Izbutite strategii sincretic-teatrale

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:

Al treilea spectacol din cea de-a doua ediţie a programului 9 G al Naţionalului bucureştean reprezintă, probabil, şi cea mai mare împlinire de până acum a proiectului.

Montarea se serveşte de un pretext textual născut drept rod al unei creaţii colective. În fapt, o expresie aparte a ceea ce ar putea fi cu îndreptăţire calificat drept o modalitate de manifestare a formulei, altminteri cu succes brevetată cu destul de multă vreme în urmă pe alte meleaguri, a aşa numiţilor écrivains de plateaux. Avem, în fapt, de-a face cu o formă atent elaborată şi o admirabilă punere în aplicare a principiului vâzând şi făcând. Aceasta însemnând că, odată stabilită tema viitorului spectacol, toţi participanţii la performance au fost poftiţi să  contribuie la elaborarea, dezvoltarea şi definitivarea partiturii, proces intim şi simultan legat de naşterea spectacolului însuşi. Lui Ştefan Lupu, un fel de primus inter pares, revenindu-i rolul de a preciza şi coordona conceptul şi de a-i elabora coregrafia. Domeniu în care binecunoscutul şi apreciatul actor are, o ştim bine, competenţe de acum nu doar unanim recunoscute, ci şi situate la nivelul excelenţei. Recompensată ca atare cu premii importante şi nicidecum de conjunctură.

Tema spectacolului nu e una chiar foarte nouă, drept pentru care originalitatea lui se concentrează în ceea ce înseamnă strategiile sincretic-teatrale. În melanjul de natură contrapunctică dintre realism  metaforizare şi poetizare. În felul în care trei poveşti de viaţă, cu crize personale aferente, ajung să ne fie înfăţişate scenic, altfel decât la modul sec-didactic sau plicticos-expozitiv. Poveşti ale unor oameni altminteri ok sau care ar putea fi altfel. Oameni ce, dintr-o dată, nu-şi mai află locul într-o lume defectă sau, dimpotrivă, poveşti ale unor oameni defecţi într-o lume din cale afară de riguros croită şi prin aceasta devenită de-a dreptul opresivă. Chestiune de perspectivă. Situaţia devine una ce, în ultimă instanţă, pune sub semnul întrebării însuşi firescul uman al regulilor ce au prezidat şi prezidează la alcătuirea sau percepţia lumii de azi. A normei şi la ecartul de la ea.  

Vedem alăturate, narate, fragmentat înfăţişate, dar şi abil întretăiate şi, în final, cu artă conexate povestea unui cuplu, Mara şi Bogdan, pe cale să se rupă, aceea a unei prietenii şi ea în criză a doi tineri la rându-le confruntaţi, în mod individual, cu situaţii-limită, şi a unei fete (Bianca) ajunsă hiper-dependentă de medicamente ce nu o mai ajută cu nimic.

Foto: Dragoş N. Savu

image

Oameni care se întâlnesc în sala de aşteptare a unui medic psihiatru. Acolo unde scaunele nu sunt ca oricare altele, ci au forma unor ciuntite, fragmentate corpuri umane (instalaţia scenografică e semnată de Elena Dobîndă şi Andreea Simona Negrilă). Tot atâtea resturi, părţi, fragmente ale unor suflete asemenea ori doar catalogate astfel de o lume riguros planificată, robotizată, programată şi, fatalmente, însingurată. Care ea însăşi se află în primejdia de se lăsa pradă auto-privirii prin nişte ochelari doar aparent 3D, în fond, mai deformaţi decât aceia de care nu se poate despărţi cel pe care textul îl defineşte a fi un virtual boy.

Spectacolul surmontează inteligent şi pasionant pericolul de a fi unul fad. Adică altceva decât o nouă şi plicticoasă disertaţie doctă despre singurătate, însingurare şi alteritate. O face prin recursul la dans şi periodica inserare de efecte comice. Păstrându-şi totuşi nealterată dominata. Condiţia gravă şi anvergura, complexitatea ideatică. Amplificându-şi ca atare plurivalenţa expresiei scenice. Întru definirea şi precizarea căreia rolul celor cinci actori din distribuţie este atent cumpănit de ochiul riguros reglat al lui Ştefan Lupu. Cel care, deşi nu se autodefineşte trufaş drept regizor, dovedeşte şi cu această nouă montare, intervenită la puţină vreme după surpriza de proporţii reprezentată de Aglaja, că are considerabile înclinaţii şi competenţe în domeniu. Dovedite cu prisosinţă în chiar compartimentul din ce în ce mai deficitar în teatrul românesc de azi al muncii cu actorul. Vlad Nemeş, Alina Petrică, George Bîrsan, Rareş Florin Stoica, Ioana Predescu sunt cu toţii actori încă foarte tineri. Dar cu experienţe şi grad de utilizare scenică de bună seamă şi deja cunoscut a fi diferite. Ştefan Lupu i-a adus la dorita omogenizare ce nu exclude însă nicidecum performanţa individuală. Cele ale Alinei Petrică şi ale lui Rareş Florin Stoica meritând, desigur, aprecieri aparte.

Teatrul Naţional I.L. Caragiale din Bucureşti- (D)EFECTUL PLACEBO; creaţie colectivă: Conceptul şi coregrafia: Ştefan Lupu: Instalaţia scenografică Elena Dobîndă şi Andreea Simona Negrilă; Light design: Cristian Ciopată; Sound design: Daniel Octavian Nae; Cu Vlad Nemeş, Alina Petrică, George Bîrsan, Rareş Florin Stoica, Ioana Predescu: Data reprezentaţiei: 15 mai 2016

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite