Larry Hagman – mizeria clovnului trist

Au murit multe nume importante din lumea filmului, a artei în general, în ultima vreme, dar nimeni nu mi-a suscitat reflecţii atât de intense aşa cum a făcut-o Larry Hagman, alias J.R. Ewing.

N-aş putea spune că era unul din preferaţii mei, deşi, pentru oricine a prins era comunistă, “Dallas” şi alte câteva seriale fac – indiferent de cum judecă în mod raţional, la maturitate – parte din fibra sa intimă, profundă. Nu le poţi smulge din tine, sunt o parte a ta, ar fi cam cum ţi-ai tăia un membru (“Arabela” sau “Twin Peaks” ar fi alte exemple, dar mai sunt destule; să nu uităm nici filmele văzute, prima şi câteodată ultima oară, la bulgari). Dar... “nu e pentru cine se pregăteşte...”, aşa că voi aşterne aici felul în care am relaţionat cu moartea lui “JeRe”.

Sâmbătă dis-de-dimineaţă, când am aflat ştirea morţii actorului american Larry Hagman, adică a celui care-l interpreta pe J.R. Ewing, am avut un şoc: a murit “Gei Ar”! Cu alte cuvinte, moartea nu l-a cruţat nici pe el, aşa cum nu a cruţat în ultima vreme nici pe un Michael Jackson sau o Whitney Houston, care erau văzuţi ca fiind zei pe pământ, nu oameni. A murit J.R., până şi el s-a dus, adică cel care părea simbolul etern al maleficităţii, cu surâsul său sardonic şi cu nesfârşitele sale maşinaţii machiavelice. Personajul J.R. Ewing putea fi într-adevăr considerat o reprezentare perfectă a răului, mai exact a banalităţii sale, pentru că acesta se exprimă, de fapt, prin oameni normali, se află în detalii, nu neapărat prin figuri sadice de genul Hannibal Lecter (“Tăcerea mieilor”) ori al criminalilor interpretaţi de Kevin Spacey în “Se7en” sau “Suspecţi de serviciu”.

J.R. e mort

A murit J.R., a murit până şi J.R.! Vestea m-a lăsat fără cuvinte, nu-mi venea să cred. Primul impuls a fost să-mi scot telefonul şi să încep să butonez google-ul, neîncrezător în elanul televiziunilor de ştiri, care a mai dus, de-a lungul vremii, la farse sinistre. În mod ciudat, ştirea morţii lui Hagman nu se afla pe net (doar o menţiune pe facebook, de la contul unui canal TV, TNT, m-a convins că e adevărat), ştirile online despre decesul starului au început să curgă după încă vreo jumătate de oră (era dimineaţă şi a durat până ce jurnaliştii online s-au desprins de căldura aşternuturilor şi s-au aşezat în faţa computerului şi a cafelei).

Aşa că am putut să văd prima pagină de google cu rezultate despre actor, aşa cum era înainte de a fi “înecată” de articole despre moartea sa. Mi-am făcut şi eu “datoria” şi am postat pe facebook trista ştire şi câteva fotografii din trecuta splendoare a starului, iar după aceea mi-am aprofundat cunoştinţele despre el. Nici măcar Wikipedia şi IMDB-ul nu apucaseră să se updateze cu decesul actorului. Am putut să sesizez astfel detalii, cărora aş vrea să le dau un sens în continuare. Ulterior, ştirile la care mă refer au dispărut din prim-plan: după vestea morţii, au urmat aşa-zisele “dezvăluiri” despre şpaga de la Ceauşescu!

Iubeşti să îl urăşti

“Moartea lui Larry Hagman, adică a lui J.R. Ewing”, am avut impulsul să scriu iniţial, şi într-adevăr mai rară identificare între un actor şi personajul pe care l-a intepretat. Una din legendele urbane care circula în timpul lui Ceauşescu era că actorul este pur şi simplu, în America, agresat, chiar luat la bătaie pe stradă, de oamenii care, incapabili să (mai) facă diferenţa între interpret şi personaj, îl confundă pe actor cu ticălosul J.R. Într-atât de puternică era identificarea dintre figura reală şi cea imaginară, într-atât de veridică era interpretarea pe care Hagman a dat-o personajului.

Perechea J.R. Ewing / Larry Hagman este un tipic exemplu de situaţie “you love to hate him” (dacă nu mă înşel, expresie lansată în ce-l priveşte pe Yul Brynner), în care fascinaţia şi repulsia pe care le resimţi sunt inseparabile. (Apropo de “legende urbane”, o alta, persistentă în anii ’90, după prima difuzare cu “Iisus din Nazareth” al lui Zeffirelli, susţinea că Robert Powell, interpretul Fiului, a înnebunit sau chiar a murit; asta în momentul în care actorul era bine mersi şi jucase, după turnarea capodoperei zeffirelliene, în multe alte filme, unele chiar difuzate în reţeaua noastră, cum ar fi remake-ul după hitchcockianul “39 de trepte”! Ce să-i faci, însă, pe-atunci nu exista Google!)

Repulsie şi fascinaţie

J.R. inspira într-adevăr ură, de-aici agresiunea la care a fost supus actorul (probabil reală, nu iese fum fără foc). Dar personajul emitea şi fascinaţie, atracţie irepresibilă; prin faptul că mai mereu îi ieşea ceea ce-şi dorea (de multe ori, în urma unor intrigi demne de un roman-foileton), el impunea respect, iar celor din jur nu prea le venea să deschidă gura sau să-l ia la mişto. Apoi, se ştie că puterea este cel mai mare afrodisiac, dovadă că Sue Ellen n-a putut să scape niciodată de “omul vieţii ei”.

(Doar) primele două serii ale acestei epocale “soap opera” (deşi, pe atunci, nu cunoşteam termenul) au fost difuzate în România lui Ceauşescu, dar impactul a fost imens. Primul episod (extrem de subţire, despre un dosar subtilizat de Cliff Barnes – iniţial, acesta era gândit să fie antagonistul, dar J.R. l-a făcut să pară şters şi neinteresant – şi recuperat) l-am văzut în reluarea de dimineaţă, dar reţin că deja toată lumea spunea că serialul e foarte bun (de ce? – m-am întrebat după aceea, scenariul era foarte prost, să zicem faţă de “Om bogat, om sărac”; să fi fost ideea subversivă că aruncam o privire în viaţa unei familii americane de top, în atât de hulitul mod de viaţă american? sau felul în care au fost create personajele şi relaţiile dintre ele în interiorul familiei reproducea anumite structuri narative arhetipale, la al căror “farmec” nimeni nu poate rămâne insensibil?).

Pamela şi sexul

Ţin minte că toată vara, în intervalul dintre difuzările celor două serii, întreaga Românie a discutat un singur lucru şi a avut pe buze o singură întrebare: cine mă-sa l-a împuşcat pe “Jere”?! Aproape toate personajele importante aveau motiv s-o facă, ba chiar şi propria mamă, dacă-mi aduc aminte corect, îl repudiase. Suspansul s-a lămurit după câteva episoade din a doua serie: o făcuse Kristin, sora lui Sue Ellen – başca, ticălosul nu crăpase, aşa cum crezusem noi, şi îşi continua maşinaţiunile diabolice de pe patul de spital. Mai puţin noroc au avut românii cu enigma care încheia apoteotic cea de-a doua serie: probabil copleşite de fenomenul pe care-l scăpaseră din mână, autorităţile au întrerupt difuzarea serialului, iar identitatea femeii “moarte” din piscină nu a fost aflată decât după Revoluţie, o dată cu redifuzarea (integrală, de data aceasta!) interminabilei soap-opera.

Vorbeam de amestecul de fascinaţie şi de repulsie pe care-l inspira personajul J.R. şi îmi aduc aminte de un tânăr bucureştean din acei ani care-şi striga câinele: “Je Re”! Aceasta deşi exemplarul canin ar fi meritat, după cum arăta, mai degrabă numele de Nero! Iată cum se exprimă imaginarul colectiv prin astfel de secvenţe, greu de uitat. Nu ştiu cât succes a avut numele de “Jere” în comunităţile de romi (unde au strălucit, mai târziu, numele de eroi din telenovele), dar ştiu că cuplul Bobby & Pamela era foarte popular în toate straturile societăţii. Folclorul urban produsese numeroase distihuri – mai mult sau mai puţin obscene – referitoare la cei doi amorezi şi mi-amintesc că pronunţarea cuvântului “Gumela” (una din puţinele mărci de gumă de mestecat existente în acea vreme) provoca în mod automat, printre copii, replica: “Mânca-i-ai p... lui Pamela!”.

Şpagă de la Ceaşcă?

Trecând acum la reacţiile suscitate de moartea lui Larry Hagman, în general presa a acordat atenţie acestor aspecte de ordin sociologic ale difuzării “Dallas”-ului în era comunistă, la care mă refeream mai sus. Implicaţiile au fost tratate corect, jurnaliştii fiind ajutaţi şi de un interviu al lui Hagman în care acesta povestea discuţia avută cu un român, la vizita sa din anii ’90, mi se pare: “Mulţumim, domnule Hagman, că ne-aţi salvat!”.

A venit apoi, de pe agenţiile de presă străine, stupida ştire a şpăgii pe care actorul ar fi primit-o de la Ceauşescu. Este, probabil, vorba de un “hoax” (farsă): în primul rând, dictatorul nu punea nicăieri niciun banner cu nimeni, decât cu el şi cu propria-i consoartă; apoi, chiar dacă ar fi vrut s-o facă, nu ar fi cerut voie nimănui: Ceauşescu făcea ce voia muşchiul său şi era pe principiul “eu când vreau să fluier, fluier”, iar drepturile de autor erau o noţiune inexistentă în România comunistă.

Cancer. De prostată

A trecut neobservată, însă (sau nimeni nu a comentat), situaţia în care s-a aflat artistul în ultimul an de viaţă (al 81-lea): Larry Hagman suferea de cancer în faza terminală. În aceste condiţii, el a turnat – pe tot parcursul ultimului an de viaţă – pentru o nouă serie a serialului “Dallas”, un nou sezon, cum ar veni. O ştire de pe site-ul “Libertatea”, datată 18 martie 2012 – la care mă refeream mai devreme –, titra: “Larry Hagman (J.R.) îşi trăieşte ultimele zile” (întotdeauna numele personajului era mai important!).

Aici puteam citi: “«Se topeşte pe picioare. E un cadavru ambulant». Asta spun apropiaţii legendarului Larry Hagman, actorul care l-a interpretat, între anii 1978 şi 1991, pe maleficul om de afaceri J.R. Ewing în cel mai urmărit serial din lume, «Dallas». Din păcate, starul de 80 de ani e la un pas să piardă lupta cu cancerul de prostată (după alte surse, de gât – n.n.), de care suferă de anul trecut”.

Şi mai important: “Larry Hagman face faţă cu greu programului de filmări şi chimioterapiei, din cauza cărora a slăbit 20 de kilograme în două luni. E slăbit, epuizat, dar plin de ambiţie şi vrea să ducă la capăt filmările la noua miniserie «Dallas», care urmează să se lanseze în curând în SUA”.

Farmecul J.R.-ului

Să fim foarte atenţi: nu este vorba doar de un simplu film TV reuniune a distribuţiei originale din “Dallas” – au existat două, în 1996 şi 1998. Nu, este vorba de o nouă serie “Dallas”, adică pur şi simplu de o relansare, o continuare a serialului, cu întreaga distribuţie iniţială şi cu personajele aflate la vârsta corespunzătoare – cu alte cuvinte, cum spun americanii, de un nou “sezon”.

Practic, producătorii americani au executat un act de mare cinism: ştiind foarte bine care este starea de sănătate a starului şi că acesta se află în ultima fază, aşadar îşi trăieşte ultimele clipe, au procedat – tocmai acum, la 20 de ani după întrerupere! – la o reluare, la o continuare, un revival al serialului, sperând astfel să exploateze farmecul monstruosului J.R. până în ultimul moment.

O moarte anunţată

Numai că fotografiile cu Hagman din ultimul an de viaţă ni-l arată îngrozitor de căzut şi de prăbuşit, boala măcinându-l de fapt aproape în întregime. Este o mare diferenţă faţă de J.R.-ul triumfător pe care-l ştiam. Totuşi, cei care au luat decizia relansării au acceptat, cu cinism, ideea că oamenii vor avea, de la actor şi de la personajul J.R., aceste ultime şi cumplit de triste imagini, că aceasta va fi impresia cu care se vor despărţi de el.

Ne aducem aminte de felul în care a fost exploatat Michael Jackson şi de moartea sa bruscă pe când pregătea o întoarcere pe scenă, numai că acolo decesul a fost neaşteptat, oarecum accidental şi la o vârstă relativ tânără, pe când aici finalul era dureros de aşteptat, de iminent şi de apropiat.

“Tunica lui Nessus”

Faptul mi s-a părut uluitor. Bătrân şi bolnav, Hagman a acceptat, la 80 de ani, să-şi reia personajul şi să mai fie încă o dată maleficul şi înfiorătorul J.R., mai bine zis umbra acestuia. Mai mult, se scrie în articolul citat, “«Larry le zâmbeşte tuturor, dar, de fapt, e foarte trist, mai ales pentru că boala îl împiedică să aibă grijă de soţia lui, care suferă de maladia Alzheimer de vreo patru ani. A fost nevoit s-o interneze într-un azil pe cea alături de care a trăit vreme de 57 de ani», au dezvăluit apropiaţii lui J.R. (sic!)”.

Dar ce-ar fi putut să facă, de fapt, Larry Hagman? Nimeni nu voia altceva de la el decât să fie J.R. Chiar şi la 80 de ani, chiar şi decrepit şi o umbră a ceea ce a fost, el tot J.R. rămânea. El, actorul, era omul care l-a jucat pe J.R., era J.R. Asta a făcut el în viaţă, şi nimic altceva, asta i-a ieşit lui bine. Atât de bine, încât nu mai putea să se desprindă de personaj, nu mai putea să încerce altceva, nu mai putea fi altceva (ca o “tunică a lui Nessus” care-i făcea corp comun cu pielea, nu mai putea fi dezlipită de carne). De aceea îl lua lumea la bătaie pe stradă, pentru că a făcut bine ceea ce a făcut. Era ca acei cântăreţi, prizonieri ai unui hit, care cântă toată viaţa acel hit şi nu ştiu să facă altceva (sunt atâtea exemple, dar nu le dăm, ca să nu ne sară fanii în cap).

Jucase şi-n “Superman”!

Larry Hagman a mai jucat şi în multe alte filme, dar nimeni nu l-a luat cu adevărat în serios. Înainte de debutul “Dallas”-ului, în 1978 – exceptând serialul TV “I Dream of Jeannie”, în care avea rolul principal –, era doar un “băiat care ducea tava”. Aţi văzut de atâtea ori primul “Superman”, din 1978, ştiaţi foarte bine cum arată J.R., dar v-aţi dat vreodată seama că a jucat şi Larry Hagman, rolul “maiorului” (sic)? După “Dallas”, identificarea cu personajul de-acolo era prea puternică pentru a mai putea să facă ceva.

Dacă facem comparaţii, Peter Falk (decedat şi el relativ de curând) a fost şi el un actor identificat cu un personaj iconic: detectivul Columbo, dar a avut o carieră destul de extinsă în cinema şi în afara acestui rol. Mai mult, şi-a creat chiar un statut în zona filmului de artă, prin peliculele turnate cu Cassavetes. În aşa fel încât, la momentul morţii, a fost deplâns şi de marele public, şi de cunoscătorii mai fini de cinema.

Trei căpitani: Picard, Nemo şi Ahab

Un actor ca Patrick Stewart este, desigur, interpretul căpitanului Jean-Luc Picard din “Star Trek: The Next Generation”, dar, dacă vrea să joace şi altceva, nimeni nu îi spune: “măi, nene, rămâi la sefeurile tale de doi bani”. Astfel că britanicul a jucat în 126 de filme, interpretând personaje precum Claudius într-un “Hamlet” din 2009, căpitanul Nemo în 2005 sau căpitanul Ahab în 1998.

Mai există situaţia actorilor identificaţi cu un mega-personaj (maxim, două), dar căzuţi în uitare şi într-un con de umbră, cu alte cuvinte în dizgraţia publicului; să nu-i confundăm, însă, cu situaţia lui Larry Hagman / J.R. – exemple, la întâmplare: Terry Savalas, interpret al lui Kojak (personaj trecut în uitare acum), sau Roger Moore, care a fost Sfântul şi James Bond (dar acum nu mai e nimic).

“Şi caii se împuşcă, nu-i aşa?”

Felul în care a trăit Hagman în ultimul an mi-a amintit de situaţia clovnului trist de la circ, a unui Pierrot sau August Prostu’, care există doar pentru a încasa palme sau a cădea într-un mod amuzant (chit că J.R. fusese, de-a lungul vieţii, mai mult un demonic Arlecchino). Lumea vrea de la el să o facă să râdă şi nu o interesează nimic altceva. Copiii aruncă în el cu diverse lucruri, îi pun piedică, restul echipei îi dă palme şi îşi bate joc de el pe la spate. El trebuie să-i facă să râdă pe oameni cu orice preţ. Nimeni nu ştie însă ce este în sufletul paiaţei şi nici nu este interesat, de fapt. La urma urmei, asta îi este meseria, ce dracu! În spate, se află proprietarul oneros al circului (mogulii media, în cazul nostru). Sau, cum spunea cineva, “Şi caii se împuşcă, nu-i aşa?”.