Jurnal de terapeut. Atacant sau rezervă în propria viaţă?

Realizez şi îmi aduc aminte uneori în cabinet, ajutat de unii oameni, că nu toţi cei care intră pe uşă vor într-adevăr să schimbe. Paradoxal sau nu, când am citit diverse studii şi cercetări la începuturile mele (ca terapeut în formare), şi am aflat prima oară despre această stare de fapt, am fost uluit, nu mi-a venit să cred.

Cum, mergi la un psihoterapeut, investeşti energie, timp, bani şi nu vrei să schimbi? Ei bine DA!

Renunţarea este uneori alternativa mai hidoasă a vieţii, o Baba Cloanţa, însă unii oamenii se mulţumesc şi cu ea. Cum se face că unii sunt victime în propria viaţă? Sau rezerve care aşteaptă pe tuşa vieţii într-o nesfârşită indecizie dacă intră sau nu în marele Joc? Ce-i menţine totuşi pe unii oameni în acest rol, de rezervă în propria viaţă, de spectator care priveşte la răul Vieţii de pe margine deşi îşi doreşte să între şi să înoate, să se bucure de valuri şi răcoare?

Nu vreau, Nu pot, Nu ştiu! Sunt cele 3 variante necâştigătoare, cele 3 atitudini care ne fac să ne complacem şi să ne resemnăm, renunţând la schimbare. Aud adesea prin cabinet plângeri de genul celor de mai jos, la suprafaţa comunicării cu un mesaj, dar sub acesta ascunzându-se de fapt adevăratul înţeles.

Nu vreau să schimb! De fapt ”m-am obişnuit aşa. Ce să mă mai lupt, nu are rost, oricum nu o să reuşesc, este şi prea greu”.

Nu pot!  Sau ”aşa sunt eu, dar de fapt îmi place să mă plâng şi găsesc destui care să mă asculte”.

Nu ştiu! A se citi ”nu vreau să învăţ cum să schimb, nu vreau să fac ceva diferit, nu vreau să fac nicio schimbare”.

Şi atunci ce alegem? Cum alegem să ne investim energia? Pe construcţie sau pe apărare? După cum îmi spunea o colegă: pentru alţii dintre noi, frica de schimbare constituie o altă cauză pentru păstrarea victimizării! 

am doi copii, unde să mă duc? Este un om violent dar numai cu mine, pe copii îi iubeşte. Precis şi eu greşesc pe undeva. Şi tata o bătea pe mama dar au reuşit să ne crească, să ne facă mari

Cu toţii cred, cunoaştem oameni care au preferat o poziţie călduţă şi au renunţat la evoluţia profesională din cauza a tot felul de frici aduse de gânduri gen: „Dacă spun vreo prostie? Mai bine tac. Precis or să radă de mine, or să mă creadă proastă” gândea Ileana, 38 de ani, corporatistă. Alegea să nu ia cuvântul în şedinţe, la prezentări, în faţa şefei autoritare.

Accepta tot felul de sarcini şi „înghiţea” multe de la colegi sau şefă „să nu deranjez, lasă că o să le treacă. Prefer să-i ajut decât să-i refuz. Unii măcar îmi mulţumesc”. Am ajuns să lucrăm împreună având insomnii, dureri de cap şi de stomac, fiind bună prietenă cu anxietatea. 

Un alt om care se ascundea după frică era şi Marcela, 42 de ani, mamă a doi copii şi soţia unui soţ bătăuş. De mai mulţi ani se amăgea şi se ascundea după ”am doi copii, unde să mă duc? Este un om violent dar numai cu mine, pe copii îi iubeşte. Precis şi eu greşesc pe undeva. Şi tata o bătea pe mama dar au reuşit să ne crească, să ne facă mari”.

Este confortabil să ne văităm

Cunosc o povestioară-parabolă despre schimbare şi victime. Să ne aducem aminte când am făcut o până cu maşina. Unii şoferi pot rămâne la volan şi să se plângă, să se vaite cât de ghinionişti au fost! Alţi şoferi pe drumul vieţii, deschid uşa (schimbării), se dau jos din maşină, merg şi ridică portbagajul, scot cricul, scot roata de rezervă, scot roata spartă şi o înlocuiesc cu cea de bună, adică au nişte acţiuni! Până şi cei care roagă pe altcineva sau sună un prieten fac acţiuni. Spre schimbare.

Aşa că, unora dintre noi, ne cam place să ne văităm. Dacă privim în jur, auzim zilnic zeci, sute de văicareli. Nu vreau să generalizez însă mă gândesc serios dacă nu-i ceva specific nouă românilor să ne plângem de milă. Primim destule folosind ”strategia văicărelilor”. 

Putem astfel considera ca fiind o altă cauza, şi nu cea din urmă, multiplele beneficii şi avantaje primite în rolul de victimă, ce-i face pe unii oameni să păstreze cu cerbicie, să îşi apere acest rol. 

 Aceste beneficii, puse în balanţă, cred păstrătorii rolului de victimă, sunt mai mari decât cele obţinute dacă ar renunţa la acest rol. Nu realizează că aceste beneficii sunt pe termen scurt şi cu nişte consecinţe muuult mai dureroase pe termen lung. Ei căpăta atenţie din partea celorlalţi, compasiune, milă, ”pomeni emoţionale” sau chiar materiale.

Unii oameni aleg să fie victime, în propria viaţă!

Îşi vând ieftin suferinţa! Atitudinile ”creştineşti” ale celor din jur, familie, prieteni, colegi fac să fie întărit, solidificat acest rol. Inconştient sau nu, e ca şi cum omul-victimă alege să-şi folosească nemulţumirile şi întâmplările negative că o strategie prin care să primească acei 4 A pe care i-am pomenit şi în articolul precedent (o să vă cam plictisesc cu ei însă îi repet şi aici: Atenţie, Afecţiune, Apreciere şi Aprobare). Aşadar, au suficiente avantaje, beneficii, care le-au întărit în timp acest rol minunat. Stagnarea într-o zonă călduţă, celebra zonă de confort, poate deveni permanentă. 

Un exemplu de ”ajutor”

Alina, 28 de ani, crescută sub un clopot de sticlă de doi părinţi hiperprotectivi, era o persoană dependentă de ”ajutorul” celorlalţi.

Ne-au intermediat cunoaşterea atacurile ei de panică apărute după o perioadă încărcată, stresantă din viaţa ei. Stres peste tot. Nemulţumiri la serviciu, nemulţumiri legate de relaţia cu părinţii, cu prietenul, nemultumiri... Deveniseră buni prieteni aceste nemulţumiri şi ea.

Şi fiindcă nemulţumirile se înmulţeau, acestea au chemat în viaţa Alinei  atacurile de panică şi agorafobia (teamă de spaţii deschise, ” populate” cu alţi oameni). Frica de a lua nişte decizii, cum ar fi mutarea de sub clopotul de sticlă parental, refuzurile acceptării unor sarcini ce o supraîncărcau la serviciu şi schimbarea stilului de comunicare cu prietenul au făcut că,  încet dar sigur, suferinţele emoţionale ale Alinei să se acumuleze şi să fie concretizate prin acele atacuri şi refuzul de a ieşi singură din casă.

Ce s-a întâmplat? Părinţii, prietenul, colegii au reacţionat  prompt întreţinându-i victimizarea şi menţinând-o în rolul de om-victimă şi bolnavă prin ”ajutorul” lor permanent, prin grija şi bunăvoinţa lor de genul ”lasă Alina îţi cumpăr eu, nu trebuie să ieşi” sau ”hai că ştiu că nu poţi merge singură, te duc eu”.

Adesea, acolo unde găsesc deschidere şi implicare, strategiile mele către schimbare implică lucrul şi cu familia celui care suferă. Fără să vrem putem menţine suferinţa ”ajutand” prea mult. De teamă, din datorie, din vinovăţie sau din loialitate, menţinem astfel rolul de bolnav.

Ce alegem în locul ”beneficiilor” victimizării?

Şi totuşi, unii oameni aleg să mai şi schimbe. Se satură de suferinţă, se scutură de ea, spun Ajunge! Suntem diferiţi şi diferenţele se văd şi în ritmul cu care schimbăm. Unii dintre noi folosesc pentru schimbare viteze şi mijloace diferite de deplasare.

Unii aleg să călătorească spre schimbare cu o trotinetă, alţii cu o bicicletă, alţii cu un trabant, alţii cu un BMW. Unii aleg cărări de munte, rute ocolitoare, alţii aleg să meargă drept, pe autostradă. Este bine oricum atâta timp cât ”ne miscam” şi nu mai acceptăm zona confortabilă, călduţă.

Ce punem în locul atitudinilor negative, în locul fricilor, în locul ” beneficiilor” victimizării? Cred că ştim, le-am folosit de atâtea ori şi până acum: Atitudinea de Învingători, Încrederea, Curajul, Calmul, Blândeţea. Putem avea atâţia ”aliati” pe drumul schimbării!

Câteva teme de reflecţie

Ca o temă de reflecţie, vă propun acum un exerciţiu de sinceritate, de privire în propria viaţă, de conştientizare. Acordaţi-va 5 minute maxim şi va rog gândiţi-vă la o  experienţă personală în care aţi suferit şi v-aţi prelungit suferinţa complăcându-va în rolul de victimă.

Întrebaţi-va cât timp aţi rămas în acest rol, care au fost cauzele menţinerii dar şi ce beneficii aţi avut atunci. Şi mai întrebaţi-vă şi cum aţi reuşit să ieşiţi, să părăsiţi acest rol, în cât timp. Vă mulţumesc pentru sinceritate. Puteţi acum să va autopremiati cu ceva bun. Aţi învăţat (încă ceva) despre voi!

 Să continuăm aşadar să jucăm, să fim atacanţi uneori, mijlocaşi alteori şi chiar apărători în propria noastră viaţă. În funcţie de faza meciului, dar să continuăm să jucăm! Rezervele sunt pe margine încălzindu-se tot meciul şi când în sfârşit se hotărăsc să intre, constată cu amărăciune şi stupoare că Marele Meci s-a încheiat!

Va urma…