La Filarmonică a câştigat stagnarea

Transferul de putere de la Filarmonica George Enescu stabileşte cinci ani de stagnare

Cu pandemia şi războiul înghesuindu-se care să intre pe uşă mai întâi în România, ministerul culturii a reuşit să rateze un moment istoric pentru Filarmonica George Enescu, desemnându-l într-un mod nedemn pe Marin Cazacu drept manager al instituţiei pentru următorii cinci ani.

Articol publicat pe blogul Despre Opera.

Astăzi a avut loc proba interviu a concursului, după o procedură care a respectat legalitatea OUG 189 (care reglementează aceste concursuri), dar mereu la limită. Recapitularea e importantă. Anunţul venit din senin, cu termenele cele mai scurte, apoi, în mod ciudat, komisia cerând mai mult timp de analiză, şi în final, cu un exces de severitate calificând în faza a doua doar doi candidaţi din şase, pe care i-a evaluat rapid, decizând în final pentru cel care era favoritul „oficial” încă de la început. De-a lungul timpului am urmărit mai multe concursuri de management. Aş putea scrie un manual de tactici prin care „favoritul” câştigă inexorabil. E un manual de corupţie morală în primul rând. Iar concursul de azi se încadrează în el.

Am să intru direct în relatarea acestui examen oral. Pentru publicul strâns în sala 317 a ministerului culturii, proiectele erau necunoscute. Fiecare candidat a încercat să-şi prezinte proiectul cât a putut de bine. Primul a fost Ştefan Doniga, o surpriză.

Parsifal

Impresia pe care a lăsat-o a fost efectiv aceea a unui cavaler în armură de argint venit să salveze Graalul şi lumea, în general. A insistat pe puterea unei viziuni: aceea de a face din Filarmonică o orchestră europeană. Uşor de zis (prea uşor şi prea frecvent chiar în discursurile tuturor), dar cum? Spre mirarea komisiei şi a audienţei, a explicat-o foarte simplu şi clar. Prin muzica lui Enescu, neglijată copios de Filarmonică, prin creaţia românească, absentă şi ea, şi prin cicluri simfonice (cum ar fi integrala simfoniilor lui Beethoven). Dacă primele două conferă o identitate prin care putem deveni frecventabili, ultima urmăreşte obţinerea unei calităţi a interpretării prin vizitarea concentrată a unui stil muzical.

Am reuşit să obţin de la dl Ştefan Doniga slide-ul care a lăsat cu gura căscată komisia, un program care chiar merita epitetul de „inovator” aplicat stagiunii simfonice de la Ateneu. Cu rezerva că acest concept este proprietate intelectuală înregistrată la ORDA.

Stagiunea „Anii de aur” (© Ştefan Doniga)

Patru serii de concerte simfonice, fiecare cu identitatea dată de un mare maestru al baghetei, fiecare favorizând repertoriul specific patronimului său (operă în seria Perlea, Beethoven în seria Georgescu, romantici la Celibidache, şcolile naţionale în cadrul concertelor Silvestri). Iar pentru cei cărora nu le spune nimic interesant acest aranjament, concertele instrumentale de pian, vioară şi violoncel erau subiectele unor abonamente purtând numele lui Lipatti, Voicu şi Aldulescu.

Mai departe, Ştefan Doniga a demonstrat validitatea economică a conceptului artistic, cu calcule în care nici măcar nu cerea vreo subvenţie mai mare şi nici nu deplângea  mutarea banilor din închirierea Ateneului de la Filarmonică direct la minister.

Brejnev

În interminabilele minute în care dl Marin Cazacu îşi prezenta CV-ul, pe ecranul de proiecţie trona primul slide al prezentării sale, intitulat „Filarmonica George Enescu: trecut, prezent, viitor”. Lipsea, într-adevăr, un subtitlu provocator gen „Masele plastice în antecamera consacrării”.

Pentru cei care nu ştiu, proiectele de management sunt constrânse să respecte un anumit format, încadrat în maxim 60 de pagini, cu o structură de capitole de tip „Patul lui Procust”, de la care orice abatere este penalizată cu descalificarea. De aceea e nevoie de proba interviu, ca să înţeleagă cineva şi despre ce e vorba în realitate în proiect.

Prezentarea dlui Cazacu a urmărit aceeaşi structură. Adică zeci de slide-uri scrise mărunt, astfel încât să încapă un rezumat exhaustiv al proiectului. Generalităţile au curs diluvian în discursul domniei sale, pe atât de plenar pe cât nu exista absolut nici o idee. De fapt, nici o schimbare. În fapt, doar o stagnare, atât de similară celei din anii ”70-’80 din URSS, de pe vremea lui Leonid Brejnev.

Viziunea era doar o bifă, fără urmări, programul artistic nici măcar nu a fost prezentat, decât sub forma unor concerte cu buget mic, mediu sau mare. Bugetul era o pictură impresionistă, cu cifre puse din burtă. Dar punctul forte al proiectului era eterna cerere de fonduri şi mai mari, pe ideea că dacă sunt mai mulţi bani, va fi mai bine. Un truism care nu doar că plictiseşte, dar n-a produs nici un rezultat în instituţiile de spectacol româneşti.

Komisia

Îmi este imposibil să înţeleg de ce komisia a punctat această banalitate cu o notă mai mare la evaluarea proiectului scris. De altfel, după ce am văzut prezentarea prea detaliată a proiectului dlui Cazacu, cred că lectura lui ar putea combate insomnia şi asteniile de primăvară cu un succes mai mare decât orice somnifer.

După ce şi-a revenit din picoteală, sesiunea de întrebări şi răspunsuri n-a reuşit să scoată de la directorul Tinerimii Române nimic mai interesant decât de la tânărul său rival. Cele 13 sutimi acordate în plus lui Doniga la interviu n-au compensat diferenţa de 33 de sutimi de la „scris”, astfel încât Stagnarea a câştigat în final în faţa Progresului cu 9 sutimi.

Rezultatul este cu atât mai dezolant cu cât componenţa comisiei promitea nişte minţi mai luminate. Răzvan Dincă a fost un inovator la Opera Naţională Bucureşti, plătind scump pentru acest curaj reformator prin procese odioase, câştigate prea târziu. Mihai Cosma e un muzicolog care face parte din jurii internaţionale ale unor concursuri de operă. Mă simt ruşinat în locul lor. Dacă mă înşel, îi provoc să publice proiectele şi să demonstreze că greşesc. Acest „am înfrânt!” al lui Marin Cazacu este de fapt înfrângerea lor, la fel cum este o nouă înfrângere a Filarmonicii şi, mai ales, a publicului.

Coda

Deplângeam acum câteva luni, în timpul Festivalului Enescu, atitudinea deplorabilă a guvernului PNL faţă de cultură. Între timp, portofoliul a fost preluat cu uşurinţă de PSD, care l-a numit în funcţie pe dl Lucian Romaşcanu. Ca să fiu sincer, am crezut că experienţa lamentabilă din primul său mandat, din vremea guvernului Tudose, în epoca Dragnea/Teleorman, nu va fi repetată. Îmi amintesc şi acum momentul comic al remanierii dlui Romaşcanu, după o serie de acţiuni „în forţă” de declanşare a anului centenar, când a intrat în Ateneu ca ministru, la un concert dedicat Zilei Culturii Naţionale, şi a ieşit din Panteon ca simplu cetăţean, fără să înţeleagă ce i s-a întâmplat. Acum, la al doilea mandat, „granted by Buzău”, Lucian Romaşcanu a provocat scandalul de la INP, iar PSD şi PNL împreună se fac de râs cu politizarea Institutului Cultural Român.

După acest concurs, dl Romaşcanu şi-a pierdut orice urmă de credibilitate (în caz că ar fi avut vreodată vreuna). Demisia sau remanierea sa sunt chestiuni de timp, nu de probabilitate. Pentru că acţionând aşa, ca şi cum ar şofa la volanul culturii cu frâna de mână trasă, instituţiile culturale româneşti se vor afunda mai departe în mediocritate.

Cât despre dl Demeter András, e clar că, pentru domnia sa, toată meritocraţia pe care pretinde că a încercat să o impună în legislaţie nu face doi bani. Îi cer public demisia. Aşa cum i-o cer şi dlui Romaşcanu.

Caseta tehnică:

Într-o Miercuri, 23 martie 2022, la Ministerul Culturii, etaj 3, camera 317
Ministerul Culturii: Concurs de management la FGE
Operetă balcanică în două acte pe un libret de Lucian Romaşcanu
Regia: Demeter András
Distribuţie: Ştefan Doniga (Parsifal), Marin Cazacu (Brejnev), Răzvan Ioan Dincă, Mihai Cosma („Komisia”)
Alegători, cetăţeni, public.