Iranul, un regim orb condus de o umbră

Iranul post-război este un regim în care puterea nu mai are un chip, iar deciziile sunt luate din umbră, într-o luptă internă care poate decide viitorul Orientului Mijlociu

Imagine generată de AI

Discursul oficial de la Teheran vorbește despre unitate națională, despre un „consens" în fața agresiunii americano-israeliene și despre un regim care a „rezistat" celui mai devastator război din istoria recentă a Republicii Islamice. Realitatea din spatele acestei fațade este, însă, mult mai fragmentată — și tocmai această fragmentare, nu narativul oficial de victorie, ar putea decide dacă armistițiul semnat cu SUA se transformă într-o pace durabilă sau doar într-o pauză înaintea următoarei runde de conflict.

Regimul hibrid teocratic-militar a supraviețuit bombardamentelor americane și israeliene, dar cu prețul pierderii aproape simultane a celor mai importanți lideri politici și militari — inclusiv al Liderului Suprem Ali Khamenei, ucis într-un atac israelian pe 28 februarie, la începutul războiului. Succesiunea care a urmat a expus, mai limpede decât orice altceva, cât de puțin pregătit era sistemul pentru o asemenea criză simultană de conducere. Constituția iraniană prevede că, în absența unui Lider Suprem, puterea trece unui consiliu provizoriu de trei membri; consiliul instituit pe 1 martie 2026 i-a inclus pe președintele reformist Masoud Pezeshkian, pe șeful conservator al justiției Gholam-Hossein Mohseni-Eje'i și pe clericul Alireza Arafi, membru al Consiliului Gardienilor. Alegerea propriu-zisă a succesorului, realizată de Adunarea Experților — un for de 88 de clerici — a durat opt zile, spre deosebire de mai puțin de 24 de ore când Ali Khamenei i-a succedat lui Khomeini în 1989, semn al haosului instituțional generat de pierderea simultană a mai multor figuri-cheie ale aparatului de securitate, printre care Ali Larijani și alți comandanți IRGC uciși în aceeași perioadă.

Rezultatul votului a confirmat exact temerea pe care o descriu Narges Bajoghli și Vali Nasr în Foreign Affairs: că momentele de succesiune tind să întărească, cel puțin inițial, facțiunile conservatoare și orientate spre securitate. Corpul de gardieni revoluționari, susținut de noul comandant-șef Ahmad Vahidi, a dorit îm mod evident alegerea lui Mojtaba Khamenei, fiul fostului lider, în vreme ce o facțiune moderată — susținută informal de Pezeshkian și de fostul președinte Hassan Rouhani — a încercat, fără succes, să promoveze candidați alternativi, inclusiv pe nepotul lui Khomeini. Mojtaba a obținut majoritatea de două treimi necesară pe fondul unui val de furie națională față de asasinarea tatălui său, dar alegerea a fost departe de unanimă: mai mulți clerici seniori au contestat public capacitatea sa managerială și de sănătate, iar unii au cerut chiar revenirea la conducerea colectivă provizorie.

Ceea ce a urmat confirmă imaginea unui regim care gestionează, mai degrabă decât rezolvă, propria fractură internă. Mai bine de șase săptămâni după învestire, Mojtaba Khamenei nu a apărut niciodată public — nici la televiziune, nici în fața Adunării. Mesajele atribuite lui au fost citite de crainici la televiziunea de stat sau publicate pe rețele sociale, iar autoritățile au recurs chiar la videoclipuri generate prin inteligență artificială pentru a-i simula apariția, alimentând speculațiile că noul Lider Suprem ar fi incapacitat fizic — rănit în același atac care l-a ucis pe tatăl său — sau plecat din țară. Contrastul cu predecesorul său, care nu lăsa să treacă o săptămână fără un discurs sau o intervenție publică, este izbitor și greu de ascuns, chiar și pentru o mașinărie de propagandă la fel de disciplinată ca a Teheranului.

Absența lui Mojtaba din spațiul public a lăsat, de fapt, conducerea reală a țării într-o structură difuză, aproape colectivă: Mohammad Bagher Ghalibaf, veteranul speaker al parlamentului și fost comandant al Gărzilor Revoluționare, gestionează dosarele strategice; generalul Ahmad Vahidi conduce efortul militar tactic; iar Pezeshkian se ocupă de administrarea curentă a statului. Analiștii citați de presa americană numesc această construcție o „mașinărie de supraviețuire în rețea" — un sistem în care autoritatea este deliberat distribuită între instituții suprapuse, tocmai pentru a limita vulnerabilitatea la loviturile de decapitare pe care Israelul le-a demonstrat capabil să le execute. Chiar în interiorul acestei structuri au apărut, potrivit unor evaluări occidentale, dezacorduri publice: la finalul lunii aprilie, Ghalibaf s-ar fi opus lui Vahidi tocmai pe tema oportunității continuării negocierilor cu Washingtonul — primul dintre semnalele care confirmă empiric teza centrală a analizei lui Alex Vatanka, de la Middle East Institute: că spatele unitar afișat de diplomații iranieni ascunde, de fapt, un dezacord nerezolvat cu privire la strategia pe termen lung a țării. Această falie, scrie Vatanka, nu este nouă — ea traversează Republica Islamică încă din 1979, opunând tabăra care privește orice acomodare cu Statele Unite drept o capcană sau o capitulare taberei care tratează o formă de coexistență cu Occidentul drept un interes național legitim. Ceea ce s-a schimbat, în urma războiului, este echilibrul de putere dintre aceste două tabere. Generația actuală de oficiali de vârf, arată Bajoghli și Nasr, este mai puțin ideologică decât cea formată direct în anii revoluției din 1979, dar rămâne profund pragmatică și naționalistă, modelată de experiența celui mai lung război convențional al secolului XX — conflictul irano-irakian din anii ’80. Consensul afișat public în timpul negocierilor de la Islamabad și Doha nu reflectă, așadar, o convergență ideologică reală, ci un calcul tactic comun: oprirea unui război pe care nimeni din Teheran nu-l putea câștiga, prezentat intern drept o formă de victorie prin simpla supraviețuire a regimului.

Consecințele acestei ambiguități structurale sunt directe pentru diplomația occidentală. Trump însuși a atribuit eșecul unei runde de negocieri din aprilie, la care delegația iraniană pur și simplu nu s-a prezentat, faptului că guvernul de la Teheran ar fi „grav fracturat", extinzând armistițiul cu două săptămâni pentru a permite iranienilor să formuleze o poziție unitară. Fenomenul se repetă și acum, la Doha: refuzul public al Teheranului de a admite negocieri directe, combinat cu acceptarea tacită a unor discuții „tehnice", nu este doar o tactică de negociere, ci și un simptom al unei conduceri incapabile — sau nedispuse — să-și asume public direcția strategică a țării.

Dincolo de disputa instituțională, războiul a livrat Iranului două lecții greu de ignorat, ambele orientate spre confruntare, nu spre acomodare. Prima este că negocierea cu Washingtonul rămâne riscantă prin definiție: la finalul lunii februarie, Trump a întrerupt discuțiile aflate deja în curs pentru a lansa războiul. A doua lecție, mult mai gravă pe termen lung, este că Iranul ar fi putut fi, poate, mai în siguranță dacă ar fi finalizat o armă nucleară — oferind SUA și Israelului un motiv puternic să nu-l atace, așa cum s-a întâmplat cu alte state înarmate nuclear. La acestea se adaugă noua capacitate demonstrată a Teheranului de a închide, la costuri reduse, Strâmtoarea Hormuz — o pârghie strategică reală, obținută tocmai din experiența conflictului. Combinate, aceste elemente conturează imaginea unui regim care iese din război nu slăbit ideologic, ci mai rigid, mai suspicios față de orice compromis și cu mai puține motive interne să coopereze cu Occidentul.

Totuși, precedentul istoric oferă și o alternativă. Acordul nuclear din 2015, negociat de administrația Obama, s-a bazat pe o logică rareori recunoscută explicit de oficialii americani ai vremii: că este posibil să se demonstreze practic, pentru facțiunea relativ moderată de la Teheran, că urmărirea unui modus vivendi cu lumea occidentală aduce beneficii reale Iranului. Jon B. Alterman, de la Center for Strategic and International Studies, sugerează reluarea acestei logici astăzi, dar avertizează că soluția nu este forța suplimentară, ci reconstruirea unei coaliții internaționale largi — inclusiv China și Rusia, alături de puterile occidentale — capabile să facă reținerea strategică a Iranului mai avantajoasă decât sfidarea. O asemenea arhitectură nu este reconstituibilă în acest moment, dar rămâne, potrivit acestei analize, singura cale care nu duce înapoi spre un nou război. Miza reală pentru Washington și pentru mediatorii din Doha nu este, așadar, doar obținerea semnăturii Teheranului pe un document. Este identificarea corectă a cui vorbește, de fapt, în numele Iranului — un Lider Suprem invizibil și posibil incapacitat, un speaker al parlamentului care gestionează strategia de facto, o președinție cu putere reală limitată sau o structură militară care poate oricând să tragă frâna de mână unei negocieri considerate prea concesivă. Până când această ambiguitate nu se clarifică, orice acord semnat la Doha va rămâne, la fel ca memorandumul de la Islamabad, mai degrabă o pauză administrată de o conducere fracturată decât o soluție politică asumată de un stat unitar.