La Ateneu, serată de excepție

S-a datorat prezenței pe podium a uneia dintre cele mai celebre voci ale liricii de ieri și de azi, baritonul Thomas Hampson, alături de dirijorul italo-danez Giordano Bellincampi și bineînțeles a Orchestrei Filarmonicii George Enescu, aflate în fastă formă, cum se întâmplă deseori. Un program care a cuprins diverse stadii ale romantismului austro-german, Schubert-Mahler-Brahms, putea să aducă în prima seară de concert în abonament o sală full, fără sporadice locuri goale, măcar pentru ca publicul să respire același aer cu vedeta mondială Thomas Hampson. Probabil că dezideratul s-a împlinit a doua zi, după ce s-a dus vestea.

Schubert și Brahms

Valuri de sunete prețioase venite prin gestica elegantă a dirijorului au cuprins sala în Uvertura „Rosamunde” de Franz Schubert, simțindu-se specificul muzicii de scenă, cu dramaturgia ei și îndeosebi cu vâna italiană care o străbate. Naționalitatea nativă a șefului de orchestră s-a perceput cu prisosință în redarea teatralității opusului. Instrumentiștii direcționați cu preciziune au cântat omogen, îndreptându-se spre un final vijelios și energic.

Pentru „Simfonia nr. 3 în Fa major, op. 90” de Johannes Brahms, Giordano Bellincampi a clădit un edificiu sonor de autentică sorginte romantică în care, pentru prima parte „Allegro con brio”, a impulsionat exemplarii violoniști cu colegii lor violiști și violonceliști de ținută. În fapt, spiritul dirijorului a comunicat măiastru cu toți instrumentiștii performeri. O vrajă de plutire melancolică în mișcarea secundă „Andante” având natura în prim plan a evidențiat sunetele calitative de clarinet, fagot și flaut cândva intervenient, dublate de violoncele discrete. Pentru cea de-a treia secțiune a simfoniei, faimosul „Poco allegretto”, tema susținută de partidele de coarde a avut tonuri învăluitoare, modulații extatic fascinante de sunet, accente dulci, preluată fiind elegiac și expresiv de suflătorii în lemn, spre a reveni nostalgic în repriză. Cornul misterios a impresionat. Finalul „Allegro” a adus îmbinări coerente de teme, avalanșe sonore, demersuri răscolitoare ale coardelor grave succedate de primele violine și un tumult echilibrat în tutti de forță cvasi-tragică. Pânza diafană a viorilor intersectată de alămuri a dus ultimele măsuri ale lucrării într-o transparență de visare și meditație.

O valabilă tălmăcire brahmsiană a filarmoniștilor bucureșteni și șefului lor de o seară (în fapt, de două) Giordano Bellincampi.

Mahler în viziunea unui bariton - vedetă mondială

Septuagenar din 2025, americanul Thomas Hampson încoronează o carieră absolut fabuloasă, care atinge azi 45 de ani de mari succese și continuă pe scenele lirice, podiumurile de concert, în studiourile de înregistrări, unde a marcat până acum cifre impresionante. Peste 80 de roluri de operă, operetă, musical în diverse stiluri componistice, de la baroc și clasicism la belcanto și romantism, de la verism la drama muzicală wagneriană, mergând până la componistica secolelor anterior și prezent, la care se adaugă gravura a peste 170 de albume disco-videografice. O bogăție obținută în primul rând prin prisma unei excepționale muzicalități care i-a servit glasului său de bariton eminamente liric cu timbru cald și învăluitor. L-au ajutat și îl ajută tehnica vocală consolidată, cultura stilistică elevată, inteligența artistică, totul folosit pentru o abordare graduală, progresivă a construcției carierei, care să nu-i pericliteze evoluția și să-i asigure longevitatea profesională.

Teritoriile vocal-simfonic și de lied au reprezentat preocupări constante grație eminentelor calități. Să nu uităm și că în tinerețe a studiat cu legendara soprană Elisabeth Schwarzkopf.

Thomas Hampson a venit la București invitat de Filarmonica George Enescu pentru a cânta selecțiuni din ciclul „Des Knaben Wunderhorn” („Cornul fermecat al băiatului”) de Gustav Mahler, culegere de lieduri având la bază texte populare germane strânse de von Arnim și Brentano, cu teme preluate de compozitor și în Simfoniile a II-a, a III-a și a IV-a. Pentru concert a ales numai cinci lieduri, suficient de concludente pentru a ilustra arta, măiestria cântului rostuit prin sensurile cuvântului și profunzimea filosofică. Dorința de a fi fost mai multe rămâne a se concretiza în viitor. Sau altceva de gen.

Am recunoscut de la primele măsuri timbrul velurat dedicat tălmăcirii ideatice a liedului „Prizonierului din turn” în dialog cu Fata de la ușa celulei, conversație contrastantă între sunetele robuste ale vocii acompaniate în tempo de marș și dulceața adresării în culori molatice descriind peisaje de natură iradiate de iubire. Un lied care foarte bine ar fi putut să se numească „Die Gedanken sind frei” („Gândurile sunt libere”), grație fermității replicilor repetitive ale baritonului.

Început în piano cu ecouri de mezzavoce, afirmând o linie vocală fluentă cu finaluri stilate de frază și sonorități grave tainice în tente mătăsoase, Hampson și-a condus glasul prin nuanțe expresive evocându-și iubita, viitoare soție, în preajma plecării la război anunțate prin chemările alămurilor. A fost liedul „Wo die schőnen Trompeten blasen” („Unde frumoasele trompete răsună”).

O tristă și agitată declamație, sunete înalte rafinate în aceeași mezzavoce subtilă imaginând zicerile Mamei către Copilul muribund de foame, a adus liedul „Das irdische Leben” („Viața pământeană”).

„Das himmlische Leben” („Viața cerească”) s-a derulat poetic, cu legato exemplar, precum o confesiune a unor viziuni venind din Paradis, descriind portretizări de Sfinți și îndeletniciri de Îngeri. Rotunjimea glasului, amănunțimea caracterială oferită discursului melodic în agogica precis notată de Gustav Mahler pe portative, au impresionat.

Mirajul calmului seren, rafinat într-o rugă fierbinte în așteptarea unei luminițe călăuzitoare spre Ceruri ne-a fost dăruit prin rezonanțele fermecătoare ale glasului lui Thomas Hampson în „Urlicht” („Lumina originară”).

Cinci lieduri, cinci bijuterii.

Orchestra Filarmonicii bucureștene cu Bellincampi la pupitru a construit o admirabilă atmosferă, consonantă filosofiei mahleriene.