Jurnal 2016. Întâmplări vesel-amărui

Anul se pregăteşte să plece. În loc de bilanţ, vă propun câteva întâmplări. Mai vesele, mai triste, dar tratate toate à la légère. Să privim  în urmă cu un zâmbet, ca să ne pregătim entuziasmul pentru anul care urmează.

Mici momente din Franţa, din România şi din întâlnirea dintre cele două republici. Lupte energice, crâmpeie de viaţă pasională, fotbal şi religie, manele şi drumurile noastre toate. Vivat spiritul de glumă şi voia bună! Ura! La revedere, 2016! Cât despre mici şi mari metehne descrise pe aici, le vom revedea şi în anul care vine. Până atunci, petrecere frumoasă!

Poftim poznă. Un preot ortodox, îmbrăcat în sutană, mergea spre casă. Erau orele după-amiezii. Cum întâmplarea se petrece la Paris, părintele a luat RER-ul. Ca tot parizianul. Doar că nişte pasageri, mai puţin obişnuiţi cu cele sfinte, dar şi mai puţin trecuţi pe cele cele lumeşti, dar educative, s-au pierdut cu firea când l-au văzut. O fi Zorrro, o fi Batman?! Ca să afle răspunsul corect, au sunat la Poliţie. Alo, în vagon este cineva îmbrăcat în rochie neagră şi cu o centură mare la brâu. Cum starea de alertă antiterorista este la maxim, poliţia a respectat procedura: au evacuat următoarea gară, au întrerupt traficul feroviar, au mobilizat un detaşament de luptă, tot tacâmul. Beneficul este lingvistic până la urmă, aşa se mai afla diferenţa între le pope (preot ortodox) şi le prêtrelle curé (preot catolic).

Primarul din Baia Mare este arestat pentru şpagă. Din arest, candidează din nou la Primărie şi câştigă. Triumfal. Vine, adus de poliţie, cu cătuşe la mâini să jure pe Biblie şi pe Constituţie că va respecta legile ţării. Alături de el, este episcopul ortodox. Pe care nu l-a adus nimeni cu forţa, a venit singur să sfinţească (?!) momentul nepereche. Şi îl compară pe găinar cu Nicolae Steinhardt.

Paris, Campionatul European de fotbal. Măsuri de securitate teribile. În zona Turnului Eiffel patrulează Poliţia pariziană, Jandarmeria, Trupele Antiteroriste şi Armata iar la controalele pentru suporteri participă şi o firmă privată de securitate. Toţi înarmaţi, în grupuri mari, când trec pe lângă tine te trec fiori reci, te simţi ca pe un câmp de război. Doar că duşmanul este invizibil.

Dar printre picioarele lor, cine îşi vede linşitit de viaţă? Ţiganii noştri, urlă manelele peste tot pe lângă bătrânul turn. Unii joacă alba-neagra pe trotuar, la propriu printre picioarele suporterilor şi ale forţelor de ordine. Alţii, şi mai mulţi, stau împrejurul Champ de Mars în nişte caşcarabete jigărite care imită bicicletele turistice cu pasageri.

Cine merge cu ei la plimbare are şanse mari să rămână fără ce are prin buzunare, pe lângă că va merge prin cele mai aglomerate străzi din Europa într-un vehicul neautorizat, nesigur şi neasigurat. De unde ştiu asta? De la doi poliţişti foarte amabili, care au oprit o astfel de dihanie, au dat jos doi turişti japonezi din ea, le-au explicat calm cele de sus, apoi i-au spus „şoferiţei” să plece. Atât. Fără amendă şi, mai ales, fără să îi confişte aşa-zisul vehicul.

Ceea ce distinsa doamnă a şi făcut, adresând nişte cuvinte foarte alese de mulţumire, în limba franceză, să avem pardon, ce... râdeţi acolo!

Tata Puiu e de vină. Dacă noi băteam Albania, ne calificam de pe locul trei în locul Portugaliei. De asemenea, ungurii, că s-au lăsat egalaţi de trei ori. Şi blânzii şi puternicii islandezi, că şi-au dat autogol, permiţând Portugaliei să ia un punct într-un meci fără şut pe poartă. Să câştigi fără să învingi, iată profeţia neînţeleasă a lui Piţurcă. La cum arată campioana, meritam şi noi o menţiune de onoare, ceva.

În Franţa este criză de carburant. Mare, s-a raţionalizat distribuţia, multe benzinării sunt închise. La restul se stă la cozi. Enorme, ca la noi pe vremuri. Cozi organizate, calme, pentru francezi nu pare a fi o mare problemă. Cauza este proletariatul sindicalizat, înfuriat pe noua lege a muncii. Aceşti bravi tovarăşi, după ce s-au răcorit spărgând bancomate, geamuri de sedii de bancă şi capete de poliţişti, s-au organizat ca nişte gherile neomarxiste din America latină şi au blocat rafinăriile şi depozitele de carburanţi. La ştiri, acest terorism economic este prezentat calm că protest social. Proletari furioşi.

În timp ce stăteam la o astfel de coadă, din cele câteva sute de maşini, care aşteptau în linişte, cine se nimereşte lângă mine? Un băiat de pe la noi, cu geamurile larg deschise, din care se auzea tare: Cartea vieţii am ştiut cum să o joc/Nu oricine'ajunge din sărac, bogat/Din om simplu, împărat...

Voilà, poftim comedie socială, Împărat şi proletar, varianta franceză contemporană.

De unde se vede că au şi sindicaliştii dreptatea lor, au reuşit să pună împăratul să stea la coada cu toţi fraierii. Aştept, pe cale de consecinţă, să li se pună botniţe când vor culege viile la toamnă.

Un om simplu, dar ambiţios, de la ţară, candidează la Primărie. Este ales. Se bucură. Apoi se uită împrejur:

- Ia te uită, ce să sărac sunt, dar ce mulţi bani trec pe lângă mine. Să echilibrăm un pic balanţa, ce mama naibii. N-o fi sfârşitul lumii.

Începu, astfel, să ia şpagă. Banal, până aici. Este prins şi arestat. Dar, pe când era în arest, este reales primar în comună.

Eliberat condiţionat, este condamnat, în primă instanţă, la şapte ani de închisoare pentru corupţie. Până să se judece recursul, vine iar vremea alegerilor. Şi, ce credeţi că se întâmplă? Poporul îl mai alege o dată. A treia oară. Acum este din nou în arest, pentru alte fapte de corupţie.

Pentru că tabloul să fie bine încadrat, acţiunea se petrece la Jilava, comuna cu penitenciarul.

Viaţa bate filmul, până şi pe cel românesc de după '89.

Câteodată, ni se oferă nişte lucruri sau nişte momente. De nicăieri. Dar nu întâmplător. Într-o cafenea literară, patronul francez m-a aşteptat cu o carte românească de poezie în proza Ediţie bilingvă, dar încercând să descifreze textul în romană. Cartea aparţine unei poete de care uitasem. Doina Ioanid.

Am găsit în ea un gând pe care am încercat de multe ori să îl fotografiez.

„În noaptea asta plictisită, când până şi moartea trece silenţioasă ca un zepelin, scot din sertare cuţitele, deschizătorul de conserve, un briceag ştirb şi le ascult. Le ascut îndelung, pe liniile din palmele mele.”

Am fost la vot. M-am trezit la patru dimineaţa, am participat la un birou de vot din Franţa. Până la finalizarea tuturor operaţiunilor, era miezul nopţii. Am condus mai mult de 300 de km. Am ajuns înapoi acasă la două. Am dăruit o duminică comunităţii româneşti. Puteam să mă duc să mănânc sau mă plimb. Aşa a făcut comunitatea. Plus, s-a scărpinat tacticos în posterior, acolo unde a durut-o de vot.

La alegerile prezidenţiale, la această secţie au fost 130 de alegători, la primul tur, şi 523 la turul doi. Acum au fost 44. Din nenumăraţii medici, stomatologi, kinetoterapeuţi etc. din zonă, la vot au fost 3 (trei). La câţiva km de biroul de biroul de vot a fost chef de Ziua României, cu mulţi participanţi, peste o sută, cel puţin. Dintre ei, la vot au venit 8 (opt).

Restul au zis că România, dacă bei o ţuică în cinstea ei, se descurcă şi singură.

De data asta, alegerile au fost corecte, secţii de vot au fost din belşug. În toată Franţa au fost, însă, mai puţini votanţi decât la ambasada de la Paris la prezidenţiale.

Où sont frumoasele cozi la vot d'antan?