Invitaţie la Valls. „Revoluţia“ noului prim-ministru al Franţei

Cu primul său discurs de politică generală, Manuel Valls, noul prim-ministru socialist, şi-a aşternut Franţa la picioare. Cine aştepta glumiţe ieftine sau aluzii şmechere s-a înşelat de... guvern.  Va fi Manuel Valls un Tony Blair al Franţei? Deocamdată ruptura e în altă parte...

Stilul e primul cec în alb al unui politician. Ieri, 8 aprilie 2014, noul prim-ministru (socialist) al Franţei, numit de preşedintele Hollande în cadrul remanierii guvernamentale, şi-a ţinut discursul de politică generală în faţa deputaţilor (Assamblée Nationale), cerînd vot de încredere de la partenerii politici.

Manuel Valls a vorbit 48 de minute şi a luat Franţa la bani mărunţi, economic şi sentimental. Primul şef de guvern francez care nu s-a născut francez  şi-a adjudecat, politic, o ţară întreagă, care, văzîndu-l pe una din cele mai înalte strapontine ale sale, l-a recunoscut ca fiind al ei şi l-a aplaudat.

Economic, Valls a promis imposibilul: să declanşeze creşterea economică controlînd în acelaşi timp deficitul bugetar dar fără să mai ceară francezilor prea multă austeritate. A promis degrevarea patronilor de anumite taxe pentru a stimula crearea de locuri de muncă, a impulsiona investiţiile, a determina creşterea salariilor mici şi implicit a puterii de cumpărare, a consumului.

Valls promite reforme şi economii la buget: reducerea drastică a „regiunilor”, căpuşele administrative care dublează cheltuieleile statului. Noul prim-ministru formulează clar o reformă de reorganizare teritorială pe care mulţi alţi politicieni o credeau necesară, dar şi-ar fi fript mîinile dacă ar fi îndrăznit să se atingă de ea. În Franţa sunt 101 departamente grupate în 22 de regiuni, fiecare cu fonduri proprii şi, cireaşă pe tort, cu atribuţii în aceleaşi domenii: pentru unul şi acelaşi proiect, fie el social sau cultural, un lobby corect îţi putea duce fonduri şi de la departament şi de la regiunea aferentă. 

Valls vrea să taie în carne vie: din 22 de regiuni vor rămâne jumătate, în orizontul  2021. E adevărat,  e un orizont care ar putea, nu-i aşa, să nu-l mai intereseze. Dar care este definiţia unui politician de vocaţie, indiferent de bordul politic? De la fereastra unui politician de rasă nu se priveşte doar înăuntru, spre biroul de prim-ministru, ci şi înafară, spre orizontul promiţător mai ales pentru următoarele generaţii.

Dar, dincolo de promisiuni, investitura lui Manuel Valls e, înainte de toate, o ruptură de stil.

N-a scuipat glumiţe ieftine şi n-a valsat între aluzii şmechere. Valls a ratat un război de prost gust, atît de gustat prin alte guverne. În locul zeflemelii a fost un festival al sobrietăţii. În locul ironiilor şugubeţe, eleganţa gravităţii, fără piruete dramatice. Nu şi-a refuzat patosul unor injoncţiuni adresate opoziţiei: „Şi dacă am începe să colaborăm altfel? Nu sunt aici ca să spun că va fi uşor, dar dincolo de caricatură e Franţa în joc.”

Valls nu şi-a refuzat un lirism care i-a congestionat faţa, i-a voalat vocea şi i-a adus ovaţii la scenă deschisă:

„Măreţia Franţei este cea care m-a determinat să vreau să fiu francez. E o mare onoare pentru mine să fiu prim ministrul Franţei. Şi sunt conştient că sunt puţine ţări în lume care să permită unor cetăţeni născuţi într-o ţară străină, dar care şi-au însuşit valorile republicane, să aibă acces la cele mai înalte funcţii ale statului. Iată de ce iubesc adînc această ţară şi sunt mîndru să mă adresez Adunării Naţionale. Iată ceea ce suntem, iată ceea ce trebuie să rămînem. Să nu micşorăm Franţa. Să nu-i amputăm visele.” De origine spaniolă, Manuel Valls a obţinut cetăţenia franceză la 20 de ani, în 1982.

Ruptura e aici: Valls aduce, în stînga franceză, verb şi nerv, şi acea cîtime carismatică de entuziasm care ar putea trezi din amorţire cele două Franţe: pe de o parte, blazaţii „bobo” (burghezia boemă de stînga) şi pe de altă parte, frustraţii de dreapta, nostalgici după discursurile nărăvaşe ale lui Sarkozy.

Nu, forma nu e niciodată o garanţie a fondului, dar te invită la fond. Rămîne de văzut dacă social-liberalul Manuel Valls va fi un Tony Blair al Franţei. Rămîne de văzut dacă stilul ferm şi combativ, plus autoritatea carismatică vor da roade în economie şi vor alunga stafiile populismului de extremă dreaptă. Prima scadenţă vor fi alegerile europene din mai. Rămîne de văzut cum va reuşi noul prim-ministru să rezolve practic ecuaţia pe care tocmai a propus-o de la tribuna hemiciclului Franţei: creştere economică fără să agraveze deficitul bugetar şi fără austeritate. Deocamdată Manuel şi-a reuşit oralul şi a făcut, cu eleganţă, o invitaţie la „Valls”.