leadership.edu.ro: (încă) un an mediocru. „RINOCERII”, captivi în propriul corn
0În anul şcolar 2017-2018, vor păşi pragul clasei a V-a în jur de 190000 de elevi. Este, pentru mine, de departe testul acid suprem în materie de leadership al verticalei politice şi birocratice responsabile în materia Educaţiei, referinţă infinit mai relevantă decât doctoratele plagiate anulate unui impostor sau altuia. Rateul din 2016 dă măsura unei societăţi şi unei Şcoli ce continuă să se complacă în propria lor mediocritate.
ACTUL ÎNTÂI. Un an mediocru
Când am scris leadership.edu.ro, am avut în vedere capacitatea instituţiilor relevante şi a persoanelor care le conduc formal de a iniţia şi gestiona profesionist procesele de schimbare adaptivă menite a racorda România la o paradigmă educaţională de secol XXI, în locul celei curente, letal anacronice. Evident, putem sta în negare cât poftim, refuzând laş să ne asumăm curajul istoric al transformării structurale a Şcolii ca sistem cât mai repede cu putinţă şi făcând orice altceva decât ceea ce e correct necesar, bifând una după alta forme ipocrite fără fond consistent. Indiferent că ne place sau nu, că ne pricepem sau nu, că vrem sau nu să învăţăm, momentul zero al procesului va continua să fie definit de aceeaşi linie de acţiune strategică, pornind de la VALORILE pe care Şcoala are a le cultiva copiilor noştri în secolul XXI, în baza cărora croim VIZIUNEA despre Şcoala secolului XXI în România, şi apoi, pe cale de consecinţă, toate celelalte.
Dacă valori nu sunt, nimic nu e. Dacă viziune nu e, nimic nu e. Dacă LEADERSHIP nu e, nimic nu e. De aceea, uitându-mă la 2016, am decis să aşez pe o scală de la 1 (foarte slab) la 10 (foarte bun) comportamentul de leadership al principalelor persoane cu autoritate formală care conduc (sau au condus) instituţii publice relevante pentru sistemul public al Educaţiei în România. Din motive de deontologie profesională asumată, criteriul meu este cel de leadership, domeniul definitoriu al expertizei şi practicii mele (consultanţă, activitate didactică, proiecte) din ultimii aproape douăzeci de ani. Referirea explicită, cu nume, prenume şi note de leadership, la conducătorii de organizaţii menţionaţi în continuare nu are conotaţii personale, ci strict instituţionale. Organizaţiile nu sunt conduse de fantome, ci de oameni vii, cu nume şi prenume. Ca atare, performanţa organizaţională de leadership nu stă, suspendată anonim, într-un loc fără identitate, ci ea are conexiune cauzală directă cu ocupantul poziţiei principale de autoritate formală, conducătorul respectivei organizaţii. De aici, evaluarea nominală neechivocă. În context, pentru conformitate, puteţi compara abordările curriculare ale Finlandei[2] (angajată chiar acum într-o reformă curriculară de fond[3]) şi ale Noii Zeelande[4] cu cele din ograda noastră, încă tributare la greu comisilor pe discipline, discipline, şi iar discipline[5]!...
Iată evaluarea mea.
acad. Solomon Marcus (1925-2016). Nota 10. Situaţia actuală în domeniul educaţiei şi învăţământului este disperată. La rădăcina răului din societate stă eşecul educaţional din România!... Solomon Marcus, venerată fie-i memoria sus în ceruri şi aici pe pământ, dixit. De când le-am auzit în priză directă prima oară, la Palatul Victoria, rostite exploziv de iconoclastul academician, furios pe starea de fapt până la ieşirea din sine, în faţa prim-ministrului de atunci, vorbele de mai sus îmi stau ca pumnale de foc înfipte deopotrivă în inimă şi creier. Diagnosticul crud dă, nemilos, măsura reală a răului adânc din noi. Ne-am cunoscut şi am interacţionat direct cu vreun an şi puţin în urmă – ultima dată, la Palatul Cotroceni, în seara lansării oficiale a proiectului prezidenţial România Educată. Nonagenar de forţă, a fost de departe cel mai viguros şi cel mai tranşant dintre noi în virulenţa cu care a sancţionat seria oficială de planuri-cadru pentru gimnaziu scoase la vedere de establishment la finele lui 2015-debutul lui 2016, pe care le-a numit, dur, caricaturi.
A scris aşa, verbatim, referitor la primele trei variante propuse de establishment, în cadrul grupului de lucru din care ambii am făcut parte (mesaj datat 29 decembrie 2015, citat aici[6]): „Suntem invitaţi să evaluăm programe de gimnaziu, de fapt nişte caricaturi de programe, reduse la combinaţii de posibile repartizări de ore. Sursa acestor programe este aceeaşi care anterior a produs ceva similar pentru şcoala primară şi din care au rezultat manualele aşa zise noi, de primară, pe baza cărora problema a fost considerată rezolvată pentru şcoala primară şi trecem mai departe. În acea fază, nimeni nu ne-a întrebat, nu ne-a chemat, am fost puşi în faţa unui fapt împlinit. Proiectul meu constă în a ataca problemele DE LA RĂDĂCINĂ.”
Şi a mai zis academicianul, pe 4 ianuarie 2016, la fel de ucigător, la fel de fără echivoc:
„S-a pierdut şi se pierde timpul cu o treabă de o utilitate îndoielnică, număr de ore pentru diverse materii, ignorându-se faptul că aceste materii s-au amestecat în ultimii 50 de ani într-un asemenea grad, încât nu ştim unde sunt frontierele dintre ele. Cultura nu se mai organizează acum pe discipline, pe arii curriculare, ci pe probleme şi pe paradigme. SĂ NE INTRE BINE ÎN CAP ACEST LUCRU!”
El a vorbit, el a auzit. Establishment-ul i-a ignorat, cinic şi sistematic, semnalele de alarmă trase la foc automat. Când spun cinic, am în vedere invitaţiile repetate de a participa la toate etapele procesului construcţiei arhitecturii curriculare pentru gimanziu, pe care academicianul le-a onorat riguros (şi cu prezenţa, şi cu intervenţiile sale consistente) din care establishment-ul a decis să nu reţină nimic – de aici, cinismul strigător la cer.
Domnul Klaus Iohannis, Preşedintele României. Nota 5. Un 5 tras de păr. A iniţiat şi lansat procesul România Educată, care, în 2016, mai degrabă a patinat în gol, fără consistenţă convingătoare, riscând să devină formă fără fond. Demersul prezidenţial şi lucrul la firul ierbii al diriguitorilor birocraţi din sistemul educaţional au fost lumi paralele – altfel nu pot explica nepăsarea prezidenţială crasă în faţa rateului strigător la cer numit plan-cadru pentru gimnaziu („caricatură” – apud Solomon Marcus; „meşteşug de tâmpenie” – apud Mircea Miclea[7]) Profesorul Marian Popescu, de la Universitatea din Bucureşti, a caracterizat astfel[8] proiectul de suflet al Preşedintelui: „Proiectul prezidenţial România educată, întins pe doi ani, pare o cremă de faţă de zi pentru tenul uscat de modificările nesfârşite ale legislaţiei Educaţiei. Ineficientă pentru faţa devastată de cicatricile operate de scutierii anti-Educaţie. Câte o întâlnire, un simpozion, o tăcere mai consistentă, timpul trece. Dar, ia uite!, acum vine la promulgare un act legislativ care, însă, [...] îi va pune în faţă oglinda cu argintul mâncat [...] din care chipul educaţiei româneşti arată un ten nesănătos, un rictus al neîncrederii că blazonul unei profesii nobile mai înseamnă ceva.” Sec, fără echivoc. Mie, Preşedintele mi-a părut dezangajat de Educaţie, făcând ceea ce a făcut mai degrabă ca să-şi bifeze proiectul de suflet, decât pentru că-i pasă de Şcoală precum nimănui altcuiva din România. Acum, România Educată este mult în urma jocului real, nicidecum înaintea lui. Când voi vedea altceva, voi scrie altceva. Deocamdată, România Educată e o formă cu fond mult prea subţire pentru o candidatură serioasă la leadership educational real[9] (Dean Williams), necesar atunci când tot Preşedintele afirmă, în Strategia Naţională de Apărare[10], că starea Educaţiei este ameninţare pentru securitatea naţională a României.
Doamna consilier de stat Ligia Deca. Nota 6. A executat, conştiincioasă şi cuminte, consemnul prezidenţial şi atât. Coordonează o echipă tânără, fără tracţiune reală, neexperimentată în jocurile de putere dure ale Educaţiei. Mă tem tare (vezi ACTUL AL DOILEA al prezentei evaluări) că a devenit mult prea captivă în păienjenişul establishment-ului prezidenţial şi al siajului UEFISCDI, acest din urmă mecanism având puncte tari incontestabile, dar fiind deocamdată insuficient şi nerelevant în materia componentei preuniversitare, de departe cea mai dur încremenită în paradigma sa de sorginte comunistă. Anul trecut am salutat[11] numirea sa în echipa Preşedintelui şi am avertizat asupra „nucii tari” numite învăţământ preuniversitar. Acum pare că a luat forma vasului Cotrocenilor. În plus, eu dau măsura interesului real al Administraţiei Prezidenţiale faţă de Educaţie şi prin felul în care arată, la zi, secţiunea de profil[12] a site-ului instituţiei – una mai degrabă mediocră, decât vizionară cu adevărat. Conţinut general, dominat de anunţuri de conferinţe şi agende, substanţă reală foarte puţină. Verificaţi şi judecaţi singuri.
Domnul Dacian Cioloş, prim-ministrul Guvernului României (acum, ex). Nota 6. În fapt, nu i-a păsat, pe bune, de Educaţie. L-a numit iniţial pe domnul Adrian Curaj, cu care a dat de gard aproape două treimi din mandatul său tehnocrat, apoi l-a numit pe domnul Mircea Dumitru, care a eludat conştient chiuretarea necesară a farsei din aprilie curent, pe numele său plan-cadru pentru gimnaziu („caricatură”, apud Solomon Marcus; „meşteşug de tâmpenie”, apud Mircea Miclea) Şi-a ales bătăliile, conotându-le dominant politic (plagiate Ponta & Co.) şi preferând intervenţiile pe cord deschis din Sănătate celor din Educaţie. Practic, nu a existat în raport cu marile proiecte strategice ale schimbării paradigmei Educaţiei. În plus, în stil de mistificare deloc onorantă (despre ce vorbim nu există), documentul Guvernul Cioloş – un an de mandat[13], nu menţionează o iotă despre farsa planului-cadru pentru gimnaziu (pp. 10-11), enunţând exclusiv realizările şi punând sub obrocul tăcerii ruşinosul rateu guvernamental şi ministerial. Într-o notă separată, evaluez cu nota 9 deschiderea sa de a rula la guvernare echipe de tineri miniştri, secretari de stat şi consilieri, o bună parte fiindu-mi cursanţi în programe de leadership. Asta DA!
Domnul Adrian Curaj, fost ministru al Educaţiei. Nota 3. A girat nemijlocit rateul impardonabil al procesului soldat cu blagoslovirea planului-cadru pentru gimnaziu, sezonul 2017-2018. I-a fost frică şi s-a comportat ca atare[14]. Încă din decembrie 2015, un oficial MENCŞ scria[15], negru pe alb, într-un document oficial, cu subiect si predicat: „Activitatea de elaborare a noilor planuri-cadru a reprezentat, de fapt, o activitate de revizuire a acestora, întrucât toate cele trei propuneri de plan-cadru, structurate pe baza celor 7 arii curriculare clasice, nu aduc o nouă viziune educaţională faţă de planul-cadru în vigoare. Astfel, documentul curricular care va fi propus spre dezbatere publică trebuie numit Plan-cadru revizuit pentru învăţământul gimnazial.” A ignorat orice sugestie de inovare curriculară reală, cedând laş abordării sindicaliste. Cu farsa numită plan-cadru pentru gimnaziu, ministrul Curaj şi-a bătut joc de memoria lui Solomon Marcus, care s-ar răsuci în mormânt dacă ar vedea făcătura de tabel din aprilie (pe cele precedente, din aceeaşi oală, le-a numit caricaturi în nenumărate rânduri; în mod cert, nu pentru acest „meşteşug de tâmpenie”, apud Mircea Miclea, şi-a dat viaţa dragul nostru academician, ci pentru o cu totul altfel de şcoală).
Domnul Mircea Dumitru, actual ministru al Educaţiei. Nota 6. A jucat dublu, eludând conştient chiuretarea răului de fond pe numele său plan-cadru pentru gimanziu, sezonul 2017-2018. Numit pe 7 iulie, la mijocul lunii a vorbit într-un fel („...eu cred că dacă lucrurile nu sunt foarte bine aşezate şi clarificate, ideea de a continua inerţial pentru că anumite decizii deja au fost luate nu va avea consecinţe foarte bune şi vom vedea că peste mai mulţi ani, tot ceea ce s-a decis acum în mod rapid şi fără o reflecţie matură va fi socotit un eşec...”), pentru ca la finele aceleiaşi luni să se sucească[16] („...am unele rezerve faţă de aceste planuri cadru, DAR (!) lucrurile au avansat suficient de mult, au fost luate anumite decizii, ele condiţionează alte mişcări din sistem. În baza planurilor-cadru discutăm despre programele şcolare, despre manuale care trebuie elaborate în următoarele luni pentru ca generaţia care va intra în clasa a V-a în 2017 să le aibă pe bănci. Trebuie făcute licitaţii. Dacă reluăm întreaga discuţie, multe mişcări ar fi încetinite sau oprite.”). I-am propus o soluţie, în cadrul întâlnirii noastre directe. A ignorat-o.
Doamna Monica Anisie, secretar de stat, Ministerul Educaţiei. Nota 3. Formă fără fond. Cu mai puţin de o săptămână înaintea anunţării nefericirii numite plan-cadru pentru gimnaziu sezonul 2017-2018, în rolul meu de membru al grupului de invare curriculară, la solicitarea domniei-sale, ne-am întâlnit şi am agreat o soluţie alternativă, centrată pe subsidiaritate şi încredere autentică în şcoli. Am căzut de acord că va promova şi susţine propunerea cu pricina. Una am vorbit, alta a fumat. În conferinţa de presă ce a urmat, a enunţat, glorios şi mincinos deopotrivă, cât de alb este, de fapt, negrul şi cât de fericiţi vor fi copiii când vor parcurge ei „caricatura” (apud Solomon Marcus) de plan-cadru caracterizată numeric astfel: clasa a V-a – procent CDŞ din total ore: între 4% şi 11%; clasa a VI-a: între 4% şi 10%; clasa a VII-a: între 3% şi 9%; clasa a VIII-a: între 3% şi 12%. Maximele se ating doar dacă elevii ar studia 28, 30, 33 şi 34 ore pe săptămână, în fiecare din clasele gimnaziale. Iar numărul de discipline, doar din trunchiul comun: 15; 16; 18; 17. Băăăi, chiar am înnebunit cu toţii, chiar suntem duşi cu capul? ASTA înseamnă aşezarea în fapt a enunţului ministerial mincinos CURRICULUM LA DECIZIA ELEVULUI?!...
Domnul Ciprian Fartuşnic, director, institutul de Ştiinţe ale Educaţiei. Nota 4. I-a fost frică şi s-a comportat ca atare, girând ştiinţific, la comandă, un tabel la fel ca toate celelalte precedente, despre care ştie bine de tot că, de fapt, e o făcătură sindicalistă. N-a avut forţa de a pune piciorul în prag şi de a trage semnalul de alarmă, poate, chiar cu propria demisie pe masă, dar cu integritatea profesionistului meseriaş intactă, dacă ar fi fost nevoie. În plus, a ignorat cerinţa expresă a domnului Sorin Câmpeanu (predecesorul domnului Adrian Curaj), formulată în toamna lui 2015, de a produce simultan şi planul-cadru pentru elevii care în 2017-2018 intră în clasa a IX-a. Sincer, pe cuvânt de onoare, de acest 4 îmi pare cel mai rău. Am avut nenumărate runde de dialoguri fără ocolişuri ipocrite, inclusiv a doua zi după anunţarea tabelului otrăvit. A rămas ca-n tren. Aşa ceva, pentru mine este de neiertat. Nota aparţine, în egală măsură colaboratorilor săi direcţi – rar mi-a fost dat să văd o încremenire în negare mai acerbă (şi demnă de milă, dacă n-ar avea efecte dezastruoase pentru copii) decât la I.Ş.E. Ne-am întâlnit de multe ori în varii configuraţii de coechipieri. Am formulat sugestii şi ferm, şi cu duhul blândeţii, şi dornici de a construi împreună cu faţa spre viitor... Geaba: n-a trecut nimic-nimic-nimic de zidul unei auto-suficienţe înfricoşate de spectrul unei misiuni transformaţionale la înălţimea căreia instituţia s-a dovedit incapabilă să se ridice.
Domnul Adrian Curaj, doamna Monica Anisie şi domnul Ciprian Fartuşnic (cărora li se alătură, la fel de reprobabil, doamna Mirabela Amarandei, purtător de cuvânt) au un minus suplimentar în evaluarea mea, pe care îl reiterez public aici. Eu şi colegii mei din grupul de inovare curriculară, numit prin ordin de ministru, am luat contact cu planul-cadru prin bunăvoinţa a două distinse jurnaliste – Andreea Ofiţeru şi Sorana Stănescu – care mi-au trimis poze de pe hârtii la trei ore după conferinţa de presă din 5 aprilie, cu 1-2 ore înainte de publicarea materialelor pe site-ul Ministerului Educaţiei. Am cerut expres, de mai multe ori, să văd planul-cadru cu una-două-trei seri înainte – silentio stampa. Este un gest necolegial, extrem de neelegant, de care mie mi-ar fi foarte ruşine dacă aş fi purtător de cuvânt, director de institut, secretar de stat sau ministru. Aşa ceva, pur şi simplu, nu se face.
Domnii Marius Nistor şi Simion Hăncescu, în numele federaţiilor sindicale pe care le conduc (cele mai relevante numeric din învăţământul preuniversitar). Nota 3. Dacă ar fi vrut cu adevărat, făcătura de tabel numit plan-cadru pentru gimnaziu sezonul 2017-2018 n-ar fi arătat deloc aşa cum arată acum. N-au vrut. Au jucat duplicitar, incapabili să pună pe masă alternative curriculare fără culoare sindicală, orientate onest spre binele copiilor. Iar dacă au vrut şi n-au putut, atunci nu mai au ce căuta în fruntea organizaţiilor pe care le conduc. Şcoala este despre copii, înainte de orice. Punct.
Domnul Sorin Ivan, director, „Tribuna învăţământului”. Nota 3. Mistificând aiuritor, cu sistemă, „Tribuna Învăţământului” (anul LXVII/nr. 1337 (3217) /11-17 aprilie 2016/p. 3) zice că să dormim linişiţi şi că e bine aşa cum e. Tovarăşul autor F. Ionescu (?!...) declamă, din titlu, că noul tabel înseamnă trecerea „de la formă la schimbări de esenţă în şcoala românească” Wooow!... #atââât!... După care, în stil clasic de cover-up securist, minte la fel de senin scriind, precum respiră. Iată un eşantion duios (apud Marin Preda):
„În ansamblu, aspectul susţinerii publice a demersului este de scos în evidenţă apreciativ. Da – susţinerea a fost generală la scara demersului de modernizare a planului-cadru nu doar ca formă convenţională, ci ca premisă a unor schimbări de esenţă în şcoala românească. Divergenţe, controverse, nemulţumiri, îndoieli şi multe semnale de alarmă au apărut faţă de unele sau altele dintre soluţiile aduse în discuţie ca rezolvare tematică, faţă de implicaţiiile pe termen lung ale acestor soluţii, precum şi – este de spus – faţă de autoritatea girată de competenţă a unora dintre pronunţările angajate în spaţiul public. Aparent – probabil şi în mod normal – stabilirea unei scheme de încadrare predominant cantitativă a disciplinelor dintr-un ciclu de învăţământ, nu ar reprezenta o lucrare spectaculoasă, de anvergură socială, care să angreneze o populaţie aşa numeroasă şi cuprinzătoare, cum a făcut dezbaterea planului-cadru în discuţie; în fond ar fi fost o problemă de rezolvat de către specialişti şi de către autorităţi în domeniu. Din această perspectivă, aspectul de eveniment public, reverberat în planuri exterioare, precum cel mediatic, cel politic şi cel civic, ar fi fost de natură să provoace aprecieri nu tocmai favorabile asupra dezbaterilor, analizei şi opţiunii. Rezultatul, însă – mai ales raportat la formele şi formulările din faza incipientă – arată că dezbaterea largă, argumentele, insistenţa şi profesionalismul vocilor care s-au făcut auzite au avut succes.” Cum spuneam: hashtag atââât!...
Dl Sorin Ivan conduce publicaţia citată, în calitate de director. Eu cred că, dintr-o mie de motive subiectiv-obiective (condiţii meteo improprii, întuneric în redacţie, vreun picior de-al său în ghips etc.), dânsul de fapt n-a văzut şi n-a girat textul tovarăşului F. Ionescu, şi că înlocuitorul său la comandă l-a făcut scăpat cumva, să umple toată pagina 3 a „Tribunei...” din săptămâna cu pricina, ca să-l compromită neloial pe Sorin. Ne ştim de zece ani. A publicat, curajos, texte puternic anti-sistem, pe care eu le-am scris. Şi-acum zice că... e bine aşa?!... Refuz să cred că domnia-sa poate gira o astfel de odă smintit-ipocrită despre hainele impecabile ale împăratului, când ştie prea bine – şi eu ştiu că el ştie; şi el ştie că eu ştiu – că împăratul, acum, e gol-goluţ. Cine e F. Ionescu, care a compromis revista minţind la comandă, că planul ăsta cadru e o schimbare de esenţă în şcoala românească?
Echipa C.N.D.I.P.T. (director: doamna Gabriela Petre) Nota 8,50. A promovat, curajos, cu viziune şi noimă strategică, agenda[17] dezvoltării învăţământului profesional (dual), înţelegând nesindical (şi, în mod cert, cu sprijinul consistent al companiilor interesate în mod real de transformarea acestui segemtn educaţional) nevoia descentralizării curriculare autentice[18], materializată limpede ca lacrima:
16. La articolul 64 (al Legii nr. 1 / 2011 – n.m.) după alineatul (5) se introduc două noi alineate, (51) şi (52), cu următorul cuprins:
„(51) Pentru învăţământul liceal tehnologic şi învăţământul profesional, curriculumul la decizia şcolii este curriculum în dezvoltare locală (CDL) şi constituie oferta educaţională la nivel local, elaborată de unitatea de învăţământ în parteneriat cu operatorii economici/autoritatea locală, pentru adaptarea formării profesionale a elevilor la nevoile locale ale pieţei muncii.
(52) În cazul învăţământului profesional curriculumul în dezvoltare locală reprezintă minimum 30% din oferta educaţională.”
Doamna Daniela Vişoianu, preşedinte, Coaliţia pentru Educaţie. Nota 8. A promovat agenda dezvoltării profesiei didactice, consolidând legitimitatea profesională a vocii societăţii civile reprezentate de organizaţiile membre ale Coaliţiei. A organizat şi desfăşurat curajos audierea publică Formarea iniţială a profesorilor (21 aprilie)[19] , creând o arenă publică relevantă. În 19 octombrie, Coaliţia pentru Educaţie a prezentat public[20] raportul rezultat în urma audierii publice. Evaluez cu 8 prestaţia doamnei Vişoianu dintr-un motiv de fond: a girat formularea structural incorectă/incompletă a temei audierii publice („Masterat didactic sau modul psihopedagogic (I + II): ce tip de formare iniţială va creşte calitatea în sistemul de învăţământ din România?”, lăsând deoparte, ca şi când n-ar exista, varianta cu potenţial transformaţional maxim în materia formării iniţiale a profesorilor, adică programele de licenţă pentru filiera didactică (detalii şi cinci variante, aici[21]) În context, evoc numărul ruşinos de mare de tineri universitari care – fie de frică, fie din oportunism – şi-au „donat” minutele alocate susţinerii opiniilor proprii fie domnului prof. univ. dr. Dan Potolea, fie doamnei prof. univ. dr. Steliana Toma, fie amândurora, în loc să-şi susţină cu demnitate propriile puncte de vedere. Nici unul dintre cei doi universitari numiţi nu a refuzat, şi nici nu le-a cerut celor în cauză să nu se comporte nedemn, aşa cum au făcut-o. Urmăriţi nefericitele „studii de caz” aici[22].
Domnii Horia Oniţă şi Alexandru Manda, în numele Consiliului Naţional al Elevilor[23] şi Asociaţiei Elevilor din Constanţa[24]. Nota 7,99. Au sancţionat, onest şi curajos, primele trei variante de plan-cadru oferite de establishment dezbaterii publice, apoi au tăcut, malonest, după conferinţa de presă din aprilie, ştiind bine amândoi că noua făcătură e fix din acelaşi abis cu precedentele. Dragi coechipieri Horia şi Alex, cu mine aveţi următoarea problemă frumoasă: aşa cum voi vă aşteptaţi ca prestaţia mea profesională să fie de 10 plus, şi eu mă aştept ca prestaţia voastră de tineri lideri profesionişti să fie de 10 plus. Dacă aţi decis că vreţi să exercitaţi leadership real, n-aveţi voie să alunecaţi pe coaja clisoasă a mediocrităţii. Citiţi cu maximă atenţie actul al doilea al acestui text, şi, profilactic, pipăiţi-vă foarte des frunţile voastre luminoase!... Succes maxim!...
În ceea ce priveşte exercitarea unui leadership real în raport cu produsul numit plan-cadru pentru gimnaziu, făcut public în aprilie 2016, care va afecta aproximativ 190000 de elevi, evaluez alte entităţi instituţionale (comunităţi de universitari pedagogi, alianţe de colegii, inspectorate şcolare, asociaţii / coaliţii de părinţi, formatori de opinie etc.) cu note sub 6. Când vorbesc pe stradă ori pe la colţuri, unul nu sare în sus de bucurie de minunatul tabel – nici nu au de ce, toţi ştiu că nu e în ordine. În contexte decizionale oficiale, însă, toţi bagă nasul în pământ şi tac, girând răul adânc cu tăcerea lor laşă, grea ca plumbul. Dacă ar fi vrut cu adevărat, făcătura de tabel numit plan-cadru pentru gimnaziu sezonul 2017-2018 n-ar fi arătat deloc aşa cum arată acum. N-au vrut. Grav. Foarte grav.
Aici suntem acum. Împăratul este gol. Elefantul este în încăpere. Ca societate, încheiem încă un an mediocru, cu frâna pe transformarea Şcolii ca sistem trasă la maxim. În ce mă priveşte, la fel ca în 2016 – ca şi în 2015, 2014, 2013, 2012 - şi în 2017 eu voi fi „protestatarul”, iar punctul focal al protestului meu civic rămâne pledoaria pentru o arhitectură curriculară adecvată secolului XXI, nu tributară veacului trecut.
La mulţi ani!
P.S. Conform datelor Institutului Naţional de Statistică[25], copiii care în 2015 au împlinit 9 ani (vârsta cea mai frecventă pentru clasa a III-a) sunt în număr de 188.931. De aici, estimarea de aprox. 190.000 pentru cohorta care în 2017-2018 va intra în clasa a V-a.
ACTUL AL DOILEA. Despre „rinoceri”
Când spun că „rinocerii” sunt captivi în propriul corn, trimit direct la piesa de teatru[26] scrisă de Eugen Ionesco şi atrag atenţia asupra pericolului „rinocerizării” adânci a proceselor de schimbare adaptivă a Educaţiei, dacă nu avem curaj ţi forţă să denunţăm „rinocerizarea” şi să o anihilăm din rădăcini, fără jumătăţi de măsură indulgente. Dacă nu-i venim noi de hac ei, ne va veni ea de hac nouă, şi atunci vom fi pierduţi.
Mai mult, însă, invit tinerii noştri coechipieri de parcurs de leadership educaţional (când spun tineri, mă refer la cei de 17-20-25-30-35 de ani, trei dintre ei numiţi în secţiunea precedentă) să fie extrem de alerţi. Dragilor toţi, auziţi bine ce vă spun. Rinocerizarea e letal contagioasă – se ia, inisidios-perfid, de nici nu ştiţi cum vă treziţi altfel decât cum v-aţi dori să fiţi! Povestea urâtă începe aşa cum scrie mai jos. Citiţi şi luaţi aminte. Pipăiţi-vă des frunţile voastre frumoase, controlaţi-vă la fel de des timbrul vocilor, şi verificaţi-vă frecvent epidermele. Vorbiţi cu cei din jur – are cine vorbi cu voi, dacă vreţi. Iar când simţiţi că lucrurile nu sunt în regulă, acţionaţi imediat pentru a nu vă contamina. E păcat de visurile voastre înalte. Succes!
Iată cum începe, tipic, povestea urâtă [27].
TABLOUL AL DOILEA
Decorul: Acasă la Jean. [...] La dreapta, [...] se vede camera lui Jean. În fund, lângă perete, patul lui Jean, în care acesta doarme. în centrul scenei, un scaun şi un fotoliu, cel în care se va aşeza Berenger. în dreapta, la mijloc, o uşă duce către baie. Când Jean se va duce în baie, se va auzi zgomotul robinetului, apoi al duşului. [...]
La ridicarea cortinei, Jean e în pat, sub cuvertură, cu spatele la public. Tuşeşte. După câteva momente apare Berenger, urcând pe ultimele trepte ie la scară. Bate la uşă. Jean nu răspunde. Berenger bate din nou.
BERENGER: Jean! (Bate iarăşi.) Jean
[...]
JEAN (culcat în pat, cu spatele la public şi cu o voce răguşită): Cine e?
BERENGER: Am trecut să te văd, dragă Jean.
JEAN: Cine-i acolo?
BERENGER: Eu, Berenger, te deranjez?
JEAN: Ah, tu erai! Intră.
BERENGER (dă să deschidă): Uşa e închisă.
JEAN: Of... imediat... (Se ridică destul de greu şi, într-adevăr, cam mahmur. Are o pijama verde, iar părul îi e în dezordine.) Imediat. (întoarce cheia în broască.) Imediat. (Se bagă la loc sub pătură.) Intră.
BERENGER (intrând): Bună, Jean.
JEAN (din pat): Cât e ceasul? Nu trebuia să fii la birou?
BERENGER: Eşti încă-n pat? Nu eşti la birou? Scuză-mă, poate te deranjez.
JEAN (tot cu spatele): Ciudat. Nu-ţi recunosc vocea.
BERENGER: Nici eu nu-ţi recunosc vocea.
JEAN (tot cu spatele): Ia loc.
BERENGER: Eşti bolnav? (Jean răspunde printr-un mormăit.) Am venit să-ţi spun c-am fost un stupid să mă supăr pe tine dintr-o chestie ca aia.
JEAN: Ce chestie?
BERENGER: Păi... ieri...
JEAN: Ce ieri? Ieri, unde?
BERENGER: Ai uitat? Apropo de rinocer, de nenorocitul ăla de rinocer.
JEAN: Ce rinocer?
BERENGER: Rinocerul... sau, mă rog, nenorociţii ăia de rinoceri de i-am văzut...
JEAN: Ah, da. mi-aduc aminte... dar cine ţi-a spus că rinocerii sînt nenorociţi?
BERENGER: Eh, vorba vine...
JEAN: Bine. Atunci să nu mai vorbim despre asta.
BERENGER: Eşti foarte drăguţ.
JEAN: Şi?
BERENGER: In orice caz, vreau să-ţi spun că-mi pare rău că am susţinut... cu atâta... încrâncenare, cu atâta încăpăţînare... şi cu furie... ei da, ce să mai zic... Am fost un prost, ce mai!
JEAN: NU mă miră deloc din partea ta.
BERENGER: Te rog să mă ierţi.
JEAN: NU mă simt prea bine. (Tuşeşte.)
BERENGER: Asta se vede, altfel n-ai sta în pat (Schimbă tonul.) Ştii. Jean, am avut amândoi dreptate.
JEAN: Referitor la ce?
BERENGER: Referitor la... chestia aia. Te rog încă o dată să mă ierţi că revin la lucrul acesta, dar o s-o fac pe scurt Dragă Jean, ţin să-ţi spun că amândoi, fiecare-n felul lui, am avut dreptate. Lucrul e dovedit acuma. Există-n oraş rinoceri cu două coarne şi rinoceri cu un corn.
JEAN: Exact ce-ţi ziceam eu! Ei bine, cu atât mai rău.
BERENGER: Da, cu atât mai rău.
JEAN: Sau cu atât mai bine - tot aia e!
BERENGER (conţinuînd): De unde vin unii şi de unde ceilalţi, sau: de unde vin ceilalţi şi de unde unii - asta contează prea puţin. Unicul lucru care contează în ochii mei este existenţa ca atare a rinocerilor, fiindcă...
JEAN (se întoarce şi se aşază pe marginea patului, cu faţa la Berenger): Nu prea mă simt bine, nu mă simt bine deloc...
BERENGER: Vai, îmi pare tare rău! Dar ce ai?
JEAN: Nu prea ştiu ce, am aşa, un rău, o stare proastă...
BERENGER: Te simţi slăbit?
JEAN: Nicidecum. Ba dimpotrivă, fierb pe dinăuntru.
BERENGER: Vreau să spun... adică trebuie că ai o stare de slăbiciune trecătoare. Asta i se poate întâmpla oricui.
JEAN: Mie nu mi s-a mai întâmplat niciodată.
BERENGER: Atunci poate că-i un exces de sănătate. Nici prea multă energie nu-i bună întotdeauna. Asta dezechilibrează sistemul nervos.
JEAN: Am un echilibru perfect (Vocea i se face din ce în ce mai groasă.) Sînt foarte sănătos la trup şi la cap. Ereditatea mea...
BERENGER: Dar fireşte, sigur că da... dar poate c-ai răcit. Ai cumva febră?
JEAN: Habar n-am. Ba da, cred că am puţină febră. Mă doare capul.
BERENGER: O mică migrenă. Păi atunci, te las, dacă vrei...
JEAN: Ba nu. rămâi, nu mă deranjează.
BERENGER: Eşti şi răguşit.
JEAN: Răguşit?
BERENGER: Da, un pic răguşit, d-aia nu-ţi recunoşteam vocea.
JEAN: Dar de ce să fiu răguşit? Nu mi s-a schimbat vocea. Mai degrabă ţie ţi s-a schimbat.
BERENGER: Vocea mea?
JEAN: Păi, de ce nu?
BERENGER: E posibil. Nu mi-am dat seama până acuma
JEAN: Dar ce, eşti tu capabil să-ţi dai vreodată seama de ceva? (îşi pune palma pe frunte.) Cred că mă doare capul, uite-aici, în frunte, aici mă doare, cred că m-am lovit! (Vocea i se face şi mai groasă.)
BERENGER: Când te-ai lovit?
JEAN: Habar n-am. Nu-mi aduc aminte.
BERENGER: Dar te-ar fi durut atunci.
JEAN: Cred că m-am lovit în somn.
BERENGER: Dar te-ar fi trezit şocul. Precis că ai visat că te loveşti.
JEAN: Eu nu visez niciodată.
BERENGER (continuînd): Trebuie că durerea de cap te-a luat în somn şi ai uitat c-ai visat, sau, mai degrabă, îţi aduci aminte. dar inconştient!
JEAN: Eu, inconştient? Sînt foarte stăpân pe gândurile mele şi nu mă las niciodată-n derivă. Merg drept. Eu întotdeauna am mers drept de tot
BERENGER: Ştiu asta. Cred că n-am ştiut eu să mă fac înţeles.
JEAN: Fii mai clar. N-are nici un rost să-mi spui chestii neplăcute.
BERENGER: Deseori, atunci când ne doare capul, avem impresia că ne-am lovit la cap. (Se apropie de Jean:) Dacă te-ai lovit, trebuie să ai vreun cucui la frunte. (Se uită la fruntea lui Jean:) Da, exact, uite: ai un cucui.
JEAN: Un cucui?
BERENGER: Da. Unul mic.
JEAN: Unde?
BERENGER (arată spre fruntea lui Jean): Uite, chiar aici, deasupra nasului.
JEAN: N-am nici un cucui. Nimeni în familia mea n-a avut vreodată.
BERENGER: Ai o oglindă?
JEAN: Ei, pe dracu! (se pipăie:) S-ar zice că totuşi am ceva. Mă duc în baie, să mă uit în oglindă. (Se ridică brusc şi se duce la baie. Berenger se uită-n urma lui. Din baie:) Ai dreptate, am o umflătură. (Se întoarce-n cameră, ceva mai verde la faţă:) Ai dreptate, trebuie că m-oi fi lovit pe undeva.
BERENGER: Arăţi şi foarte rău. Eşti verde la faţă.
JEAN: Văd că-ţi place la nebunie să-mi spui chestii urâte. Dar tu te-ai uitat cum arăţi?
BERENGER: Te rog să mă ierţi, n-am vrut nicidecum să te supăr.
JEAN (tare amărât): Nu s-ar zice.
BERENGER: Respiri foarte greu. Te doare-n gât? (Jean se aşază din nou pe pat.) Dacă te doare-n gât, înseamnă că-i o anghină...
JEAN: De ce-aş avea o anghină?
BERENGER: Asta nu-i ceva ruşinos, şi eu am anghine. Lasă-mă să-ţi iau pulsul. (Se ridică şi-i ia pulsul.)
JEAN (ca glasul şi mai răguşit): O să-mi treacă!
BERENGER: Ai pulsul normal, nu te speria.
JEAN: Da'nu-s deloc speriat De ce aş fi?
BERENGER: Ai dreptate. Câteva zile de odihnă şi gata, îţi trece.
JEAN: N-am vreme de odihnă, trebuie să-mi fac rost de mâncare.
BERENGER: Dacă ţi-e foame, atunci n-ai mare lucru. Totuşi, ţi-ar prinde bine câteva zile de repaus. Ar fi mai prudent Ai chemat un doctor?
JEAN: N-am eu nevoie de doctori.
[...]
BERENGER (care îi ia din nou încheietura mâinii): Parcă ţi se umflă venele, pulsează foarte puternic.
JEAN: Asta-i un semn de forţă.
BERENGER: Bineînţeles, un semn de sănătate, de forţă... Numai că, totuşi...
(Se uită şi mai atent la antebaţul lui Jean, cu toate că acesta şi-l retrage violent.)
JEAN: Ce tot mă studiezi ca pe-o dihanie nemaivăzută?
BERENGER: Pielea...
JEAN: Ce-i cu pielea mea? Am eu ceva cu pielea ta?
BERENGER: Mi se pare că... s-ar zice că-şi schimbă culoarea. Că se înverzeşte. (Dă să apuce mâna lui Jean) Şi se înăspreşte.
JEAN (retrăgându-şi mâna): Nu mă mai pipăi atâta. Ce dracu' te-a apucat? Mă enervezi.
BERENGER (aparte): Poate că e mai grav decât credeam. (Lui Jean:) Trebuie să chemăm un doctor. (Se duce spre telefon.)
JEAN: Lasă telefonu-n pace! (Se repede la Berenger şi-l bruschează. Berenger se clatină pe picioare.) Ce te bagi unde nu-ti fierbe oala?
BERENGER: Bine, bine. Era spre binele tău.
JEAN (tuşeşte şi respiră foarte greu): Ştiu eu mai bine ce-i bine pentru mine şi ce nu.
BERENGER: Văd că respiri foarte greu.
JEAN: Respiră fiecare cum poate! Ţie nu-ţi place respiraţia mea mie nu-mi place respiraţia ta. Respiri foarte slab, aşa de slab. îneît ai zice c-ai să dai ortu' popii-n câteva minute.
BERENGER: N-am puterea ta.
JEAN: Şi ce? Eu te trimit la doctor ca să-ţi redea puterea? Nu. Aşa că face fiecare ce vrea.
BERENGER: Nu mai tuna şi fulgera aşa împotriva mea Ştii bine că-ţi sunt prieten.
JEAN: Nu există prietenie. Nu cred în prietenia dumitale.
BERENGER: Acuma mă superi.
JEAN: N-ai decât să te superi.
BERENGER: Dragul meu Jean...
JEAN: Eu nu sînt dragul tău Jean!
BERENGER: Văd eu că eşti tare mizantrop astăzi.
JEAN: Ei, asta-i bună! Acuma sînt mizantrop. Mizantrop! Uite-aşa-mi place mie: să fiu mizantrop!
BERENGER: Ştiu eu că încă-mi porţi pică pentru disputa de ieri. Recunosc încă o dată: a fost numai din vina mea. Şi tocmai de-asta am venit: ca să mă scuz.
JEAN: Despre ce dispută tot vorbeşti?
BERENGER: Păi ţi-am mai spus... chestia cu rinocerul!
JEAN (nu-l aude): De fapt...
BERENGER: Ştii bine că eu nu-ţi voi fi niciodată un obstacol.
JEAN: Eu am mereu un scop. Şi mă reped spre el.
BERENGER: Ai perfectă dreptate. Cred, totuşi, că treci printr-o criză morală. (De câteva momente Jean traversează camera de la un capăt la altul ca o fiară în cuşcă. Berenger îl observă şi, din timp în timp, se trage uşor din calea lui. Vocea lui Jean se face din ce în ce mai răguşită). Nu te enerva, nu te enerva.
JEAN: Adineauri mă simţeam prost în haine, acum mă deranjează şi pijamaua! (Se închide şi se deschide la bluză.)
BERENGER: Vai, dar ce-are pielea ta?
JEAN: Iar te iei de pielea mea? E pielea mea şi n-am de gând s-o schimb cu a ta.
BERENGER: Parcă-i de toval.
JEAN: E mai dură. Rezistă la intemperii.
BERENGER: Şi eşti din ce în ce mai verde.
JEAN: Văd că azi ai mania culorilor. Iar ai viziuni: iar ai băut!
BERENGER: Ieri am băut, nu astăzi.
JEAN: E rezultatul unui întreg trecut de desfrânare.
BERENGER: Ţi-am promis că mă las, ştii bine: eu ascult de sfaturile prietenilor. Nu mă simt umilit de asta. ba dimpotrivă.
JEAN: Mă doare-n cot. Brrr...
BERENGER: Ce-i? Ai zis ceva?
JEAN: N-am zis nimic. Am făcut brrr... asta mă amuză.
BERENGER (îl priveşte în ochi): Ai auzit ce i s-a întâmplat lui Boeuf? S-a transformat într-un rinocer.
JEAN: Ce zici că i s-a întâmplat?
BERENGER: S-a transformat într-un rinocer!
JEAN (îşi face vînt cu poalele bluzei): Brrr...
BERENGER: Ei haide, zău. nu mai glumi.
JEAN: Dar lasă-mă să răsuflu, e dreptul meu. Sînt la mine acasă.
BERENGER: Dar ce? Am zis eu altceva?
JEAN: Te rog să nu mă mai contrazici. Mi-e cald. mi-e cald. Brrr... Aşteaptă-mă o clipă. Mă duc să mă răcoresc.
BERENGER (în vreme ce Jean se repede înspre baie): Asta-i de la febră.
Din baie se aude curgând apa de la robinet, o dată cu pufniturile lui Jean.
JEAN (de alături): Brrr...
BERENGER: Are frisoane. E de rău, dau telefon la doctor.
Se îndreaptă din nou către telefon, după care se retrage brusc, auzindu-l pe Jean.
JEAN: Zi aşa, bietul Boeuf a devenit rinocer. Ah, ah, ah... Cred că s-a deghizat şi şi-a bătut joc de tine. (Scoate capul prin uşa de la baie. E foarte verde. Deasupra nasului, umflătura i-a mai crescut.) S-a deghizat.
BERENGER (plimbîndu-se prin cameră, fără să se uite la Jean): Să fii sigur că toată povestea avea un aer foarte serios.
JEAN: Ei, asta e: e treaba lui.
BERENGER (se întoarce în direcţia lui Jean, care reintră în baie): E sigur că n-a făcut-o înadins. Schimbarea s-a făcut împotriva voinţei lui.
[...]
JEAN: Îţi spun eu că nu-i nimic rău în asta! La urma urmei, rinocerii sînt nişe fiinţe ca şi noi. Au tot dreptul la viaţă, poate chiar mai mult ca noi.
BERENGER: Cu condiţia să nu ne distrugă dreptul nostru la viaţă. Îţi dai seama de diferenţa de mentalitate?
JEAN (într-un du-te-vino permanent la baie): Ţi se pare preferabilă condiţia noastră?
BERENGER: Orişicât, avem şi noi morala noastră, care mi se pare incompatibilă cu a lor.
JEAN: Morală! Mai slăbeşte-mă cu morala, ce-i aia morală? Morala trebuie depăşită!
BERENGER: Şi ce pui în locul ei?
JEAN (aceeaşi mişcare): Natura.
BERENGER: Natura?!?
JEAN (acelaşi joc): Natura are legile ei. Morala e antinaturală.
BERENGER: Dacă înţeleg eu bine, tu vrei să-nlocuieşti legea morală prin legea junglei.
JEAN: Acolo-i de mine, acolo-i viaţa!
BERENGER: Aşa vine vorba. Dar, în fond, nimeni n-ar...
JEAN (îl întrerupe, în acelaşi du-te-vino): Trebuie să ne reconstituim viaţa din temelii. Trebuie să ne întoarcem la integritatea primordială.
BERENGER: Nu sunt deloc de acord cu ce spui.
JEAN (răsuflând cu zgomot): Eu vreau să respir.
BERENGER: Bine, dar gândeşte-te: nu-ţi dai seama că noi avem o filosofie de viaţă pe care animalele astea n-o au, un sistem cu totul aparte de valori? Un sistem construit de omenire de-a lungul unor veacuri întregi!...
JEAN (din baie): Trebuie dărâmat, aşa va fi mult mai bine.
BERENGER: NU, zău, eu cred că glumeşti. Nu te pot lua în serios, tu faci poezie...
JEAN: Brrr... (Aproape că mugeşte.)
BERENGER: Nu te ştiam poet
JEAN (iese din baie): Brrr... (Mugeşte din nou.)
BERENGER: Prea te cunosc bine ca să cred că într-adevăr crezi aşa. Ştii la fel de bine ca mine că eu, adică omul...
JEAN (îl întrerupe): Omul... Să nu mai pronunţi cuvîntul ăsta!
BERENGER: Adică vreau să spun fiinţa umană... umanismul...
JEAN: Gata cu umanismul. S-a perimat. Eşti un sentimental ridicol. (Reintră în baie.)
BERENGER: Mă rog... totuşi... spiritul...
JEAN (din baie): Lozinci! Vorbeşti numai -prostii, spui clişee...
BERENGER: Prostii?!?
JEAN (din baie, cu o voce foarte groasă, foarte greu de înţeles). Absolut
BERENGER: Dragă Jean, mă mir să te-aud vorbind astfel. Ce naiba, ţi-ai pierdut minţile? De fapt, ce vrei? Chiar ţi-ar plăcea să devii rinocer?
JEAN: De ce nu? Eu n-am prejudecăţile tale.
BERENGER: Vorbeşte mai clar, nu înţeleg ce spui. Vorbeşti foarte greu.
JEAN (tot din baie): Cască-ţi urechile!
BERENGER: Ce-ai spus?
JEAN: Cască-ţi urechile. Am zis: de ce să nu fii rinocer? Mie-mi plac schimbările.
BERENGER: Tocmai tu să vorbeşti aşa... (Tace brusc, fiindcă apariţia lui Jean e de-a dreptul înspăimântătoare: e verde complet, iar în frunte i-a crescut cornul de rinocer.) Doamne, chiar că ţi-ai pierdu! capul! (Jean se repede la pat, aruncă pătura pe jos, bolboroseşte fără sens, scoate tot felul de zgomote.) Nu mai fi aşa de furios, hai, calmează-te. Nu te mai recunosc!
JEAN (abia se mai distinge ce spune): E cald... foarte cald... Totul trebuie dat jos, hainele mă zgârie. totul zgârie. (îţi dă jos pantalonul de la pijama.)
BERENGER: Ce faci? Nu te mai recunosc. Tu, care erai atât de pudic!
JEAN: Mlaştina! Mlaştina!
BERENGER: Uită-te la mine! Parcă nici nu mă vezi! Nici nu mă auzi!
JEAN: Ba te aud foarte bine! Te văd foarte bine! (Dă să-l împungă pe Berenger, care se trage înapoi.)
BERENGER: Fii atent!
JEAN (răsuflând zgomotos): Pardon. (După care se avîntă cu toată viteza în baie.)
BERENGER (dă să iasă prin uşa din stânga, după care se întoarce şi merge spre baie.) Nu. nu pot să-l las în halul ăsta. mi-e prieten. (De-acuma i se aude vocea din baie:) Am să chem doctorul! Zău, Jean, e absolut necesar să chemăm doctorul!
JEAN (din baie): Nu.
BERENGER (în baie): Ba da. Linişteşte-te, Jean, eşti ridicol. Doamne, cornul ţi se lungeşte văzând cu ochii!... Eşti un rinocer!
JEAN (din baie): Am să te calc în picioare, am să te tăvălesc sub copite!
Zgomot teribil în baie, răgete, obiecte care cad, o oglindă se sparge; Berenger iese îngrozit, abia reuşeşte să-nchidă uşa, îndărătul căreia se simt greutatea şi furia cu care împinge Jean.
BERENGER (împinge de uşă): E rinocer! E rinocer! (Reuşeşte să închidă uşa. Haina îi e găurită de cornul rinocerului, corn care străpunge uşa de la baie. In timp ce din baie continuă să se audă zgomote furioase, mugete şi glasul lui Jean abia articulând „simt că turbez", „nenorocitule" etc., iar uşa stă să se prăbuşească, Berenger fuge către ieşire.) În viaţa mea n-aş fi crezut aşa ceva, tocmai din partea lui! (Deschide uşa de la palier şi bate la uşa vecinului:) Hei, aveţi un rinocer în clădire! Chemaţi poliţia! Chemaţi poliţia! (Uşa se deschide.)
BĂTRÂNUL (scoate capul)... Ce vi s-a-ntâmplat?
BERENGER: Chemaţi poliţia! Aveţi un rinocer în clădire!
VOCEA SOŢIEI BĂTRÂNULUI: Jean, ce zice? Ce-are de face tărăboiul ăsta?
BĂTRÂNUL (către femeia dinăuntru): Habar n-am ce zice. Cică a văzut un rinocer.
BERENGER: Da, un rinocer în casă. Chemaţi poliţia.
BĂTRÂNUL: Ce manieră! Să dai buzna şi să deranjezi oamenii aşa!
Îi închide uşa în nas.
BERENGER (dă buzna pe scară): Hei, portar, madam portăreasă, e un rinocer aici! Chemaţi poliţia! (Se deschide uşa de la portăreasă şi apare un cap de rinocer.) Altul! (Urcă înapoi scările, cu toată viteza. Dă să intre la Jean, ezită, apoi se îndreaptă iarăşi spre uşa Bătrânelului, moment în care aceasta se deschide şi apar două capete de rinocer.) Doamne Dumnezeule! Cerule mare! (Berenger reintră în camera lui, Jean, unde Jean continuă să se lupte cu uşa de la baie. Berenger se repede la fereastră - aceasta este figurată pur şi simplu printr-o ramă, cu faţa la sală. E la capătul puterilor, gata să se prăbuşească şi abia reuşeşte să-ngaime:) Doamne Dumnezeule, Doamne Dumnezeule! (Cu un mare efort încalecă fereastra, apoi trece şi celălalt picior, e gata să sară, când se retrage înfricoşat: în aceeaşi clipă, prin fosa de orchestră defilează în mare viteză o mulţime de coarne de rinocer. Berenger se retrage iute şi priveşte pe fereastră:) Alţii! O turmă întreagă de rinoceri traversează strada! O armată de rinoceri coboară bulevardul! (Priveşte în toate părţile) Pe unde să ies? Pe unde să ies? Măcar dacă s-ar mulţumi să mărşăluiască doar prin mijlocul drumului! Dar văd că invadează şi trotuarele! Pe unde să ies de-aici! (înnebunit, fuge rând pe rând la toate uşile şi iarăşi la fereastră, în timp ce uşa de la baie se clatină, iar dinăuntru se aud mugetele lui Jean. Jocul continuă aşa câteva secunde. De fiecare dată când Berenger trece prin faţa uşii Bătrânului sau dă să treacă pe scară, apar capete de rinocer, care intră şi ies din camere. In fine, revine şi se uită pe fereastră): Turme de rinoceri! Şi să mai zici că-i un animal solitar! Fals. Trebuie să revizuim complet teoria în privinţa lor! Au dărâmat toate băncile de pe bulevard! (îşi frânge mâinile.) Ce să fac, ce să fac? (Se plimbă iarăşi disperat de la o uşă la alta, dar peste tot se împiedică de alte şi alte capete de rinocer. Când trece din nou prin faţa băii, uşa e la un pas să cadă. Berenger se lipeşte îngrozit de perete, strigând:) Rinocerii! Rinocerii! (Alte zgomote din baie: uşa acesteia stă să se prăbuşească.)
Cortina
Se încarcă comentariile...
