Garden. Pe de altă parte, după Nisa am dat o audiție la Paris, pentru anul '88, Coțofana hoaţă de Rossini după care am plecat spre București.

O.S.P.: În stagiunea ’88-’89, ar fi urmat Covent Garden și Opera din Paris. Erau anii de final ai comunismului în România, circulatul în Europa era foarte dificil, dar niciunii dintre noi nu ştiam că mai era puţin până lucrurile urmau să se schimbe.

L.V.: Da, după Paris m-am întors la București. S-au întâmplat mai multe, în momentul în care am cântat la Nisa am cunoscut-o și pe impresara Luiza Petrov și așa a început colaborarea noastră. Îmi aduc aminte și acum că Luiza m-a întrebat ce vreau să fac, cum îmi văd eu cariera, dacă vreau să cânt ca să fac mulți bani, iar eu am spus că vreau să cânt bine, vreau să cânt cu artiști de înalt nivel ca să învăț de la ei, și Luiza a înțeles mesajul.

O.S.P.: Ca să înțeleagă cei care ne citesc acum și poate nu știu cum era în vremurile acelea, se pleca în străinătate prin ARIA, agenția de impresariat artistic a Statului Român. Fie că erai cântăreț de muzică populară, fie că erai cântăreț de operă, instrumentist şi așa mai departe, aceste aprobări, pașaportul, viza, se obțineau prin ARIA. Așa aţi plecat în acei primi ani, cu acel Manon de la Toulouse.

L.V.: Și în '88, după aceea, la Paris pentru Coțofana Hoață. Sigur, regimul era strict și se pleca greu și în perioada aceea am pierdut câteva contracte destul de importante. De altfel, aveam atunci contract și pentru Houston tot în '88, pentru Manon, aveam cu televiziunea olandeză tot așa un alt contract de concert pentru care n-am primit aprobare, da, dar m-au lăsat să merg în Italia la Genova să fac Manon, un spectacol.

O.S.P.: Și toate acestea au fost în stagiunile acelea, ’87-’88-’89.

L.V.: Da. În momentul în care am plecat pentru Franța, cu mari insistențe mama a reușit să mă ajute și să obțin pașaportul pentru plecarea la Paris, și în momentul în care am ajuns la Paris am cerut să rămân în Franța în 1988.

O.S.P.: Deci foarte aproape de finalul regimului comunist, doar că nu știa nimeni. Această decizie presupunea niște sacrificii pentru cei apropiaţi care rămâneau în țară.

L.V.: Și pentru ei dar şi pentru cel care rămânea în străinătate, pentru că în momentul în care ai decis să rămâi și ai un statut de refugiat, atunci se declanșează o procedură din care nu mai poţi să te întorci, pentru că atunci nu mai poți să-ți obții pașaportul la timp și să onorezi contractele respective. De asta, în momentul în care a trebuit să accept acest statut, n-am mai putut reveni în țară câțiva ani până când s-a stabilizat și în România situația. Așadar, m-am dus la Londra și am făcut spectacolul de Manon pentru care am fost premiată. De fapt a fost o producție care iniţial a fost făcută de Maria Ewing și după aceea a reluat-o și a readaptat-o un alt regizor John Cocs.

„Am primit premiul Laurence Olivier din mâinile prințesei Diana.”

 O.S.P.: În ’88, acest Manon i-a adus Leontinei Văduva premiul Laurence Olivier.

L.V.: Laurence Olivier, dar și al Academiei Filarmonicii din Londra. A fost o onoare deosebită pentru că premiul Laurence Olivier se acordă marilor actori de teatru, spectacolelor de operă, de teatru, de musical, iar eu am fost prima artistă care am luat nominal premiul în domeniul operei, a fost prima dată când s-a dat unui artist de operă. A fost o surpriză foarte mare și am primit premiul din mâinile prințesei Diana.

O.S.P.: Și mama, Maria Ciobanu, rămasă în țară, a avut de suportat unele probleme în acea perioadă?

L.V.: Da, mama a rămas în țară, vorbeam foarte des cu ea la telefon, și plângea. A fost interzisă la radio, la televiziune, dar a putut să își continue totuși spectacolele în țară, însă de plecat în turnee nu mai putea pleca. În momentul în care s-a schimbat regimul a putut și ea și să vină să mă vadă și a fost de vreo câteva ori cu mine la Londra.

O.S.P.: Deci perioada cea mai densă a fost atunci, începând cu 1988 și  până în 2000. Care sunt rolurile cele mai importante, cele mai des cântate?

L.V.: În general repertoriul francez mi s-a potrivit în mod deosebit. De altfel și studiul care l-am făcut cu doamna Arta Florescu asupra melodiei franceze și asupra repertoriului francez m-a ajutat enorm să înțeleg acest spirit. Între timp, evident, am învățat și limba. Am cântat Manon, am cântat Pescuitorii de perle, am cântat Micaela în Carmen, tot așa la Covent Garden, am făcut mai multe producții. Am refăcut Antonia, dar în sfârșit în limba franceză, cu toate că a trebuit să reînvăț rolul, pur și simplu pentru că accentele limbii franceze erau diferite de cele ale limbii române și când cânți un rol în două limbi este dificil. E ca și când ai reînvăța rolul. Deci, foarte multe roluri în limba franceză; Mireille am cântat, Dialogues des Carmelites, Romeo și Julieta care a avut un impact deosebit, alături de Roberto Alagna întâi, și după aceea cu Alfredo Kraus. Acestea au fost rolurile franceze de cel mai mare impact la public.

O.S.P.: Dar și operă italiană…

L.V.: Bineînțeles, am cântat la Londra Rigoletto, Elixirul Dragostei. Toulouse pentru mine a fost ca un fel de casă a mea. Acolo am făcut vreo 10-15 roluri și ei mi-au dat și Don Pasquale... Am avut statul de liber profesionist, dar cum începusem o carieră internațională, mă chemau destul de des la Toulouse și aproape toate rolurile de debut le făceam la ei, era ca un laborator al meu.

O.S.P.: Care au fost dirijorii cu care aţi colaborat cel mai mult?

L.V.: Am cântat mult cu Michel Plasson, bineînțeles,  Donato Renzetti, Evelino Pido foarte mulți dirijori am cunoscut la Toulouse. Apoi Sir Colin Davis…

O.S.P.: Care consideraţi că a fost „botezul” pe scenele mari?

L.V.: Coţofana hoaţă la Paris, pe care am cântat-o printre rolurile italienești din 88, a fost botezul meu pe scenele mari într-un fel, pentru că era angajată o colegă care la timpul respectiv făcea carieră internațională deosebită, Cecilia Gasdia, și din motive de sănătate a trebuit să anuleze și a trebuit să o înlocuiesc în ultimele spectacole și am intrat pe fluierături. Lumea o așteptata pe ea, evident, și la Teatrul Champs Élysées a trebuit să iasă directorul în fața cortinei să spună „Așteptați s-o auziți întâi, nu fluierați deja!”. De altfel, persoane care mi-au devenit prietene apropiate după aceea, au spus „Ne este și rușine să ne uităm în ochii tăi, că prima oră când te-am văzut, noi te-am fluierat.”

O.S.P.: Deci și francezii obișnuiau astfel, nu erau doar italienii cei care reacționau așa?

L.V.: Da. În Anglia, în schimb, publicul este foarte respectuos față de artiști, dar nu aplaudă. Pur și simplu, dacă nu le place nu aplaudă. Uneori e mai dureros decât huiduieli și fluierături. Deci, așa am cântat eu la Teatrul Champs Élysées când am început aria de altfel a fost un articol, „Leontina Văduva secoue les cocotiers” adică „am scuturat pomii”, am avut un succes enorm.

„La Boema din SUA ziarele au avut un titlu mare The Last Is The Winner”

O.S.P.: Când aţi cântat în Statele Unite?

L.V.: Cu mult mai mult mai târziu, pentru că acel Houston care a fost anulat (ei n-au crezut că nu mi-a fost permis, au crezut că e un moft și că nu e adevărat că nu n-am fost lăsată să vin) mi-a închis într-un fel porțile, care nu s-au mai deschis ani de zile, aproape 10 ani de carieră n-am pătruns în America. După aceea am fost angajată la Los Angeles, unde am cântat Faust și Boema, apoi Boema la San Francisco, unde eram 13 soprane care făceam era o serie de vreo 26 de Boeme și am fost fericită că, după ce am cântat, eu am fost ultima care am cântat în serie, iar ziarele au avut un titlu mare The Last Is The Winner, a fost foarte, foarte amuzant. Eu nu m-am considerat niciodată o voce mare pentru Boema, dar poate că genul meu de sensibilitate a convins totuși publicul pe unde l-am cântat și am făcut vreo 200 de boeme în decursul anilor.

O.S.P.: Până la urmă este important și ce transmiți, nu neapărat că ai o voce mare sau o voce mică. Deci, aţi rămas alături de Denisa Petrov ca impresar pe toată durata carierei?

L.V.: Da exact, și am cântat și la MET, unde am reluat Boema. De altfel și în Spania la Madrid, ani după aceea când au reluau producția puneau afișele cu poza mea. Foarte mult am cântat în Germania, am cântat la Hamburg, la München, la Berlin, la München chiar foarte mult am cântat, Dresden, Bonn, Köln. La Viena am făcut foarte mult Manon, am făcut și Boema odată, am făcut și un Don Pasquale, am făcut și Elixirul Dragostei cu Alfredo Kraus, da, și la Viena am cântat.

O.S.P.: Leontina Văduva a fost prima din acea generație excepțională de cântărețe românce de operă care au cucerit scenele europene, inclusiv Angela Gheorghiu. V-aţi intersectat pe scene ale lumii?

L.V.: M-am întâlnit cu mezzosopranele pe scenă, iar în afara scenei cu sopranele, cu Angela m-am revăzut la Londra, dar nu am fost pe aceleași roluri în aceeaşi perioadă. Pe urmă, Liliana Nichiteanu a făcut alături de mine, cu mai multe colege de ale mele m-am reîntâlnit pe scenă.

O.S.P.: Încet-încet, în paralel sau după cariera pe mari scene s-a insinuat cariera pedagogica, Leontina Văduva devenind o profesoară foarte iubită și căutată în mai multe locuri. Cum s-a întâmplat?

L.V.: După apariția în viața mea a fiului meu Nicolas, după nașterea copilului a fost o perioadă de schimbări majore în organism și vocal, organizarea timpului era diferită. E o perioadă destul de dificilă pentru o femeie-artist venirea unui copil în viața ei, și atunci ar trebui să mă reorganizez. Deja tineri artişti pe care îi întâlneam în diferite producții îmi cereau sfaturi, dădeam sfaturi în jurul meu, dar nu foarte serios. Nu începusem încă să predau efectiv, dar m-am hotărât să mă orientez spre pedagogie pe la 45-50 de ani. Culmea e că am realizat că îmi place foarte mult!

„Leontina Văduva este o profesoară de operă în mare măsură, nu doar e canto”

O.S.P.: Din câte am văzut, Leontina Văduva este o profesoară de operă în mare măsură, nu doar e canto. Ce este mai important de transmis unui tânăr care vrea să facă această carieră?

L.V.: Să ai o tehnică vocală solidă este extrem de important, și după aceea sigur trebuie o pregătire multilaterală, pentru că trebuie făcut și un pic de teatru, trebuie luați în considerare mulți parametri. În zilele noastre chiar și cunoștințe de management trebuie, artistul de astăzi este și mai complet decât eram noi la vremea noastră. Ei trebuie să-și organizeze aproape singuri concerte, să-și facă programe, să găsească idei de concerte deosebite. De aici s-a născut această colaborare între actori și cântăreți, sunt tot felul de formule în care se amestecă lectura unor scrisori de Wagner și pe urmă se cântă, fel de fel.

O.S.P.: În acest moment, predaţi la Paris și la Lausanne de bază, și în ultimul timp au devenit mai frecvente masterclass-urile. Așa, poate, ne-am și cunoscut mai bine prin foarte specialul curs de măiestrie de la Salbek din județul Arad, în care sunteţi alături de Ruxandra Donose și Ramon Vargas, unul din cei trei maeștri care pregătesc 25 de tineri studenți pentru carieră.

L.V.: Și tineri cântăreți, pentru că unii chiar sunt pe scenă deja, lansaţi

„Nu în multe locuri găsim trei artiști consacrați care dau cursuri ca la Salbek Opera Masterclass.”

O.S.P.: Care este diferența între predatul ritmic la școală și acest tip de masterclass, și ce aduc ele special, ce este atât de important pentru un artist la aceste cursuri de măiestrie?

L.V.: Deja diferența mare este că într-o sală de clasă ai un an întreg la dispoziție pentru  o pregătire minuțioasă, tehnică și a repertoriului, pe când într-un masterclass totul este mult mai concentrat. Atunci, sigur, încerci să le rezolvi unele mici probleme de ordin tehnic, sau să dai sugestii care să reușească să îi scoată din impas, și după aceea te ocupi de construirea pe arii a interpretării. Faptul că mare parte din ariile cu care ei vin noi le-am cântat pe scenă sau le-am auzit la colegii noștri pe scenă, ne face să le putem da indicații prețioase pentru a evolua la rândul lor într-un mod frumos și serios pentru directorii de orchestră, pentru că toți dirijorii așteaptă să fii extrem de bine pregătit muzical și interpretativ.

O.S.P.: Spuneţi-mi câteva cuvinte și despre aceste Salbek Opera Masterclass.

L.V.: Este o formulă aș spune unică, chiar, pentru că nu în multe locuri găsim trei artiști consacrați care dau cursuri ca la Salbek Opera Masterclass. Colaborăm între noi, ne spunem părerile, ne dăm sugestii unui altuia pentru a-i ajuta pe acești tineri, deci este efectiv o colaborare incredibilă și o manieră de a-i convinge că sunt pe drumul cel bun. În momentul în care ai trei persoane care îți spun aproape același lucru într-o manieră ușor diferită, devii convins că așa trebuie să faci.

O.S.P.: Și la finalul primului dintre aceste cursuri, v-aţi trezit „proiectată” pe scena din fața primăriei din Arad, în fața a 5000 de oameni, pe când tu nu mai intenţionaţi să cântaţi un moment din Traviata, și cu fiul de 20 de ani în primul rând. Cum a fost acea experiență?

L.V.: Foarte emoționantă, pentru că Nicolas, când era foarte mic, nu mă lăsa să cânt! Era gelos pe muzică și îmi punea mâna la gură. Pentru că știa că opera mă ia de lângă el. Da, acum sigur că este foarte mândru, și este foarte fericit, și apreciază mult mai mult, chiar dacă nu m-a cunoscut în plină glorie pe scenele internaționale. El are un auz foarte bun, numai că el s-a orientat spre motoarele de avion, deci nu spre voci…

O.S.P.: Ca să încheiem cu altă chestiune surprinzătoare, așa cum lumea nu știe întotdeauna că Leontina Văduva este fiica Mariei Ciobanu, sunteți o familie specială în care trăiește la Paris, iar fiul de 20 de ani trăiește și îşi face o carieră în România, ceva ce de obicei se întâmplă invers. Mamele plâng după fiii plecați, acum fiul încearcă să o aducă cât mai des pe mamă la el, la Bucureşti, un grătar…

L.V.: Exact la un grătar în curte, da. Nicolas, de mic a crescut aici, am hotărât să aibă un loc al lui, să nu fie perturbat de toate voiajele în stânga, în dreapta, și el s-a simțit foarte bine în România, chiar dacă are sânge și american și francez, el se simte foarte român și a făcut toată școala aici, a făcut facultatea aici, și acum va munci tot la aeroport, aici, în România.

O.S.P.: Iată, încheiem așa această discuție cu speranța că, în curând, Leontina Văduva va fi auzită din nou în Bella voce, bella musica pe scenele din România alături de Cătălin Răducanu.