Iobăgia postmodernă

Din capul locului trebuie să spun că nu sunt un specialist in strategie geopolitică şi nici vreun erudit istoric care-şi aruncă intelectul ca un pod peste timpurile trecute pentru a da sens şi înţeles realităţii. Prezentul articol reprezintă propria mea viziune şi nu este neapărat necesar ca toţi cititorii să fie de acord cu mine.

Scriu rar despre politică şi chiar mai rar despre politica externă. Sunt sociolog şi muzician. Însă, date fiind condiţiile actuale din Europa de Est, m-am gândit să apuc să îmi aştern gândurile in scris, măcar pentru a nu dispărea in bezna uitării.

Văd în ultima perioadă cum oameni de toate soiurile se încruntă împotriva Rusiei şi condamnă un întreg popor pentru demenţa conducătorului lui. Personal, nu îi urăsc pe ruşi. Nici vreun mare fan al culturii lor nu pot spune că aş fi, însă lucrurile bune făcute de ruşi nu pot fi pur şi simplu şterse cu buretele, chiar şi in asemenea situaţie tulbure.

Multă lume îşi aduce aminte de mormanul de mojicii pe care le-a făcut Rusia în ultima sută de ani. Sincer, pe bună dreptate, căci năpastele cauzate de Fratele din Est nu trebuie uitate niciodată. Ceea ce aş dori să adaug însă este faptul că nu rusul de rând le-a făcut. Şi, sper eu, că nici nu le-a girat, decât prin pasivismul generat de oprimarea în care a trăit acest popor de-a lungul ultimului secol.

De mult apusă este vremea ţarilor luminaţi, conducători care nici ei nu au putut să mişte un popor atât de numeros şi de întins pe un teritoriu aşa de vast. După epoca imperială, văd o Rusie confiscată de cele mai demente minţi ale căror singure planuri erau să restaureze gloria Patriei-Mumă prin orice mijloace, chiar dacă asta însemna măcelărirea propriului popor, a elitelor lui şi minarea tuturor potenţialelor drumuri care ar fi dus către un progres real.

Comunismul, bolşevismul si întreaga ideologie sovietică au creat premisele creării actualului sistem neo-oligarhic, cu tot ce a adus el. În principal, îmi vine în minte subdezvoltarea, deja cronică, a Rusiei la nivel macro, minţirea şi manipularea maselor, reprimarea opozanţilor şi proslăvirea unui trecut aşa-zis glorios. Trecut despre care, în mod foarte convenabil, nu se spune că îi ţinuse pe supuşi în aceeaşi stare de sărăcie şi deznădejde.

Dacă ar fi neapărat să găsesc o vină ruşilor, ea cred că e aceea de a nu fi fost în stare să îşi aleagă conducători mai buni (cumva ca şi noi) şi că nu au realizat imensa putere pe care o pot avea prin acţiuni unitare. Deşi, repet -  e posibil să mă înşel, îmi vine greu să cred că rusul de rând urăşte pe ukraineanul de rând, ori pe românul de rând. Acest rus este încă prizonierul unei stăpâniri abjecte, profund anti-umane şi care-şi vede doar de propriile interese, îndeobşte financiare.

Cu toată inocenţa lui, dacă mi se permite termenul, iată-l însă pe rus demonizat şi identificat cu sminteala aproape tradiţional-istorică a conducătorilor pe care se teme să-i înfrunte, neconştientizând încă puterea reală pe care o are Poporul. Naţiunea rusă, imperfectă cum e ea, este încă în stare de iobăgie, chiar daca iobagul post-modern are acces la internet, are un iPhone si conduce un VW mai nou sau mai vechi.

Fervoarea cu care conducătorii ruşi au pervertit spiritul naţional in ultimul secol, capturându-l într-un discurs pernicios şi adesea violent, sper să îşi trăiască ultimele zile. Sper din toată inima ca din ce în ce mai mulţi ruşi să îşi înfrunte frica de Stăpân şi să îşi dea seama că viitorul poate fi mult mai bun.

Că este extrem de greu de ajuns la o asemenea stare de adevărată conştiinţă naţională, ca să nu mai zic de schimbări reale – despre asta nu încape vorbă. Iată însă că puterea exemplului încă funcţioneaza – iar în aceste zile, preşedintele Ukrainean este unul din cele mai bune exemple.

Sper să apuc să văd Rusia transformată în bine, condusă de minţi luminate care să priceapă, chiar şi după mai bine de un secol, că planeta asta e (deocamdata şi pentru viitorul mediu) singura pe care o avem şi că dacă Noi nu avem grijă de ea, nimeni nu are. Diferenţa e că Terra poate trăi foarte bine fără oameni – invers nu prea merge.

Închei aşadar cu gândul că acest text nu va fi citit într-o cheie favorabilă politicii ruse, ci într-una a înţelegerii ca nenorocirea asta de război nu îi aparţine rusului de rând, ci stăpânilor moderni de iobagi. Se prea poate ca şi în rândurile ruşilor să se găsească destul de mulţi apologeţi ai războiului, însă eu sunt aproape convins că majoritatea ruşilor de rând, dacă ar avea de ales, şi-ar dori cu mult mai mult să ducă o viaţă mai bună, să trăiască într-o ţară normală, cu relaţii constructive cu restul Europei decât să poarte un război stupid, dictat de un nebun rămas singur şi care se visează un nou Alexandru Macedon sau... ce/cine s-o mai visa el.

Mai mult decât oricând, ruşii au acum la îndemână puterea de a face o schimbare adevărată. Dacă Ukraina a găsit puterea de a i se împotrivi lui Putin şi armatelor trimise de el, de ce nu şi-ar găsi-o şi ruşii? Iar aici îî voi lăsa pe alţii mai învăţaţi decât mine să aducă argumente şi, sper, lumină. Idi nahui, tavarişci prezident!