Klaus Iohannis, vidul vicios
0Cu câțiva ani în urmă, somat să spună un banc — pentru ca ascultătorii unei emisiuni radio să afle, cu urechile lor, care e nivelul de frivolitate până la care poate să coboare un filozof — Gabriel Liiceanu și-a descompus, pentru câteva minute, mimica gravă și a rostit două glume al căror erou era președintele României.
(Figura posomorâtă a gânditorului a putut fi observată surpându-și solemnitatea, întrucât emisiunea nu era transmisă doar audio, ci și video, prin intermediul internetului).
Unul dintre cele două bancuri — foarte economicos cu timpul de antenă al respectivului post FM — nu era mai lung de două propoziții și suna în felul următor:
„În fața Palatului Cotroceni, oprește o limuzină goală. Din ea coboară Klaus Iohannis”.
Moderatoarea emisiunii l-a întâmpinat cu un râs protocolar, mecanic, fără să se poată ghici dacă l-a gustat sau nu, iar bancul s-a pierdut, cu o nejustificată ingratitudine, în noianul risipitor al undelor radio.
Nu e clar dacă filozoful este autorul acestei mici bijuterii literare sau dacă a fost doar unul dintre simplii ei difuzori. În cazul în care bancul, într-adevăr, îi aparține, atunci ar face bine să își învingă orgoliul de autor serios, să își revendice dreptul de proprietate asupra lui și să continue să îl publice, chiar și în ciuda succesului modest de care s-a bucurat această „ediție radiofonică”!
În cazul în care bancul nu-i aparține, iar originile lui sunt, ca ale majorițății bancurilor, apocrife, atunci cei care au avut norocul să îl audă au datoria — culturală, civică, istorică — de a-l ține minte și a nu-l lăsa să se piardă, transmițându-l, la rândul lor, mai departe.
La bursa viitoarelor opere de analiză dedicate mandatelor lui Klaus Iohannis, e greu de crezut că cineva va reuși să spună mai succint, mai expresiv și mai clar tot ceea ce e de spus despre cel care va fi condus România între 2014 și 2024.
Orice tușă în plus la portretul lui Klaus Iohannis va risca să compromită descrierea atmosferei absurde din acești zece ani, în care un ins inexistent până la a se confunda cu neantul a parodiat cu succes convenționalismul primei funcții în stat.
Sentimentul predominant pe care cei care au trăit în această perioadă în România l-au avut a fost cel al unei suprarealiste și solemne stări de vacanță prezidențială. Al unui timp în care cetățenii acestei țări au avut inițiativa de a-și decapita statul într-un mod pașnic, nerevoluționar: prin plasarea la vârful lui a unei persoane locuite de o lene morbidă, înzestrată cu o viață intelectuală care imită agitația dintr-un spațiu pustiu.
Există riscul ca cititorii cu un spirit critic mai pronunțat să strâmbe din nas și să spună că bancul de mai sus denaturează, prin sâmburele sofistic al oricărei glume, realitatea istorică. România nu a întrunit totuși performanța, așa cum bancul o sugerează, de a fi fost condusă de vid.
La urma urmelor, dacă Iohannis ar fi fost totuna cu neantul, poate că țara ar fi ieșit în câștig. Nu i-ar fi avut pe Cîțu și pe Ciucă șefi la Guvern, pe Ciolacu, la Camera Deputaților, pe Bode, la Interne, pe Predoiu, la Justiție, pe Câmpeanu, la Educație, pe Grindeanu, la Transporturi, pe Giorgiana Hosu, la DIICOT și așa mai departe.
Prin urmare, dacă, de dragul glumei, acceptăm că Iohannis a fost vidul, atunci trebuie să amendăm teza acestui banc și să spunem că fostul primar al Sibiului nu a fost totuși vidul perfect. Cu alte cuvinte, nu a fost un vid virtuos. Ci un vid vicios.
Critica aceasta e corectă. Însă ea ignoră principala proprietate a vidului: cea de a absorbi în bezna concavităților sale materia proximă din momentul în care golul lui se deschide spre lume.
Or, cum materia proximă a „vidului Iohannis” a fost, în tot acest timp, corupția efervescentă din sânul Partidului Național Liberal, recipientul sec reprezentat de șeful statului nostru s-a umplut cu această substanță până a dat pe de lături și a inundat toate sălile Palatului Cotroceni, inundând, mai departe, întreaga țară.
Publicul care a obosit să citească păreri caustice ale lui X și Y despre Klaus Iohannis ar face bine să se abțină – în cazul de față – de la aruncatul cu piatra. Constatarea că România a fost condusă vreme zece ani de un „vid vicios” nu se înscrie în sportul național al acestui loc, care este risipa de vorbe.
În cele trei decenii postrevoluționare pe care țara noastră le-a străbătut până azi, societatea a fost dezbinată de o dilemă irezolvabilă. Căreia, grație actualului președinte, i se întrezărește, în sfârșit, rezolvarea.
Enunțul blestemat al acestei dileme a fost următorul: „Cine e de preferat într-o funcție publică, dacă, prin forța împrejurărilor, trebuie ales între un hoț și un prost?”.
Cei mai mulți cetățeni, seduși de cinism, au înclinat, mult timp, către hoț. Ceilalți, adepți ai moralei, deveniți majoritari la un moment dat, au înclinat către prost. Consecințele opțiunii dintâi erau demult cunoscute. Deceniul scurs între 2014 și 2024 va fi fost suficient pentru înțelegerea consecințelor celei de-a doua alegeri.
Într-o țară profund coruptă, precum România, prostul pur, înălțat la putere, nu poate să rămână neutru. Le devine hoților aliat, li se transformă într-un foarte destoinic complice.
Se încarcă comentariile...
