La Opera de Stat din Viena, sclipiri şi estompări

Pe prima scenă lirică din capitala Austriei, stagiunea continuă în ultima ei parte, antrenând vedete celebre, alături de alţi artişti importanţi ai teatrelor lumii, ai ansamblului vienez, de debutanţi atent selecţionaţi, mulţi tineri.

Diversitatea de titluri este mare, suportul principal în susţinerea tradiţiei de „teatru de repertoriu” fiind versatilitatea orchestrei, faimoasa Filarmonică. Un oficial declara cândva că pentru a-şi onora renumele, afişul Operei de Stat din Viena trebuie să aibă un minimum de 20 de cântăreţi de extremă magnitudine pe fiecare stagiune. În zilele noastre, de la Kaufmann la Gheorghiu, de la Domingo la Hvorostovsky, Netrebko, Alagna, Fleming, Flórez sau Mehta şi tot aşa.

Producţia cu „Bal mascat” de Verdi...

... datează din 1986, din timpurile directoratului lui Claus Helmut Drese, dirijorul premierei fiind legendarul Claudio Abbado, şi a ajuns acum la a 91-a reprezentare. 30 de ani de existenţă a unui spectacol eminamente clasic, datorat lui Gianfranco de Bosio (regizor), autorului decorurilor Emanuele Luzzati şi desenatoarei costumelor Santuzza Calì, în versiunea originală cenzurată în timpurile compunerii, cu acţiune la curtea regală a Suediei. O opţiune care nu modifică partitura, ci doar numele unor personaje şi, evident, adresările.

Cadrul scenic a fost creat prin cortine şi fundaluri pictate rococo care au permis schimbări rapide ale tablourilor, desigur, o soluţie în primul rând economică, dar frumos ambientată, în care piesele de mobilier, puţine, au completat autenticitatea. Bogatele costume de epocă au fost şi ele potrivite pentru zugrăvirea atmosferei. Mişcarea nu a exagerat prin abundenţă, a dominat statismul, lăsând la îndemâna interpreţilor exprimarea şi atitudinile, de cele mai multe ori schematice, liniare. Poate că şi deceniile trecute de la premieră, fără prea multă întreţinere regizorală, sunt de vină. Însă spectacolul, cu toată alura de muzeu, place şi vine bine în ilustrarea muzicii maestrului de la Busseto.

Este îndeosebi meritul dirijorului Jesús López Cobos, un stăpân al tempourilor tradiţionale ce mi-au amintit de un Antonino Votto, un Gianandrea Gavazzeni sau un Claudio Abbado. Ca şi prin gestica relaxată, calmă. Este drept că a avut în faţă şi minunatul instrument al Orchestrei Operei de Stat, în seară şi formulă faste, ce a alternat tentele duioase din Preludiu sau poetica din pasajele eminamente lirice cu masivitatea din scenele de ansamblu concertant, cu declanşările şi accentuările severe în fortissimo, fără să pericliteze niciodată sonoritatea soliştilor. A existat o căldură a sunetului, ca o catifea, un echilibru exemplar între partide, în totală armonie romantică, ce au pus în evidenţă renumita omogenitate a orchestrei. Sunt calităţi care s-au regăsit şi în prestaţia corului pregătit de Thomas Lang.

Vocalizarea

Tenorul Piotr Beczala a oferit o construcţie minuţioasă  a rolului regelui Gustaf al III-lea, pornită de la lirismul unui glas plăcut timbrat. Barcarola „Di’ tu se fedele” a avut brilianţă, „slancio”, dar şi mister în strofa a doua, cu frumoase „mezzevoci”. În cvintetul „È scherzo od è follia” a cântat cu flexibilitate, cu mobilitate în voce, depăşind astfel marile provocări ale partiturii, ţesăturile volatile. Exuberant şi expresiv îndrăgostit în marele duet cu Amelia, a acuzat lipsa de impetuozitate spintă în unele pasaje („estinto tutto, sia fuorchè l’amor”). Emoţionant a interpretat recitativul „Forse la soglia attinse” şi aria „Ma se m’è forza perderti”, iar în expansiva tiradă „Sì, rivederti Amelia”, ce a încheiat scena, a adăugat de la sine o notă de Do natural, tocmai pentru sporirea spectaculozităţii extremului registru acut, câteodată uşor lejer.

Dimitri Hvorostovsky. Foto Wiener Staatsoper - Michael Poehn

Cu glas baritonal cald şi velurat, Dimitri Hvorostovsky (Contele René Anckarström) a adus eleganţă personajului, dezvoltând fraze lungi şi lirice, în continuu legato, graţie unei tehnici admirabile de respiraţie. Este marea calitate a artistului, care restituie dimensiunea epică a eroului său şi o îmbogăţeşte îndeosebi prin explozia acutelor, dense şi rotunde, teritoriul predilect în care îşi demonstrează energia. Sunt notele înalte de Fa, Fa diez, Sol, groase şi dominatoare. Memorabile au fost finalul ariei „Eri tu”, în care încheierea „d’amor”, Fa natural, a fost măiestrită prin atac în piano şi crescendo către un forte ce a umplut sala de armonice preţioase, alături de detonanta zicere „la vendetta mi deleghi tu”, Sol natural, prin care Anckarström şi-a exprimat satisfacţia că sorţii l-au ales drept asasin al regelui.

Krassimira Stoyanova şi Piotr Beczala. Foto Wiener Staatsoper - Michael Poehn

Krassimira Stoyanova, Kammersängerin a Operei de Stat din Viena, posedă pentru rolul Amelia darurile tipice ale unei soprane verdiene: culoare consistentă de voce, frazare plină de lirism cu accente spinte, pianissime acute inclusiv în atacuri, expresivitate, inflexiuni de bun gust. Un „bemol” a venit din cauza unei uşoare oboseli în dificila arie „Ecco l’orido campo... Ma dall’arido stelo divulsa” (actul secund), demonstrată printr-o culminaţie de Do acut întrucâtva scurtă şi o respiraţie „furată” în fraza de încheiere „Miserere d’un povero cor”. În schimb, nuanţările au sedus în aria „Morrò, ma prima in grazia” din actul al III-lea.

Pentru rolul Ulricăi, mezzosoprana Nadia Krasteva a venit cu sunete grave bine impostate, pe lângă unele note înalte nu foarte concentrate. Dramaturgia personajului a fost bine servită.

Hila Fahima. Foto Wiener Staatsoper - Michael Poehn

Cu alură minionă şi potrivit glas de subretă, Hila Fahima a conferit pajului Oscar întreaga dezinvoltură vocală solicitată de partitură, încoronată în cvintetul din actul prim cu un Do natural acut cristalin şi pătrunzător.

Şefii conspiratorilor, conţii Horn şi Warting, au avut în başii români Alexandru Moisiuc şi Sorin Coliban, vechi membri ai ansamblului casei de pe Ring, doi interpreţi cu glasuri profund rezonante. Un cuplu rodat.

Uşor fără pregnanţă în cânt a fost baritonul Igor Onishchenko (Christian). În dublu rol, al Judecătorului şi al Servitorului Ameliei, a fost distribuit tenorul Thomas Ebenstein.

Un „Don Giovanni” contrariant

Au fost suficiente primele acorduri din „Andante” şi portativele următoare „Molto Allegro” ale uverturii mozartiene, pentru a fi evident că în fosă se află o garnitură orchestrală diferită faţă de seara anterioară. Se ştie, Filarmonica poate efectua până la patru „rotaţii” complete de instrumentişti. Este ceva firesc în multitudinea de spectacole stagionale. Atacurile n-au mai avut preciziune de laser, „cordarii” au adus o oarecare asprime în sunet, iar dirijorul Sascha Goetzel a preferat lectura plată, derularea mecanică fără diferenţierea temelor. Acompaniamentul soliştilor a fost făcut fără multă grijă, cu sonuri îndeosebi puternice. Ce-i drept, nici glasurile n-au epatat prin volum deosebit. În schimb, tempourile alese de Goetzel s-au arătat riguroase în sublinierea atmosferei opusului şi cu dinamică potrivită pentru dramaturgia scenei morţii eroului principal.

Adam Plachetka şi Aida Garifullina. Foto Wiener Staatsoper - Michael Poehn

Baritonul Adam Plachetka, în haina lui Don Giovanni, a cântat în mare parte expresiv, aria şampaniei a fost interpretată cu virtuozitate (se putea altfel?), omogen şi cu respiraţie prelungă, în pofida unor sunete mai deschise şi a unei oarecari monotonii. În dorinţa de nuanţare extremă, a început strofa a doua a serenadei într-un pianissimo exagerat. S-a rezervat pentru forţa ultimei apariţii, din final.

Rachel Willis-Sorensen şi Maximilian Schmitt. Foto Wiener Staatsoper - Michael Poehn

Soprana Rachel Willis-Sørensen (Donna Anna) a început spectacolul cu sonorităţi ingolate, a demonstrat că glasul i se dezvoltă către registrul înalt, dar pagina solistică „Or sai chi l’onore” n-a fost deloc incisivă, ci mai mult neconvingătoare. Aria din actul secund, „Non mi dir”, a fost însă creatoare de rafinată atmosferă. Să se fi rezervat artista pentru partea a doua a serii?

Olga Bezsmertna. Foto Wiener Staatsoper - Michael Poehn

Ca de altfel şi soprana Olga Bezsmertna (Donna Elvira), cu o interpretare de extremă expresivitate a ariei „Mì tradi quell’alma ingrata”, în care ultima frază „per lui pietà” a impresionat în mod deosebit, ca rugă de uriaşă emoţionalitate. Până atunci, în primul act îndeosebi, glasul se arătase minuscul şi adresările... discrete.

Aida Garifullina şi Manuel Walser. Foto Wiener Staatsoper - Michael Poehn

Microscopică a părut şi vocea frumoasei soprane Aida Garifullina (Zerlina), tânără galonată cu Premiul I la marele concurs Operalia – Plácido Domingo din 2013, dar artista s-a revanşat prin eleganţă insinuantă şi cânt subtil în ariile „Batti, batti, o bel Masetto” şi „Vedrai carino”.

Să spun, revenind la o afirmaţie anterioară, că diluarea pe parcurs a sonorităţilor orchestrei şi echilibrajul mai bun între fosă şi platou, a fost cheia prin care dirijorul a favorizat interpreţii, în cele din urmă.

Jongmin. Park. Foto Wiener Staatsoper - Michael Poehn

Cele mai pregnante voci au fost ale başilor Jongmin Park (Leporello) şi Ryan Speedo Green (Comandorul), cel din urmă, impunător în sunet, nerecurgând la microfon în scena morţii lui Don Giovanni, aşa cum se mai obişnuieşte pe ici, pe colo. În privinţa lui Leporello, masivitatea de glas a adus şi o brutalitate în accentuări, depărtată de stilul mozartian.

Deşi cu cânt frumos modelat, cultivat, în care mezzevoci eterice s-au făcut remarcate (strofa a doua a ariei „Dalla sua pace”), cu limpezime de linie vocală (aria „Il mio tesoro”), tenorul Maximilian Schmitt (Don Ottavio) a deranjat prin emisia de glas excesiv de nazală.

În rolul Masetto, a fost bine distribuit baritonul Manuel Walser. Singurele nesincronizări cu instrumentiştii au fost în aria „Ho capito, Signor, sì”.

Mult mai tânără pe scena vieneză decât „Bal mascat” – am văzut cea de-a 37-a reprezentare – producţia „operei operelor” semnată de Jean-Louis Martinoty (regia), Hans Schavernoch (decoruri), Yan Tax (costume), Fabrice Kebour (lumini) a adus o viziune voit modernă prin îmbinarea unor proiecţii de fundal, ca nişte tablouri reprezentând palate sau interioare renascentiste, cu mobilier de scenă ce a imaginat acţiunea fie într-un lobby de hotel, fie într-o cramă. Au fost găselniţe de regie, la fel ca şi consultarea de către Zerlina şi nuntaşii ei a catalogului lui Leporello (deci, ţăranca ştia cu cine are de-a face... sau tocmai asta a atras-o când i-a cedat lui Don Giovanni) sau plasarea cinei finale chiar în cimitir, în faţa statuii Comandorului. Mişcarea scenică a fost abundentă şi vivace, atât din partea soliştilor cât şi a coriştilor bine pregătiţi muzical de acelaşi Thomas Lang.