Istorie şi poveşti cu sens

Celor 101 de argumente în favoarea ideii că istoria este cea mai frumoasă poveste, argumente aduse mai întâi în cuprinsul unor succinte, bine lucrate şi de efect filmuleţe de televiziune, ale căror texte au fost reunite mai apoi între coperte de carte (2013), Adrian Cioroianu le-a adăugat între timp alte 65. La fel de elocvente. Dacă nu cumva chiar mai pasionante.

Acei oameni inteligenţi cărora aceste poveşti li se adresează, dar care nu le-a văzut în forma lor filmată sau cine le-a văzut dar vrea să le mai savureze o dată, le are acum la dispoziţie antologate într-un volum apărut, asemenea precedentului, la editura bucureşteană Curtea veche.

Iar cum, poate mai abitir decât precedenta carte, cea de acum abordează subiecte fierbinţi şi, în consecinţă, foarte controversate - nici nu putea să fie altfel de vreme ce partea cea mai consistentă se referă la întâmplări şi fapte consumate în România după 23 august 1944 - era normal,  era obligatoriu de-a dreptul, ca prima „povestire” (Este Istoria, ca atare, o ştiinţă?) să se ocupe de una dintre cele mai disputate probleme referitoare la statul însuşi al disciplinei al cărei obiect de studiu este istoria. La Istoria cu I mare.

Aşadar, este Istoria (ca disciplină), indiferent de ţări, de perioade ori de etape, cu adevărat o ştiinţă? Şi, dacă este, cum se explică şi cum am putea totuşi admite că ar istoria rămâne astfel, adică ştiinţă, de vreme ce ea a provocat de-a lungul timpului atâtea controverse? Mai exact, dispute, certuri, ba chiar şi tensiuni diplomatice şi naţionale. În carte este, de pildă, istorisită „povestea” legată de apariţia la Budapesta a unei Istorii a Transilvaniei. „Ciorovăieli” ce nu s-au potolit, ci, din contră, au dobândit tonuri şi atitudini încă şi mai înfocate, pe alocuri contondente chiar, atunci când, în fine, a venit vremea şi a fost posibil să fie abordate aspecte specifice istoriei comunismului. Subiecte, câteodată chiar enigme a căror elucidare a fost frecvent contaminată de intruziunea unor pasiuni politice nefaste. Şi ele de diferite forme. Reale, mimate, obscure, interesat întreţinute sau numai suspectate.  

Iată motivele în virtutea cărora Adrian Cioroianu simte nevoia de a face câteva precizări extrem de importante de care e bine ca cititorul să ţină cont atunci când citeşte celelalte 64 de capitole ale cărţii. Le reţin şi le rezum mai jos pe cele ce îmi par a fi mai percutante:

1. Istoricul trebuie să se comporte ca un om de ştiinţă, să fie neutru şi să aibă grija de a-şi epura discursul de prea multe adjective, ele trădând un exces de implicare emoţională.

2. Istoria comunismului nu este un tribunal, iar istoricul acestei perioade nu e defel abilitat să se comporte asemenea unui procuror.

3. Istoria comunismului se cere înţeleasă, motiv pentru care se impune a fi cât se poate de clar explicată.

4. Istoria este şi o artă a interpretării.

5. „Cred- scrie Adrian Cioroianu- că cea mai bună definiţie este aceea că Istoria este o poveste savantă. Istoria, ca disciplină a cunoaşterii, are la bază o metodologie, dar nu are unităţi de măsură şi nici grade de comparaţie precise”.

6 .În concluzie, „Istoria rămâne mereu o carte deschisă, cu pagini care se scriu şi se rescriu în permanenţă”.

Fără îndoială că şi scrierile şi rescrierile acestea îşi au, la rându-le, schepsisul lor. De unde, cred, şi necesara precizare că pot fi luate în calcul în contextul de faţă şi contează cu adevărat în exclusivitate acele rescrieri ştiinţific justificate. Generate de apariţia ori de dobândirea unui plus de informaţie. Reamintesc aceste lucruri fiindcă istoriografia comunistă a fost suprasaturată, aşa după cum a demonstrat-o mai demult Vlad Georgescu (cf. Politică şi istorie. Cazul comuniştilor români, Editura Humanitas, Bucureşti, 1991), ceva mai recent Felician Velimirovici (cf. Istorie şi istorici în România comunistă - 1948-1989, Editura Mega, Bucureşti, 2015), de falsuri şi reinterpretări mincinoase. Determinate de interesele politice ale celor aflaţi la vârful puterii şi care-şi căutau în istorie legitimităţi inexistente.

Îşi au, de asemenea, propriul schepsis, la fel de pernicios precum precedentul, şi de aceea de dorit a fi eliminate, încercările de mistificare a unor evenimente punctuale ori personalităţi anume. Încercări nici ele defel puţine. Şi care mai subzistă şi azi. Aşa cum ar fi, de pildă, mitul Ialtei, conjugat din 1989 încoace cu cel al Maltei. Demitizării căruia/cărora Adrian Cioroianu îi/le consacră o foarte bine structurată şi riguros cumpănită „poveste” (cf. O simplă rimă. Nu Ialta - Malta, ci Moscova).

Demitizate sau, în funcţie de caz, clarificate sunt, tot cu măsură şi atent argumentate, povestea de iubire, dar şi de ură dintre comunism şi evrei, „vânzarea” acestora ca şi aceea a etnicilor germani peste hotare, mitul lui Gorbaciov, cel al lui Hrusciov, al Anei Pauker, al lui Sadoveanu şi al „răsucirilor” sale politice interesate. Dar şi mitul, contextul şi povestea „mitingului fatal” din 21 decembrie 1989 sau „personalitatea” lui Vasile Milea. Nu lipseşte - cum oare ar fi putut să lipsească? - abordarea temei deja clasicizate, aceea a lui „a fost sau n-a fost Revoluţie”. Nu sunt uitate o mulţime de alte teme ce ţin de ceea ce s-a întâmplat în România comunizată forţat, între 1945 şi 1989, dar şi referitoare la ceea ce s-a petrecut îndată după miezul zilei de 22 decembrie 1989. Atunci când a dispărut într-o secundă PCR, fapt ceea ce nu a împiedicat nici o secundă conservarea a numeroase şi apăsate elemente comuniste reziduale. Oameni, mentalităţi şi fapte.

Cartea lui Adrian Cioroianu rezumă simplu şi eficient toate aceste fapte, le explică şi le interpretează. Ajutându-ne cu mult succes să le înţelegem, la rându-ne.

Adrian Cioroianu - Nu putem evada din istoria noastră – Cea mai frumoasă poveste; vol. al II lea; Editura Curtea veche, Bucureşti, 2016