Suntem nişte „canibali” sau pattern-urile noastre, cele de toate zilele

Astăzi aleg să scriu despre „canibalismul” nostru. Şi ca răspuns în urma comentariilor şi reacţiilor primite după prima postare, despre cum noi, oamenii, ajungem să ne facem viaţa mai amară, mai sărată sau mai piperată.

Da, suntem nişte Canibali! Ne-am înghiţit proprii părinţi, bunici sau fraţi mai mari, uneori şi câte o învăţătoare!

I-am înghiţit sub forma convingerilor lor despre lume şi viaţă, i-am înghiţit cu tot cu aşteptările şi presiunile pe care le puneau asupra noastră când eram copii. Le-am înghiţit mesajele negative de genul “nu eşti în stare”, “nu eşti bun dacă nu iei nota x, sau nu faci y”, “o să ajungi ca Z dacă mai continui aşa.” Le-am preluat fără să vrem sau să ştim comportamente, atitudini faţă de lume sau viaţă, valori. Stiluri anxioase sau pesimiste de a privi Viaţa, modele depresive sau violente de a relaţiona cu ceilalţi.

„Cine se scoală de dimineaţă departe ajunge!” este un principiu înghiţit de mulţi dintre noi şi de către Alex, un tânăr cu care am lucrat cândva. “Trebuie să fii punctual, altfel eşti neserios”. Şi Alex conducea cu 160 de kilometri pe autostradă ca să nu întârzie, gonit de fantome din trecut…

„Trebuie să strângi fiecare bănuţ, altfel nu o să ai nimic şi ceilalţi vor râde de tine”. Îl inghiţise încet, încet şi puţin câte puţin, pe tatăl său. Pe lângă avantajele unei educaţii sănătoase şi a obţinerii unui statut social, Alex s-a trezit şi cu o vinovăţie cât casa în unele situaţii, spunea el, inexplicabile. Încredere în resursele sale avea cam cât un şoricel când vede un motan, unde şoricelul nu era Jerry. 

La un moment dat, i-am dat o „temă” terapeutică: să observe 3 lucruri bune pe care le face în fiecare zi. I-a fost extrem de greu, şi după două săptămâni (acesta este intervalul cu care mă vad, de regulă, cu oamenii la cabinet) a venit cu doar 3 lucruri bune. Se centra pe “trofeele” mari neobservând lucruri „mai mărunte” de zi cu zi, ce ne umplu viaţa.

În vânătoarea după aprecierile tatălui, primite cândva doar în urma rezultatelor şcolare notabile, vezi premiile,  ajungea ca adult să se simtă neimportant, când participa în propria sa viaţă făcând lucruri frumoase, dar cu semnificaţie de „ce mare scofală?”

Noi, oamenii, ajungem să nu mai observăm lucrurile bune pe care le facem având critica interioară foarte activată! Am înghiţit astfel şi „criticismul”.

Alex incepea cu „trebuie” să fac una sau alta. Însă acest trebuie transformase în timp, multe dintre acţiunile sale în ceva banal, obişnuit, practic neobservabile, multe dintre acţiunile sale pozitive. Astfel, ca o femeie ce alege să rămână acasă să se îngrijească de copii şi de casă, şi care nu mai primeşte aprecieri fiindcă ceilalţi „nu mai văd” lucrurile făcute de ea, la fel şi mulţi dintre noi încetăm să mai observăm ce facem bun. Alex se trezea tarziu şi se simţea extrem de vinovat, însă „uita” să vadă şi că muncea până la ora 1 în fiecare noapte pentru propria sa afacere.

Liliana, 36 de ani, mamă, fiică, soţie, profesionistă şi studentă la a doua facultate avea liste zilnice cu „to do’. Lungi liste. Într-o sesiune a luat şi un 7, printre alţi de 9 şi 10. Era foarte pornită contra sa, simţind o tonă de Furie şi Vinovăţie! Înghiţise de mică „nu eşti suficient de bună.” Continua să dea examene în fiecare zi şi încă nu reuşise să ia examenul în faţa mamei, îngurgitate demult.

În continuare, vrem să ne satisfacem proprii părinţi, prezenţi în psihicul nostru. Nu mai este nevoie ca ei să ne critice sau să ne „tragă de urechi”. O facem şi singuri, foarte bine.

Cerem mult de la noi fiindcă s-a cerut mult cândva. Sau ca să primim totuşi şi altceva în loc de Indiferenţă. Alegem, uneori, ca şi copii, să învăţăm bine, să fim elevi şi studenţi buni, să fim serioşi şi să urcăm în ierarhiile profesionale folosind strategii de supracompensare.

Punem presiune pe noi, nu suntem mulţumiţi, vrem mai mult şi mai mult, nu ne putem bucura de momente frumoase fiindcă suntem mânaţi din interior de convingerile şi mesajele celor care ne-au crescut, înghiţite de mult.

Alteori, alegem calea mai uşoară aparent, de fugă şi refugiu în alcool sau alte dependenţe sau declanşăm în noi boli psihice şi boli fizice.

Astfel, se creează propriile noastre mecanisme de auto-sabotare, pattern-uri sau strategii prin care acţionăm spre îndeplinirea nevoilor emoţionale. Hrana noastră emoţională, cei 4A, cum le spun eu, (Atenţia, Afecţiunea, Aprecierea şi Aprobarea) este vânatul pe care-l urmărim prin acţiunile noastre, prin strategiile/pattern-urile pe care le desfăşuram zilnic.

Numai că aceste strategii folosite cândva, ca şi copii, şi care ne îndeplineau puţin cei 4A, nu mai sunt eficiente şi în vieţile de adulţi şi se întorc împotriva sănătăţii noastre, a relaţiilor noastre cu noi înşine şi cu cei dragi, acasă sau la serviciu.

Îmi doresc ca voi, dragi cititori, să nu vă acuzaţi părinţii sau pe cei care v-au crescut, aflaţi încă în viaţă, sau nu. Să nu uităm ca şi părinţii noştri au avut părinţi şi tot aşa, privind trans-generaţional şi pe scara istoriei. Până la urmă, Adam şi Eva au fost „de vină”!

Nu învăţăm în şcoală cum să fim părinţi, fii sau soţi buni decât prin demersuri personale şi experienţe.

Marele Freud spunea că „orice ar face, părinţii tot greşesc”. Sunt însă câteva stiluri parentale care aduc “nenorociri” mai mari decât greşelile “normale”. Parinţii hipercritici sau hiperprotectivi, cei indiferenţi sau inconstanţi folosesc ‘stilurile” parentale cu cele mai distructive rezultate emoţionale şi comportamentale asupra copiilor viitori adulţi. Dar nu şi maturi emoţional.

Misiunea noastră ca adulţi este: ce alegem să facem noi cu pattern-urile transmise de către ceilalţi şi preluate inconştient? Alegem să le folosim în continuare sau flexibilizăm, schimbăm încet-încet strategiile de acţiune? Alegem conştientizarea şi drumul schimbării prin acţiuni diferite, pas cu pas, fiind blânzi cu noi şi dându-ne Timp?

Închei cu o „dedicaţie” specială pentru părinţi, cu versurile lui Kahlil Gibran.

„Copiii voştri nu sunt copiii voştri. Ei sunt fiii şi fiicele năzuinţei Vieţii spre ea însăşi. Ei vin prin voi, dar nu de la voi. Şi deşi ei sunt cu voi, ei nu vă aparţin. Voi le puteţi da dragostea voastră, dar nu gândurile voastre, Pentru că ei au propriile lor gânduri. Puteţi oferi o casă pentru corpurile lor, dar nu pentru suflete, Căci sufletele lor locuiesc în casa lui mâine, pe care voi n-o puteţi vizita, nici măcar în visele voastre. Voi puteţi să vă străduiţi să fiţi ca ei, dar nu să îi faceţi pe ei aidoma vouă. Pentru că viaţa nu merge înapoi, nici nu întârzie asupra lui ieri. Voi sunteţi arcurile din care copiii voştri, ca săgeţi vii, sunt trimişi înainte.”  

Va urma…