Iran vs. Israel: Riscurile unui calcul greșit

Iminență cronometrată în decenii

Despre iminența unei confruntări militare directe între Republica Islamică Iran și Israel se vorbește cel puțin de la începutul anilor 2000. Între 1992 și 2002 Iranul a făcut pași importanți în dezvoltarea programului său nuclear, a construit în secret o facilitate nucleară la Natanz și o centrală de producție de apă grea în apropiere de Arak. Apoi, tot în 2002, purtătorul de cuvânt al grupului de opoziție aflat în exil, Organizația Poporului Mojahedin din Iran (PMOI), cunoscută și sub numele de Mojahedin-e-Khalq (MEK), Alireza Jafarzadeh, a dezvăluit evoluțiile cele mai recente privind evoluția programului nuclear iranian. În 2007 Iranul a atins gradul de îmbogățire al uraniului utilizabil pentru obținerea capabilităților nucleare (weapons-grade uranium, HEU 90% / U-235) iar Israelul a început să pună din ce în ce mai multă presiune asupra administrației George W. Bush să susțină o campanie militară împotriva Republicii Islamice. „Dați-mi o a treia opțiune!” le-a spus atunci președintele american consilierilor săi, după ce diplomația și măsurile economice coercitive – sancțiunile – eșuaseră în tentativa de a îngrădi și de a limita programul nuclear iranian. Soluția non-militară aleasă atunci a fost cea propusă de „vrăjitorul de la NSA”, Keith Alexander – Stuxnet, un virus care viza instalațiile nucleare iraniene. În 2008, același președinte american a refuzat să vândă Israelului bombe specializate pentru distrugerea buncărelor și a negat că le-a dat undă verde liderilor israelieni să bombardeze Iranul în 2008. Un an mai târziu, președintele Barack Obama și-a manifestat public opoziția față de un posibil atac israelian asupra Iranului, iar în 2012, Hillary Clinton, secretar de stat la acea vreme, a condamnat public asasinarea de către Israel a unui om de știință iranian. Refuzurile repetate ale diferitelor administrații americane de a susține un atac militar israelian nu sunt nicidecum o formă de retragere a sprijinului deplin pe care SUA l-au acordat și îl vor arăta în continuare Israelului. Aceste strategii au fost, mai degrabă, menite să evite reacții de tipul atac-contra-atac, care ar fi putut escalada într-un război regional. Ceea ce desigur ar fi însemnat și implicarea SUA într-un război direct cu Iranul, în timp ce Washingtonul era deja angajat, la acea vreme, în Irak și Afganistan.

Foto: Shutterstock

Însă neliniștile israeliene preced dezvăluirile legate de progresul programului nuclear iranian. Însă de la înființarea sa în 1979, Republica Islamică s-a prezentat ca un aliat ferm al mișcării de eliberare a Palestinei și mulți dintre revoluționarii iranieni islamiști și de stânga care l-au răsturnat pe șah s-au inspirat din scriitorii și luptătorii palestinieni. În anii 1960 și 1970, unii dintre aceștia chiar s-au instruit în taberele de gherilă palestiniene. Odată ce au reușit să preia controlul asupra statului, acești revoluționari iranieni au întors favoarea palestinienilor. Ei au predat ambasada Israelului Organizației pentru Eliberarea Palestinei (OEP) iar grupării, Yasser Arafat, a fost primit la Teheran la câteva zile după ce revoluționarii au preluat conducerea noii Republici Islamice. De-a lungul anilor 1980, noul înființat Corp al Gărzilor Revoluționare Islamice din Iran (IRGC) a instruit grupările șiite libaneze care luptau cu ocupanții israelieni din Liban, chiar dacă IRGC era angajat în războiul provocat de Irakul condus de Saddam Hussein. După ce OEP a trecut de la faza violentă spre diplomație, la mijlocul anilor 1990, Iranul a continuat să construiască și să cultive o rețea de grupări armate islamiste anti-israeliene. Astfel, Hezbollah, gruparea șiită libaneză, a devenit o forță militară redutabilă și a reușit să pună suficientă presiune pe forțele israeliene încât acestea s-au retras în anul 2000 din Liban. Cel de-al doilea război, din 2006, a provocat pierderi imense – umane și economice – dar a afectat destul de serios și Forțele de Apărare ale Israelului (IDF) și a descurajat pentru o perioadă orice tentativă de atac asupra instalațiilor nucleare ale Iranului.

Teheranul și-a revendicat meritul pentru succesul din 2006, poziționându-se astfel drept o forță militară superioară tuturor armatelor arabe care au invadat în mod repetat Israelul între 1948 și 1973, fiecare tentativă de acest fel transformându-se într-un eșec.

Încrederea căpătată în urma războiului din 2006 a determinat Iranul să înceapă să sprijine organizația Hamas, chiar dacă acest parteneriat pare unul paradoxal din punct de vedere religios – Republica Islamică șiită susținea o organizație sunnită care, de altfel, în timpul războiului civil din Siria s-a aliat de mai multe ori cu alte grupări sunnite care luptau împotriva președintelui Bashar al-Assad, susținut de Iran și de Federația Rusă. Dar liderii iranieni au dat dovadă de pragmatism în construirea rețelei lor de aliați, iar aliații lor au căpătat, în timp, o anumită autonomie strategică. Drept urmare, Teheranul a trecut în mod constant cu vederea diferențelor religioase față de gruparea teroristă Hamas. Sprijinul militar, politic și mai ales cel financiar oferit de Iran, dar și de unele state sunnite, în special de Qatar, a contribuit la îmbunătățirea capacităților militare ale Hamas iar efectul culminant al acestor acțiuni inițiate cu peste 20 de ani în urmă s-au materializat maximal pe 7 octombrie 2023, data celui mai recent atac terorist al grupării asupra Israelului.

Iran și grupările afiliate

Astfel, în ultimii 40 de ani, Iranul și-a adus în sfera de influență Irakul (după îndepărtarea lui Saddam Hussein și eșecul de reconstrucție statală susținută de SUA), Libanul, Yemenul și Siria, toate aceste state eșuate devenind parte integrantă a rețelei regionale a Republicii Islamice.

Având în vedere determinarea ambelor state – Israel și Iran – precum și obiectivele diametral opuse, perspectivele unei conflagrații directe, care ar putea angrena și alte state regionale, a ridicat numeroase neliniști în occident, în special în Statele Unite. În ultimele patru decenii cele mai multe dintre conflictele regionale au avut loc între Israel și actorii nestatali sprijiniți de Iran, chiar și atunci când oameni de știință din domeniul fizicii nucleare sau unii membri ai IRGC au fost asasinați de trupele speciale israeliene. S-a vorbit despre ‚răbdarea strategică’ a Iranului, despre răspunsuri calibrate prin intermediul grupărilor fidele Teheranului dar și despre reținerea, la fel de strategică a Republicii Islamice, conducerea acesteia fiind foarte conștientă de riscurile la care s-ar expune dacă ar ataca direct Israelul. Pe de altă parte, percepția vestică era că în cazul unui atac preventiv asupra Iranului, în special asupra instalațiilor nucleare ale acestuia, ar fi schimbat definitiv lucrurile nu doar pentru Orientul Mijlociu, ci pentru întreaga lume. Se considera că un astfel de război ar putea declanșa un conflict regional mai larg, Iranul atacând forțele americane din Golful Persic și câmpurile petroliere saudite, provocând imense pierderi de vieți omenești și afectând întreaga economie globală.

Deja de două ori, în atacuri preventive îndrăznețe asupra Irakului și Siriei – Operațiunea Opera și Operațiunea Livada (Orchard), Israelul, sub mandatul premierului Menachem Begin, a eliminat ambițiile nucleare ale inamicilor săi, iar doar câțiva ani mai târziu, premierul Benjamin Netanyahu  a promis că va aplica aceeași strategie și în cazul Iranului, dacă SUA nu va lua măsuri. Generalul israelian Daniel Halutz a fost întrebat pe 7 martie 2006: „Cât de departe ar merge Israelul pentru a opri programul nuclear al Iranului?” iar acesta a răspuns calm: „Cam 2000 de kilometri.” Aceasta este distanța dintre Israel la Iran. Ceea ce a spus generalul Halutz în 2006 nu s-a schimbat. Dimpotrivă, hotărârea israeliană s-a întărit și era pregătită să facă orice pentru a întrerupe mașinăria nucleară iraniană. Centrifugele iraniene se rotesc. Iranul și Israelul sunt deja în război, dar (și) din alte motive.

Două victorii și o (posibilă) înfrângere

După atacul din 1 aprilie asupra consulatului iranian din Damasc, războiul din umbră dintre Iran și Israel a ieșit la lumină. Într-un singur atac, atribuit de Republica Islamică Israelului, dar încă nerevendicat de conducerea celui din urmă, a fost eliminată conducerea militară iraniană din Siria, precum și legătura vitală dintre Teheran și Hezbollah – generalul Mohammad Reza Zahedi, strategul și conducătorul forțelor Quds din Siria și Liban. În primele zile de după atac, nu a existat un consens în interiorul conducerii privind răspunsul iranian. În timp ce unii membri ai IRGC au propus varianta ‚răbdării strategice’, linia dură (ultra-conservatorii dominând scena politică și militară a Iranului din 2021) a pledat pentru un atac direct asupra Israelului. Cele mai optimiste evaluări internaționale au înclinat spre varianta unui atac prin intermediari sau asupra unei facilități diplomatice israeliene din Africa. În așteptarea răspunsului iranian, SUA și partenerii occidentali au apelat la multiple canale diplomatice, pentru a aborda discret Iranul și pentru a-l îndemna la un răspuns proporțional și chiar la reținere. Însă în discuțiile indirecte dintre SUA și Iran, intermediate de diplomații din Oman, ministrul de externe de la Teheran, Hossein Amin-Abdollahian, a transmis un mesaj clar: Iranul va ataca Israelul și a oferit 48 de ore tuturor statelor din regiune, dar și membrilor misiunilor diplomatice din Orientul Mijlociu, pentru a se pregăti: „Iranul va riposta împotriva atacului israelian asupra consulatului său din Damasc într-o manieră calibrată, pentru a evita un conflict regional total”. Însă răspunsul nu a fost calibrat și nici nu există, deocamdată, certitudinea că un război regional va fi evitat. Atacul iranian asupra Israelului a consolidat ideea că Games of Thrones a devenit Games of Drones, aceste vehicule aeriene fără pilot devenind noua interfață a viitoarelor conflicte.

Cele mai importante presupuse atacuri israeliene asupra oficialilor iranieni din Siria, după 7 octombrie 2023

Pentru guvernul de la Teheran, lipsa de acțiune sau un răspuns slab, mai ales după declarațiile extrem de agresive ale Liderului Suprem Ali Khamenei, ar fi dăunat coeziunii politice iraniene. Conducerea Republicii Islamice este conștientă că protejarea câștigurilor sale strategice reale și percepute în regiune este mai importantă decât vătămarea profundă a Israelului, cel puțin în acest moment. Cu toate acestea, riscul de calcul greșit este prezent, iar implicațiile acestuia ar putea fi profunde. Atacul iranian, chiar dacă anunțat și limitat asupra obiectivelor militare, are potențialul de a declanșa un conflict regional, unul față de care SUA nu va putea sta deoparte, dat fiind angajamentul de protejare a Israelului și a cetățenilor acestuia, încă din 1949.

Prima victorie în urma atacului iranian asupra Israelului din noapte de 13 spre 14 septembrie, îi aparține Iranului. Cu peste două sute de rachete de croazieră și drone trimise direct către Israel, onoarea iraniană a fost satisfăcută. Liderii de la Teheran și-au anunțat intențiile și și-au revendicat public responsabilitatea. În timp ce pagubele reale par să fie limitate, răspunsul extraordinar al Israelului a fost suficient de puternic pentru a provoca o alarmă internațională larg răspândită. Însă daunele fizice aduse țintelor israeliene până acum au fost minime. Iranienii au înțeles că escaladarea ar fi complet în dezavantajul lor, așa că au transmis public și oficial că, dacă Israelul nu va răspunde, pentru ei conturile sunt încheiate. Desigur, momentan.

Cea de-a doua victorie îi revine prim-ministrului Benjamin Netanyahu, care a primit un cadou nesperat din partea guvernului iranian care, în mod surprinzător având în vedere răspunsurile indirecte anterioare, și datorită nevoii de a-și satisface, în sfârșit, atât egoul cât și grupările afiliate regionale, a căzut în capcana întinsă de acesta. Discuțiile privind situația umanitară din Gaza au căzut momentan pe planul doi iar retorica administrației americane a revenit în termenii bine-cunoscuți de dinainte de 7 octombrie 2023. Mai mult, este posibil ca premierul israelian să fi reunit populația și clasa politică în jurul său, demonstrându-le acestora, dar și Americii, că pericolul existențial iranian despre care domnia sa vorbește de peste 20 de ani este real.

Înfrângerea, metaforic vorbind, este a administrației americane. După ce trei dintre predecesorii săi au reușit să evite capcana intrării într-un război împotriva Iranului, președintele Biden este în fața unei dileme strategice: dacă Israelul va răspunde supra-proporțional, Iranul va ataca din nou. Și există posibilitatea ca data viitoare țintele să nu mai fie militare sau anunțate și să implice mai mult decât câteva sute de drone. Administrația americană face eforturi consistente pentru a limita răspunsul israelian. Forțele americane din regiune rămân în pericol, iar posibilitatea unui război mai larg este încă prezentă. O parte semnificativă a coaliției necesare pentru a-l realege președinte pe Joe Biden nu va uita imaginile din Fâșia Gaza și nu va saluta sprijinirea necondiționată a Israelului.

Pe termen scurt, strategia Washingtonului pentru Orientul Mijlociu trebuie să se concentreze pe încheierea războiului din Fâșia Gaza și pe găsirea unei căi către stabilitatea regională. Dar pe termen lung, SUA trebuie să privească dincolo de Iran și de palestinieni. Politicile sale din Orientul Mijlociu sunt amenințate de prezența deja stabilă a Rusiei și, mai ales, a Beijingului în regiune, principalul competitor internațional al Americii.

Ioana Constantin Bercean este expert LARICS pe Orientul Mijlociu.