Istoria lumii cu lumini şi umbre

Coincidenţa morţii lui Shimon Peres la 70 de ani de la debutul proceselor de la Nürnberg reclamă parcă o teorie a conspiraţiei implicând poporul ales. Iat-o mai jos proaspăt importată din Paradis.

1. Prolog în cer

D(omnul). Acuma ce mai vrei? Mă deranjezi din nou! Nu vezi cât sunt de ocupat?

M(efisto). Te văd cam cătrănit, Doamne, de ce eşti supărat?

D. Eu, supărat? Defel, tocmai l-am luat la mine, ca să pot purta în fine o conversaţie intelectuală mai de soi, pe Shimon Peres. Aşa că n-am timp de aiureli.

M. E, am impresia, ziua mea de ghinion. Îţi aminteşti ce festă mi-ai jucat acum exact şapte decenii? Te-ai întors brusc din repaos şi Te-ai răzbunat pe munca mea de-o viaţă cerească, munca mea asiduă de strâns bob cu bob la antisemitism, depusă timp de două mii de ani, ce reprezintă doar două zile din viaţa Ta eternă, după cum le-a dezvăluit oamenilor Moise, proorocul tău. M-ai umilit, punând pe picioare Tribunalul de la Nürnberg! I-ai adus în faţa lumii să fie prima oară judecaţi de o curte internaţională pentru crime de război pe unii din principalii mei lachei, băieţi buni, altfel, printre ei, cam plini de ei, ce-i drept, dar cultivaţi şi muzicali, moştenitorii secolelor de cultură germană, de la Luther la Hegel, de la Bach la Harnack şi de la Schleiermacher la premiantul clasei, Heidegger. Asta, deşi, ca autor al Legii numite Biblie ebraică, zisă Tora, sau Vechiul Testament şi ca asiduu inspirator al dreptului roman, ştiai bine că-i laşi pe americani, englezi, francezi şi ruşi să încalce varii principii sacrosancte de drept. De pildă „nullum crimen sine lege praevia”: nu e crimă fără lege. Şi nici pedeapsă, evident, nu poate fi în acest caz.

D. Nu mă plictisi, Mefisto. Li s-au reproşat aliaţilor şi multe altele. Cu mai multă îndreptăţire. De pildă că şi judecătorii ruşi au comis crime în masă. De unde să ştie atunci bieţii critici, iertaţi să fie ei, că nu a fost doar masacrul celor 15.000 din Iaşi, ori Baby Yar, Transnistria, Auschwitz şi Treblinka, Sobibor şi Maidanek sau Bergen Belsen. Că la Katyn, de pildă, s-au dezlănţuit oamenii lui Stalin, printre care, în uniformă de NKVD-ist, te aflai şi tu, căci profitai neruşinat de pauza de Creaţie pe care mi-o luasem ca să-ţi faci de cap. Asta era problema? Nu c-au încercat să mă asasineze de milioane de ori, ucigându-mă în efigie, de vreme ce-am creat victimele după chipul şi asemănarea mea? Nu trebuiau pedepsiţi, simbolic, pentru tentativa lor de a mă preface în complice la omor în masă, în calitatea mea de Creator nu doar al victimelor ci şi al criminalilor nazişti?

M. Admit că-s vinovat pentru Katyn. Dar nu încerci oare, cum ţi-au reproşat unii din supravieţuitorii lagărelor, să Te derobezi de propria-Ţi responsabilitate? Să dai iar vina pe slujitorii Tăi, cum Te-ai obişnuit de când cu Iov încoace? Şi cu autorul german care mi-a ridicat statuie în Faust, vestitul Goethe, în opinia căruia, pe drept cuvânt, „sunt parte a acelei forţe care vrea numai răul dar nu face decât binele, constant?” Nu Te-au certat şi alţii? Scriitori, ca Elie Wiesel? În „Iov contemporanul nostru”? Iov suferindu-l, deşi nu comisese vreun păcat? Nu m-ai lăsat şi atunci pe mine să fiu răufăcător suprem? Dar nu Ţi-ai părăsit Tu fiul pe cruce, lăsându-l să devină piatră de poticnire pentru toţi antisemiţii tuturor timpurilor, care, în numele său, i-au osândit pe fraţii lui ca deicizi? Nu ştiai Tu, omniscient cum eşti, la ce va duce despărţirea mesianicilor din popoare de evreii mesianici din jurul evreului Iisus? Că va conduce omenirea nu doar la falşi prooroci de felul unui Marcion, gnosticul din cel de-al doilea veac, cu o puzderie de epigoni moderni, cerând nu doar îndepărtarea de poporul Tău, ci şi rapida mazilire a Cărţilor lui Moise, a Profeţilor şi Scrierilor? Nu ai ştiut că, după reformă şi iluminism, se va ajunge, în siajul falşilor profeţi, la Marx, Nietzsche şi la urmaşii lor, precum şi la exacerbarea şi globalizarea antisemitismului? Că, după Holocaust şi înfiinţarea statului evreu, ura cu pricina se va ascunde în antisionism? Ba eu cred că ştiai şi că nu Te simţeai bine.

2. Istoria lumii cu jocuri de lumini

D. Defel, amice. Mă simţeam minunat. În fine, în cel de-al XIX-lea veac şi apoi în pragul celui următor, reprezentanţii poporului Meu ales ajunseseră să fie în sfârşit ce le cerusem Eu. Lumină a popoarelor. Lumina l-a făcut celebru pe un Einstein. Lumina tenebrelor inconştiente pe Sigmund Freud. Lumina literelor puse în slujba omului ameninţat de arbitrar şi dezumanizare, pe Franz Kafka.

M. Pronunţi numele acestor sceleraţi fără a tresări? Păi ce, ţineau ei oare poruncile? Nu-i conjuraseşi pe evrei prin Moise să le ţină? Erau ei religioşi? Te respectau? Nu se obrăzniciseră să fie agnostici? Susţii că nu te-ai enervat notând că sunt, în fond, nişte asimilaţi? Nu-i adulau unii ce îşi urăsc obârşia? N-ar fi vrut un Mihail Sebastian cu dinadinsul să fie acceptat ca scriitor român, iar nu evreu, dar nu a fost lăsat să fie? Sau, şi mai şi, n-au existat şi apostaţi pe faţă, precum Nicu Steinhard? Îmi vine să iau Cerul de martor că m-ai lăsat pe mine alături de arhanghelul Gavriil ca să dezlănţuiesc Marea Urgie pe pământ spre a le băga în fine minţile în cap şi unora şi altora. Evreilor, care au crezut că e posibil şi fără Tine să fie o lumină a popoarelor. Creştinilor, care i-au invidiat şi detestat încă mai mult pe asimiliaţi decât pe perciunaţi, de parcă nu şi-ar fi duşmănit astfel propria familie, proprii fraţi. Şi cozilor de topor, rasiştii care, urând şi creştinismul, i-au invidiat şi plagiat, preluând misiunea măcelăririi celor 6 milioane, un masacru al Civilizaţiei, înainte de orice, dar şi o sinucidere, neştiind că numele lor, odios ca al lui Amalek, va deveni pe veci un sinonim al răului.

D. Crezi oare, Mefisto, că îţi pot divulga ţie toate secretele teodiceei, pe care nici slugii mele credincioase, Iov, nu i le-am putut dezvălui? Dar pentru că te văd atât de necăjit şi intrigat şi mă grăbesc să mă întreţin cu Shimon Peres, am să te liniştesc. Totul e bine când se sfârşeşte cu bine. Şi-mi place mult şi o vorbă românească, potrivit căreia turma, urma o scapă...

3. Epilog cu ştiutori şi neştiutori

M. Mare Maestru al eschivelor ce eşti! Să-nsemne această vorbă în doi peri că Peres e urma care ţi-a scăpat până acuma turma?

D. Tu ştii că-mi place gematria. Mă dau în vânt după mistica numerelor. Chiar crezi că l-am lăsat să vină la Mine întâmplător la fix 70 de ani de la debutul procesului prin care am sugerat omenirii să pedepsească de acum încolo întotdeauna, în dreaptă judecată, crimele contra umanităţii, de felul Holocaustului, chiar şi atunci când eventuale legi naţionale au nesimţirea de a la autoriza?

Ca politician israelian o fi făcut el o sumă de chestii controversate. S-ar fi împăcat cam prea rapid cu nemţii după Holocaust, s-a spus. Şi, spre deosebire de germani, care au extras din Auschwitz lecţia nonbeligeranţei perpetue ca principiu suprem, a tras învăţătura că evreii au datoria de a se despărţi de cele două milenii de pacifism iudaic spre a nu se mai lăsa vreodată duşi la tăiere în masă. A devenit, deci, tatăl bombei atomice israeliene şi primul demnitar care a autorizat edificarea de colonii iudee, culmea, în Iudeea.

Dar, spirit rafinat, a fost şi a rămas o punte între vechi şi nou. Între raţionalism şi universalism, pe de-o parte şi noul naţionalism, de alta. Între vechea lumină culturală evreiască şi cea nouă, a unor politicieni-oameni de stat de anvergura unui Ben Gurion, Menahem Begin, Itzhak Rabin. Între adaptarea la o ţară spartană, în război parcă veşnic şi dragostea de înţelegere şi pace. Nu s-a dat în lături să şi-o ia, cu Rabin împreună, ca arhitect al îndoielnicelor acorduri de la Oslo. Care au oferit nu doar o şansă concordiei dintre evrei şi arabi, ci şi o nesperată platformă teroriştilor palestinieni.

Că a luat în consecinţă premiul Nobel prefăcându-se în politicianul evreu gigea, de pus pe rană, al europenilor, se înţelege de la sine. Dar, dincolo de pragmatismul său, mult înfierat de dreapta ca oportunism şi dincoace de patriotismul său inebranlabil, ţi-e clar, Mefisto, ce anume a fost, fără ca el însuşi, prietenii, familia şi politologii s-o ştie. Chiar fără să ştii tu. Sluga mea credincioasă a fost. Atât de credincioasă în agnosticismul ei încât mă pierd, iată, şi Eu. Nu ştiu pe cine să mai pun în loc.

Un text de Petre M. Iancu