Istorie, artă, tehnologie, cui îi mai pasă de aspect?

Fotografia ilustrează titlul. Într-adevăr, cui îi mai pasă de imagine şi de estetică? Numai arhitecţilor. Frumuseţea oraşului nu e susţinută numai de monumente, ci e compusă din mii de imagini alăturate, ori suprapuse de o infinită şi inevitabilă diversitate. Diversitatea controlată, atenţia la detaliu ar putea asigura aspectului două atribute: autentic şi frumos.

Nu e cazul. De jur împrejur, pe străzi şi bulevarde suntem înconjuraţi de fals şi urâţenie.

În cartiere, blocurile socialiste/comuniste şi-au pierdut identitatea şi orice urmă de arhitectură sub pojghiţa de polistiren şi sub vopsele stridente, şi-au pierdut identitatea sub odioasele rame albe, colivii cu geam termopan care aplatizează şi uniformizează peisajul urban, de nu mai ştii unde te afli. Primari zeloşi se laudă cu aceste realizări şi le transformă în capital electoral care ascunde ambiţiile personale sub masca demagogică a binelui public.

Restul, mai bine zis „oraşul vechi“, indiferent că e vorba de centru sau nu, se percepe ca un palimpsest în care se întrevăd 3 straturi istorice – oraşul grădină, „le petit Paris“ occidentalizat, şi oraşul interbelic modernist, precum şi stratul „anistoric“ al celor 50 de ani de construcţii socialiste. Al cincilea strat se aşterne geometric, lucios, aseptic şi, uneori agresiv de la 1990 încoace. Asta e o percepţie „de studiu“.De la nivelul ochiului însă, de pe trotuare şi din apropierea zidurilor, se vede limpede ceva ce uneşte şi mâzgăleşte indiferent şi impertinent toate straturile: Graffiti.

La început, în lume, fenomenul a urmărit transmiterea unor mesaje, o formă de răspândire a unor idei prin desene, cuvinte şi simboluri, apoi a devenit, încet-încet, un scop în sine mijlocul de (auto)afirmare a unor artişti, persoane sau grupuri şi, chiar, o disciplină aparte cu metode şi reguli – nescrise, fireşte. Mesajului i-a luat locul aventura, fronda, sfidarea autorităţii, curajul şi farmecul ilegalităţii, vandalismul (atunci când e fără acceptul proprietarului). Fenomenul e mondial, nu cred că există vreo ţară care să nu se confrunte cu el, are istoria sa, întemeietorii şi stelele sale, curentele şi repudiaţii săi.

În celebrul „mai 1968“ Graffiti a ilustrat, pe zidurile centrului universitar Nanterre dar şi pe zidurile Parisului, protestele studenţeşti faţă de societatea burgheză a timpului şi de exageratele ei convenţii şi constrângeri.

Am avut şansa să le văd „pe viu“ cu surpriză şi admiraţie.

În Bucureşti, în 1989, la Universitate şi la Arhitectură, dar şi în alte locuri, Revoluţia a fost consemnată şi în acest mod cu sprayul sau cu pensula pe ziduri sau vitrine. O vreme, inscripţiile au dăinuit ca un „memento“.

Administratorii oraşelor lumii n-au fost prea fericiţi, nici receptivi la acest gen de street-art, iar soluţia a venit de la primării prin punerea la dispoziţia „writerilor“ a unor calcane, ziduri de sprijin, tuneluri, vagoane de tren şi aşa, în fond, s-a protejat fondul construit. Pare că organizarea i-ar descumpăni pe practicanţii de graffiti pentru care, cred, nu are importanţă atât „opera“, cât „gestul“. Cu toate astea în locurile unde sunt acceptaţi (şi le-am găsit la Berlin, Budapesta, Copenhaga, Roma) şi când beneficiază de voie, loc, lumină şi timp din belşug producţiile lor nu sunt mai rele decât cele făcute pe ascuns, în pripă şi întuneric, cu teama de a nu fi surprins de paznici.

De fapt, cu timpul, ca orice fenomen, şi ăsta a decăzut. Mesajele nu mai sunt ce-au fost, din mândria de protestatar, de a înfrunta ordinea publică şi a desena în locuri interzise n-a mai rămas decât aceea de a înscrie „taguri“ – nişte semnături cabalistice, de neînţeles, mai mult sau mai puţin grafice, în funcţie de talent. Vorba aceea din clasele primare: numele proştilor pe toate gardurile. În fond, „tagurile“ au doar menirea să marcheze un teritoriu al „writerului“ sau al grupului său, tot aşa precum şi câinele meu face ori de câte ori îşi ridică piciorul din spate. Despre conţinut ce să vorbim? Să citim câteva: „gogu şmecher“, „lesbienele sunt cool“, „nu fracturare hidraulică“ – vast câmp de idei! Păcat de suportul maculat, fie el tablă sau marmură, păcat de risipa de spray şi de efort.

Prezenţa Graffiti poate să inducă şi o stare de frică: nu ştii când te poţi trezi cu gardul, poarta sau pereţii inscripţionaţi. Sau poate, maşina, dacă nu dau acum o idee prea proastă... De multe ori, am văzut faţade reabilitate cu grijă şi cheltuială, cu materiale dacă nu pretenţioase dar în orice caz noi, care au căzut pradă graffitilor în chiar noaptea dinaintea inaugurării. Ce e mult, e mult.

Conţinutul graffitilor îi priveşte pe autori. Pe noi ne priveşte aspectul faţadelor. Avem exemplul oraşelor civilizate ce vin în întâmpinarea fenomenului şi îi acordă locuri de desfăşurare. Avem Legea 554/2003 care în numai 5 articole interzice şi pedepseşte manifestările gen graffiti, fără a le numi ca atare. Ba chiar, la art.4(1) zice: „constatarea contravenţiilor şi aplicarea amenzilor se fac de către personalul împuternicit de la consiliile locale sau de la sectoarele municipiului Bucureşti şi de către organele de poliţie“. Aţi văzut ceva? Aţi auzit ceva?

Avem iniţiativa Ordinului Arhitecţilor – pe strada Arthur Verona, în fiecare vară, are loc evenimentul „Street Delivery“ şi permanent, o expoziţie de graffiti.

Imaginea Bucureştilor nu suferă numai din haosul constructiv şi urbanistic (probleme majore), ci şi din detaliile ce par minore: graffiti, instalaţiile aparente de cabluri şi cutii pe stâlpi şi clădiri şi, nu în ultimul rînd, asaltul panourilor publicitare împotriva arhitecturii. Despre asta altădată.