Ion Raţiu şi reorganizarea exilulului românesc- obiective ale Securităţii de la Bucureşti

Nu cred că voi putea elogia îndeajuns excepţionala muncă depusă de Stejărel Olaru în vederea pregătirii  pentru publicarea în condiţii optime a „Jurnalului „fostului lider ţărănist Ion Raţiu. Publicare ce, iată, a ajuns la al treilea volum care acoperă intervalul dintre anii 1963-1968.

Stejărel Olaru a descifrat cu mare atenţie şi cu maximă acribie un manuscris olograf nu întotdeauna lesne abordabil (unele pagini au fost redactate de Ion Raţiu în cursul lungilor şi frecventelor sale călătorii  cu avionul ),  a întocmit note de subsol lămuritoare pentru a căror documentare şi fundamentare mai mult ca sigur că a petrecut ore şi ore în arhivele CNSAS. Totul în tentativa de  a descoperi cine şi ce se ascunde în spatele nenumăratelor persoane şi personaje care s-au aflat şi foarte adesea au căutat, cu misiune, să intre în anturajul altminteri extrem de bogat, dacă nu cumva chiar pestriţ, al lui Ion Raţiu. Au fost 16 informatori recrutaţi dintre membri exilului şi 14 anume trimişi din ţară.

Tot Stejărel Olaru a scris şi de această dată un excelent şi consistent studiu introductiv  la cel de-al treilea tom al Jurnalului care a apărut în anul 2019 în colecţia Istorie a editurii Corint. A cărui lectură şi consultare sunt facilitate de un cum nu se poate mai util indice alfabetic.

Acest al treilea volum poartă subtitlul Reorganizarea exilului.  Dă seama, prin note şi însemnări doar aparent răzleţe, despre anatomia şi detaliile unei operaţiuni meticuloase, acerbe şi devoratoare de timp şi energii în care Ion Raţiu s-a angajat fără ezitare, operaţiune altmiteri deloc lesne de pus în practică ţinând cont de nenumăratele orgolii şi de lupte interne, dar şi de omniprezenţa agenţilor DIE care au avut misiunea nu doar de informa regimul de la Bucureşti despre cât de ostil îi este exilul sau despre identitatea celor care sunt cei mai activi în lupta anticomunistă a românilor din Occident, ci şi de a semăna neîncredere, temeri, bănuieli. Nu întotdeauna nejustificate.

Nu se poate să nu te şocheze atunci când, citind Jurnalul, vezi cât de mulţi au fost aceia care au intrat în slujba comuniştilor români, câţi i-au îndeplinit ordinele şi i-au făcut jocul, din ce medii teoretic selecte fost recrutaţi aceştia. În ceea ce mă priveşte, aşa cum la lectura primului volum am fost cum nu se poate mai neplăcut marcat de  descoperirea că printre cei aflaţi în solda Securităţii de la Bucureşti s-a aflat Liviu Nicolae Cristea, alias Radu Pârvan, fost redactor cu serioase aparenţe de respectabilitate atât la BBC cât şi la Europa Liberă, de data aceasta am fost şocat de prezenţa în aceeaşi contabilitate a doi mari profesori universitari ai Clujului- Aurelian Ionaşcu de la Drept şi Mihail Bogdan de la Litere.

Scrie la un moment dat Ion Raţiu: “Din moment ce nu am nici o intenţie de a publica  aceste jurnale de zi, atâta timp cât sunt în viaţă, şi din moment ce nu caut să justific, în ceea ce scriu, acţiunile mele, cer indulgenţa cititorului de mâine, când spun că toată existenţa mea a fost un efort coordonator-în limita modestelor mele puteri, bineînţeles- spre a servi aspiraţiile poporului român ”. Sau : “Mai presus de toate socotesc că ceea ce încerc să fac pentru România reprezintă propria mea esenţă”.

Discuţii, întrevederi, participări la colocvii, simpozioane şi congrese, un permanent efort de a fi la curent cu ceea ce se întâmplă în ţară (de la eliberarea deţinuţilor politici în 1964 la moartea lui Gheorghiu-Dej în 1965, de la preluarea succesiunii de Nicolae Ceauşescu şi încercarea de a desluşi ce se ascunde în ceea ce abia mai târziu s-a dovedit a fi doar un simulacru de liberalizare, vizita lui De Gaulle în România, acel teribil şi înşelător august 68 şi atitudinea rebelă a noului secretar general al PCR, aniversarea deja intens politizată şi cu mistificări istorice a 50 de ani de la Marea Unire) sunt relevante pentru dimensiunea şi autenticitatea respectivei esenţe. Una dinamică, omniprezentă, nelipsită nici ea de omeneşti şi explicabile prejudecăţi, resentimente. Aş semnala aici ceea ce îmi îngădui să numesc “obsesia Vişoianu” sau atitudinea nu tocmai prietenoasă în intimitate la adresa lui Noel Bernard, directorul legendar al Europei Libere în limba română. Există însă în acest al treilea volum şi unele pasaje mai puţin învolburate, calde, impresionante de-a dreptul, aşa cum e acela în care Ion Raţiu dovedeşte emoţie şi reale valenţe de portretist atunci când scrie despre tatăl său, Augustin Raţiu.

Indiscutabil , asemenea celorlaltor două volume anterioare, cel de-al treilea este o contribuţie preţioasă care nu documentează doar esenţa unei vieţi, ci şi frământările, atitudinile lăudabile dar şi demisiile morale ale exilului românesc. Care dincolo de accidente şi erori ori defecte de parcurs nici un moment nu a fost complet rupt de patrie. Dimpotrivă.

Ion Raţiu-  JURNAL- volumul 3, Reorganizarea exilului (1963-1968); Prefaţă de Nicolae Raţiu; Studiu introductiv, note şi ediţie de Stejărel Olaru; Editura Corint, Bucureşti, 2019.