„Lăsaţi-mă să cânt!”

Alfredo Pascu şi orchestra condusă de Lucian Vlădescu

De-a lungul vremii, Teatrul de Operetă din Bucureşti a traversat momente de glorie şi de mari încercări, determinate, în bună măsură, de oameni ale căror decizii au dus la afectarea profundă a întregului ansamblu, a activităţii curente, punând sub semnul incertitudinii însăşi existenţa teatrului înfiinţat în 1950.

Istoria începută ca secţie a Ansamblului Armatei, continuată la Teatrul „Regina Maria”, apoi în sala din noua clădire a Teatrului Naţional, a însemnat spectacole de neuitat, în distribuţii adesea excepţionale, turnee de mare succes în Europa, evenimente păstrate şi acum în memoria „de suflet” a iubitorilor genului şi a artiştilor care au dat strălucire zecilor de stagiuni, rezistând cu eroism până şi ân anii de frig, privaţiuni şi auto-finanţare din perioada 1980-1990. Culmea este că dezastrul avea să vină mult mai târziu, începând cu şicanele din partea conducerii TNB care dorea cu orice preţ să recupereze acea sală, apoi cu foarte controversatul incendiu din 3 ianuarie 2005, când a început lupta pentru supravieţuire în săli diverse, apelând şi la o scenă improvizată, pentru ca, în sfârşit, să reintre în sala renovată, sperând că se reîntorc „acasă”. Numai că refacerea întregului TNB a „forţat” şi înlăturarea definitivă a Operetei din acel spaţiu care se dorea a fi adaptat conform altor standarde dar... a rămas absolut neatins până în ziua de azi. Un alt aspect cu impact puternic a fost, în 2006, distrugerea a zeci de producţii - vechi sau noi, bune sau nu -, impunerea musical-ului ca gen prioritar - unele spectacole fiind, cu adevărat, deosebit de realizate -, dar în detrimentul reprezentaţiilor de operetă clasică, gen considerat de „unii” ca fiind desuet. Când am întrebat unde pot vedea iubitorii operetei asemenea spectacole, mi s-a răspuns prompt „să se ducă la Budapesta!”... Fără a mai vorbi despre faptul că majoritatea soliştilor de valoare nu şi-au mai găsit locul în acele producţii, astfel încât nu au mai urcat pe scenă.

Mioara Manea şi Valentino Tiron

A urmat „episodul” construirii „cubului” din panouri pe structuri metalice în vecinătatea Ministerului Culturii, „lucrându-se” cam trei ani pentru a inaugura o clădire total improprie unor spectacole lirice, cu o acustică jalnică, având un hol ca în gară, scări înguste, rânduri de scaune dintr-un capăt în altul al sălii, fără culoare, cum nu am mai văzut nicăieri în lume, aflându-se că de fapt nici nu a fost finalizată, deci Ministerul nu a făcut recepţia, ba chiar terenul respectiv este în litigiu... Cine răspunde pentru toate acestea, este o altă discuţie. Dramatic este însă faptul că, din nou, ansamblul a început pribegia prin ţară, în imposibilitatea de a mai prezenta spectacole adevărate, o aberantă idee determinată de orgolii nemăsurate şi interese asemenea generând şi trecerea în administraţia Operei Naţionale, aspect care, din fericire, se doreşte reparat acum prin separarea celor două instituţii, revenind astfel la statutul iniţial şi... firesc. Şi tocmai în această perspectivă mult aşteptată de toată lumea, s-a găsit, prin implicarea directorului general interimar al Operei Naţionale, Beatrice Rancea, un sediu unde să se desfăşoare repetiţiile, urmând să se obţină şi o locaţie pentru o stagiune cât de cât normală. Între timp, artiştii îşi doresc să cânte, publicul îi aşteaptă cu drag, dar anii trec şi lasă urme... Culmea unei ironii împinsă până la cinism, în 2015 s-au aniversat 65 de ani împliniţi de la înfiinţarea Operetei care, de fapt, nu mai exista, numindu-se, de câţiva ani, Teatrul de operetă şi musical, după modele de aiurea.

Ştefan Popov

În asemenea condiţii precare şi dureroase, noul director general adjunct interimar, soprana Bianca Ionescu, a reuşit să organizeze, la Palatul Mogoşoaia, trei concerte în aer liber, cuprinzând pagini din operete celebre, spre încântarea publicului numeros şi a orchestrei, corului şi soliştilor care astfel urcau din nou în lumina reflectoarelor şi.... cântau!!

Prima seară a propus o Gală de operetă şi musical, orchestra, corul şi parte dintre solişti, ci Lucian Vlădescu la pupitru, prezentând melodii îndrăgite din Vânzătorul de păsări de Zeller, Paganini, Văduva veselă, Ţara surâsului, Giuditta de Lehar, Sylvia, Prinţesa circului, Contesa Maritza de Kalman, Sânge vienez, Voievodul ţiganilor de Strauss, La Calul bălan de Benatzsky, dar şi My Fair Lady de Loewe, West Side Story de Bernstein, valsuri sau polci straussiene; iar printre interpreţi Gladiola Niţulescu-Lamatic, Orest Pâslariu, Victor Bucur,  Silvia Şohterus, Bianca Ionescu, Eugenia Ilinca, Ligia Dună, Viorel Ciurdea, Alfredo Pascu, Cătălin Petrescu, Raluca Ciocă, Stefan Popov, Doina Scripcaru, Florin Budnaru, Tina Munteanu, Marius Mitrofan, Patricia Seymour, Claudia Hanghiuc, Valentino Tiron,  Emil Spătaru. Am menţionat toate acele titluri pentru că ele au făcut parte, decenii la rând, din repertoriul curent al teatrului, aruncate însă efectuiv la gunoi, cu un dispreţ greu de imaginat, de către cei ce au considerat că nimic nu este bun şi că... lumea începe cu ei...

Bianca Ionescu-Zidaru

La mijloc de septembrie, beneficiind de o superbă vreme de vară, Opereta a invitat la o nouă întâlnire cu partituri de reală frumuseţe, de această dată din creaţia românească,  alternând secvenţe lirice, visătoare sau nostalgice cu cele pline de savoare, umor şi antren, interpretate de solişti din generaţii diferite, cu personalitate şi date vocal-expresive nuanţate, în compania orchestrei şi a corului (pregătit de Gabriel Popescu şi Aurel Muraru), ca de obicei cu Lucian Vlădescu la pupitru.  Sub titlul sugestiv Culegătorii de stele, programul a inclus momente din operete binecunoscute sau poate uitate, totul încadrat, ca între coperţi de carte, de pagini dintr-o operetă al cărei titlu a fost şi rămâne ca un strigăt disperat al artiştilor - Lăsaţi-mă să cânt!. Am ascultat astfel, în deschidere, uvertura lucrării de Dendrino, apoi, de-a lungul serii, alte secţiuni precum duetul abordat de soprana Eugenia Ilinca şi tenorul Anton Zidaru, un duet comic excelent realizat de către soprana Gabriela Daha şi baritonul Cătălin Petrescu, aria cântată de soprana Doina Scripcaru, celebra arie Sărmane lăutar interpretată de tenorul Anfredo Pascu, cel care, într-o formă „de zile mari”, alături de ansamblu, a încheiat programul cu impresionantul Mugurel de cântec românesc; iar spectatorii au reacţionat cu emoţie şi entuziasm, percepând nu doar calitatea melodiilor şi a interpreţilor, ci mai ales încărcătura simbolică atât de actuală a gândurilor şi speranţelor eroilor principali.

Doina Scripcaru

S-au succedat, totodată, pagini din Leonard de Comişel cu tenorii Florin Budnaru şi Anton Zidaru, sopranele Bianca Ionescu şi Mediana Vlad, precum şi din alte lucrări semnate de acelaşi compozitor - Soarele Londrei - terţet cu mezzosoprana Claduia Hanghiuc, tenorul Cristian Caraman, basul Viorel Ciurdea -, Răspântia - duet cu mezzosoprana Raluca Ciocă şi baritonul Stefan Popov, acesta cântând şi o arie -, apoi din Fântâna Blnaduziei de Trăilescu - basul Orest Pâslariu -, Ana Lugojana de F. Barbu cu soprana Silvia Şohterus, La seceriş de T. Brediceanu - soprana Gladiola Lamatic -, Mătuşa mea Faustina de Cavassi - soprana Ligia Dună -, dar şi două duete de efect din Lysystrata de Dendrino - Valentino Tiron colaborând succesiv cu sopranele Mioara Arvunescu-Manea şi  Gabriela Daha, pline de voioşie şi farmec -, aplaudând deopotrivă Valurile Dunării de Ivanovici - cu soprana Patricia Seymour - şi Muzica de Grigoriu - soprana Tina Munteanu. Şi totul într-o atmosferă specială, bucuria regăsindu-se deopotrivă pe scenă şi în public, aplauzele de final readucând soliştii într-o defilare mult „gustată”, Bianca Ionescu, în dubla sa ipostază de solistă şi manager al teatrului, adresând mulţumiri celor care au fost şi au rămas alături de artişti în momente grele, dorind să le fie în continuare aproape şi în demersurile din această perioadă, din „sală” strigându-se „Trăiască opereta!” Nimic patetic sau melodramatic - pur şi simplu omeneşte... Cu acel prilej a anunţat un nou concert, în 24 septembrie, cuprinzând valsuri şi polci interpretate de orchestra teatrului în aceeaşi locaţie deosebit de primitoare, soprana mulţumind, firesc, celor care au facilitat acea micro-stagiune - Centrul de cultură „Palatele Brâncoveneşti de la porţile Bucureştiului” - Mogoşoaia şi Primăria Municipiului Bucureşti.

Cu siguranţă, spectatorii vor fi, şi în acea seară, extrem de numeroşi, iar ansamblul Operetei va cânta la fel de implicat, sperând că toamna va aduce , în sfârşit, perspectiva reintrării în normalitate.