Jurnal de război. Agenţii de influenţă pe care Moscova îi are la Bucureşti
0
Ministrul de Externe al Ucrainei, Dmytro Kuleba, i-a povestit unei ziariste din propria ţară următoarea întâmplare. În ziua invaziei ruse, unul dintre ambasadorii Kievului a mers la guvernul statului în care este acreditat - „unul dintre cele mai influente state din UE”- şi aproape că s-a aşezat în genunchi, implorând după ajutor.
Interlocutorul său i-a spus, cu cinism, că războiul se va termina în două-trei zile, aşa că trimiterea ajutorului solicitat ar fi fost inutilă.
Ceea ce a urmat e deja istorie… Soldaţii ucraineni au rezistat eroic, preşedintele Zelenski a făcut celebrul lui tur de forţă pe ecranele presei internaţionale, iar de pesimismul acelei predicţii s-a ales praful.
Împărţindu-se, mai apoi, între uluire şi admiraţie, ţările Vestului au început să trimită bani şi armament cu nemiluita în Ucraina şi au ajuns, astăzi, chiar să spere că ruşii ar putea fi înfrânţi de mai micul stat pe care şi-au propus să îl cucerească.
Aşadar, deşi occidentalii râd acum de Vladimir Putin, compătimindu-l, cu condescendenţă, pentru calculele greşite pe care şi le-a făcut atunci când a ordonat această invazie, calculele lui Putin au fost aceleaşi cu calculele lor. Toată lumea se aştepta ca Ucraina să cadă în două-trei zile.
— Biserica Ortodoxă Română a reuşit să recâştige inimile unei părţi din publicul emancipat al oraşelor delimitându-se, mai întâi, de AUR şi, la puţin timp după aceea, condamnând invazia rusă din Ucraina. Comentatorii vieţii politice de la Bucureşti au tras, la unison, concluzia că atitudinea tranşantă a BOR a fost, în ambele cazuri, remarcabilă.
La prima vedere, n-ar trebui să fie un titlu de excelenţă morală să te delimitezi de banda de lunatici ortodocşi a lui George Simion sau să condamni crima de proporţii satanice a ortodoxului Vladimir Putin. Cu toate astea, publicul a întâmpinat poziţiile BOR cu aplauze entuziaste.
Până la urmă, poate că, graţie acestor conjuncturi neaşteptate, BOR a reuşit să găsească mult căutatul secret de a-i aduce înapoi pe mirenii care s-au îndepărtat de biserică. Tot ce pare că trebuie să se întâmple de aici înainte este ca preoţii să slăbească linia canonică a predicilor pe care le ţin din altar şi să discute cu enoriaşii lor teme de politică internă şi externă.
— Mircea Cărtărescu a scris, recent, pe Facebook, următoarele două propoziţii: „Rusia îşi arată acum adevărata faţă. Nu va mai păcăli niciodată pe nimeni”. După un timp, considerând, probabil, că nu se cade ca un intelectual să folosească generalizări de acest fel, şi-a îmblânzit afirmaţia şi, în loc de „Rusia”, a scris „Rusia lui Putin”.
Aparent, corectura este binevenită. La urma urmelor, e inept să extindem păcatele unui lider politic asupra întregii populaţii pe care acesta o reprezintă din punct de vedere administrativ. Rusia de astăzi e alcătuită şi din ruşii care pleacă, îngroziţi, din propria ţară, nu doar din cei care susţin masacrul comis de Putin.
Totuşi, dacă o ţară produce, în interval de un secol, atât de mulţi lideri-asasini precum Rusia a reuşit să producă, iar armatele, miliţiile şi serviciile ei secrete se fac vinovate, în această perioadă, de zeci de milioane de asasinate, nu se poate spune şi că respectiva ţară este, în sine, una asasină?
Care e numărul de crime sau care e numărul de dictatori pe care un stat îi poate scoate la rampă în decurs de o sută de ani, astfel încât crima, respectiv, dictatura să nu fie considerate doar nişte accidente istorice, ci mărci culturale ale statului în cauză?
— În România, există un larg consens în privinţa faptului că, în ţara noastră, funcţionează o reţea de lobby politic, finanţată sau, cel puţin, încurajată moral de regimul lui Vladimir Putin.
Adrian Severin, Cozmin Guşă, Iulian Capsali, Dan Puric, Diana Şoşoacă şi alte figuri de acest calibru ar face parte din oastea agenţilor de influenţă pe care Kremlinul - cu geniul lui malefic - ar fi desfăşurat-o la Bucureşti.
E posibil să fie adevărat. Dar e posibil şi ca, prin această teză conspiraţionistă, societatea noastră doar să îşi fi creat un spaţiu psihologic în care să poată să fugă de confruntarea cu un adevăr mult mai simplu: viaţa publică de la Bucureşti este inundată cu atât de mulţi indivizi care bat câmpii încât e inevitabil, din punct de vedere statistic, ca elucubraţiile acestora să nu coincidă, din când în când, cu propaganda Moscovei.
— Mulţi dintre cei bănuiţi că ar fi în solda Rusiei sunt atât de insignifianţi şi de ridicoli încât statutul acesta, de agenţi de influenţă, pare că le face un serviciu. În loc să îi compromită, îi ridică pe un piedestal, le conferă un straniu aer de vedete geo-politice.
Probabil că, dacă lumea ar abandona insinuările în ceea ce îi priveşte şi i-ar întreba, direct, dacă sunt sau nu pioni ai Moscovei, aceştia s-ar simţi măguliţi şi ar spune, chiar şi la cacealma, un „da” răspicat.
E greu de crezut că cineva de această factură ar putea găsi în el însuşi suficiente resurse de modestie încât să dea cu piciorul şansei de a poza în agent secret al unei puteri nucleare.
— E ciudat ca Rusia, care a cumpărat, la vedere, personaje ca Gerhard Schröder, François Fillon, Christian Kern şi Paavo Lipponen, să se fi zgârcit atât de tare în România încât să nu fi avut bani decât pentru Severin, Guşă, Şoşoacă şi Capsali. Nivelul moral al societăţii noastre ar fi permis cumpărarea conştiinţelor unor indivizi mult mai rafinaţi, cu o trecere mult mai mare la public.
Riguros vorbind, împotmolirea propagandei ruse în numele de mai sus nu ar putea fi explicată decât prin ipoteza în care alte ţări străine i-ar fi cumpărat pe toţi ceilalţi care sunt de vânzare şi le-ar fi impus clauze de exclusivitate.
— Românii nu sunt singurii care încearcă să ofere ignoranţei autohtone un alibi tenebros, filorus. Intelectuali importanţi din Statele Unite au susţinut, ani de zile, că victoria lui Trump la prezidenţialele din 2016 ar fi avut drept cauză un ajutor ocult, pe care Putin i l-ar fi oferit candidatului republican.
În loc să reflecteze la starea educaţiei propriei societăţi, a cărei precaritate, de altfel, le stătea sub nas, gânditori de la Washington şi New York îşi puneau, doct, binoclul la ochi şi se uitau peste Ocean, la Kremlin, fascinaţi de ipoteza unei imixtiuni ruse în alegerile americane.
— În timp ce Putin vânează nazişti în Ucraina, activiştii corectitudinii politice vânează, la rândul lor, rasişti de jur-împrejurul Ucrainei.
Observând căldura cu care au fost întâmpinaţi refugiaţii ucraineni, în comparaţie cu indiferenţa sau chiar ostilitatea de care au avut parte refugiaţii sirieni, această procuratură ad-hoc a societăţii civile n-a întârziat să tragă următoarea concluzie: ţările din estul Europei sunt rasiste.
Dacă România, Ungaria, Slovacia şi Polonia sunt, într-adevăr, ţări rasiste, n-ar trebui ca Vladimir Putin să fie rugat să intervină şi să le denazifice şi pe ele?
— Bernard-Henri Lévy, probabil cel mai înflăcărat avocat pe care Ucraina îl are, de ani de zile, în Occident, a comparat atitudinea lui Volodimir Zelenski în faţa invaziei ruse cu rezistenţa cu care Winston Churchill a înfruntat uraganul militar al Germaniei naziste, în 1940-1941. Pe urmele lui Lévy au călcat şi alţi publicişti francezi şi britanici, care au ajuns să vorbească chiar despre „destinul churchillian” al lui Zelenski.
Dacă ar fi să împărtăşească destinul lui Churchill până la capăt, Zelenski ar trebui să câştige războiul cu ruşii şi, imediat după aceea, să piardă preşedinţia Ucrainei.
— O ucenicie mult mai subtilă la umbra lui Churchill a reuşit să facă însă Boris Johnson - care are un cult binecunoscut faţă de premierul Marii Britanii din timpul celui de-al Doilea Război Mondial. (Despre care a şi scris o carte). Încă de la primele ore ale acestui război, controversatul Boris Johnson s-a aşezat în faţa microfonului şi a ţinut câteva discursuri care, ca şi cele ale maestrului său, au fost nişte mici bijuterii literare.
Pe plan extern, mai ales în Ucraina şi în celelalte ţări ale Europei de Est, discursurile lui Johnson au făcut furori şi au stârnit un val de simpatie neaşteptat faţă de excentricul prim-ministru conservator. Pe plan intern, însă, nu par să îl fi ajutat prea mult: scandalurile care îi subminează autoritatea se tot înmulţesc şi nu e sigur că finalul războiului îl va găsi la acelaşi microfon la care l-a găsit începutul lui.
— Cei care se recomandă drept „specialişti în comunicare” văd, zilele acestea, în prestaţia mediatică a lui Volodimir Zelenski, un punct de cotitură în fantomatica disciplină pe care susţin că o stăpânesc.
În cuvintele lor, prin ţinuta de care dă dovadă, Zelenski revoluţionează „PR-ul politic”.
Aceştia cred, pesemne, că oratoria nu e un dat nativ, cu care oamenii se nasc sau nu se nasc, ci un ansamblu de tehnici însuşite mecanic, la bagajul cărora Zelenski contribuie azi cu nişte metode inovatoare - care, în viitor, vor putea fi folosite şi de alţii.
O privire mai puţin „specializată” ar putea observa că singurul lucru pe care îl face preşedintele Ucrainei este să rămână el însuşi şi nu să se ascundă în spatele prefabricatelor comportamentale ale „PR-ului politic”.
El stârneşte admiraţie tocmai prin faptul că, deşi se află într-un infern, nu îşi pierde autenticitatea, spontaneitatea, doza proprie de inimitabil.
Cel care se foloseşte de serviciile „PR-ului politic”, ducându-l, cu adevărat, pe noi culmi, este guvernul de la Moscova, care construieşte, din temelii, o realitate paralelă, fictivă, cu ale cărei falsuri dezgustă miliarde de privitori.
— La puţin timp după invazia lui Putin în Ucraina, oligarhul rus Oleg Tinkov - supravieţuitor al unei boli terminale - a declarat că guvernele ar face bine să îşi investească resursele în cercetarea oncologică, nu în războaie.
Săptămâna trecută, „Daily Mail” a publicat o informaţie scursă de la serviciile secrete anglo-americane, potrivit cărora Putin ar suferi de o boală incurabilă. Ar putea fi vorba de o maladie neurodegenerativă cu evoluţie lentă, de tip Parkinson, dar ar putea fi vorba şi de un cancer.
Dacă, zilele acestea, un centru de cercetare oncologică ar anunţa descoperirea unui tratament eficient pentru neoplasm, aşa cum Oleg Tinkov şi-ar dori să se întâmple, oare ucrainenii care stau acum sub bombele lui Putin şi citesc articolul din „Daily Mail” ar avea motive de bucurie sau de tristeţe?
Întrebarea care decurge, de la sine, din cea de mai sus este atât de sumbră încât abia poate fi pronunţată:
Dacă bolile terminale sunt singurele arme letale pe care lumea mai poate conta împotriva unui dictator de felul lui Putin, este, oare, în interesul umanităţii să le găsească leacul?
Se încarcă comentariile...
