Ipocrizia angajatului cinstit

„Mai e cineva care nu fură în România?“ „Da, cu siguranţă că da! Problema e că nu prea am de unde să ştiu care sunt aceia care nu ne fură“ „Şi de când suntem noi în România a venit vreodată cineva la tine să-ţi spună că un alt angajat a furat sau că a încercat să fure?“ „Nu, niciodată“ „De ce oare?“ „...“ ‒ discuţie între şeful „cel mare“, pe toată lumea, adică, şi cel de peste o bucată de Europa, care include şi România.

Am mai scris despre el şi despre ei, cum au pierdut zeci de milioane de euro în România, aceasta fiind singura ţară în care pierd bani, dintre toate în care fac afaceri. O parte bună dintre bani sunt furaţi direct de către angajaţi. Fie singuri sau în mici grupuri, fie în înţelegere cu clienţii sau cu furnizorii sau în diverse alte feluri. O altă parte le sunt furaţi de către concurenţii care fac evaziune fiscală, care îşi plătesc angajaţii pe „drepturi de autor“, şi care, astfel, îşi permit să vină cu preţuri mai mici şi să le ia clienţii. Şi încă o alta de către funcţionarii corupţi care fac în aşa fel încât orice lucru de făcut în România să consume de două ori mai mulţi bani şi timp pentru a fi făcut, decât în altă parte.

Am vorbit cu mulţi angajatori despre asta. Aproape niciunul nu îşi aduce aminte ca vreun angajat să fi venit să-i spună cine şi cum fură la ei în firmă. Să se ducă direct la poliţie, nici atât. Şi atunci, vorba străinului, „Cum aflu eu cine nu mă fură?“

Am vorbit şi cu angajaţii despre asta. Cei mai mulţi dintre ei au făcut ochii mari, nici nu înţelegeau la ce mă refeream. Cum adică să se ducă să spună că ăla fură? Părea să fie pentru prima dată când s-au gândit (sau mai exact, când cineva i-a obligat să se gândească) la asta. Şi cum, să zică lumea că sunt un turnător? Iar pentru cei câţiva care s-au gândit la asta, fiindcă nu puteau să-şi vadă liniştiţi de-ale lor, ca şi când nimic nu s-ar fi întâmplat, dilema e şi mai mare: „Dar dacă şeful căruia aş vrea să-i spun asta fură şi el, poate mult mai mult decât ceilalţi? Nu mă va da pe mine afară, înainte de toate?“
 
Şi încă ceva, ca să fie tabloul complet: când îi întreb pe angajatori, fie ei români sau străini, antreprenori sau corporatişti, dacă se duc la poliţie să reclame când prind pe cineva care fură la ei în firmă, fac ochii la fel de mari şi la fel de puţin par să înţeleagă ce spun. Cum adică să se ducă la poliţie să spună că ăla fură? Părea să fie pentru prima dată când s-au gândit (sau mai exact, când cineva i-a obligat să se gândească) la asta. „Cum adică, şi ce să facă poliţia?“ „Cum ce să facă, să-l prindă şi să-l bage la închisoare“ „Unde, aici, la noi, în România?“

Dar, ca să închei articolul într-o notă optimistă, să ştiţi că şi străinii fură la fel de mult şi în exact acelaşi fel ca românii. Doar cu un „delay“ de câteva luni sau hai să zic, un an, cel mult, până se lămuresc ei cum merge treabă pe aici. Şi ar fura la fel şi la ei în ţara, dacă... Iar un sindicat al celor care nu fură, care să le apere drepturile şi să le arate forţă, nu ar fi deloc o idee fantezistă, dar chiar deloc.