Între tatami şi covorul roşu cu gazon putred

Mi-am petrecut mai bine de două decenii în fotbal. Ca microbist, suporter, lucrător, observator al fenomenului. L-am iubit şi l-am urât. Dar, ca un nebun, de fiecare dată m-am întors către el.

E anormal să-l declarăm sport Rege. E anormal să ne învârtim permanent printre autoproclamaţi Regi, Prinţi şi Prinţişori, cu picioare din cristal, dar care faultează grav dulcea limbă maternă. E anormal câţi bani se învârt în acest sport şi e anormală mediatizarea excesivă până şi a unui pârţ scăpat de un purtător de jambiere.

Toate acestea sunt anormale şi nedrepte pentru celelalte sporturi. Da, nu vă miraţi, chiar există şi alte sporturi! Sporturi care nasc campioni. Sporturi în care termenii de nobleţe şi etică nu s-au pierdut, în pofida sărăciei lucie pe care noi o cosmetizăm uzitând excesiv de cuvântul “criză”. Din păcate, aceste sporturi nu au fost şi nu vor fi mediatizate, pentru că cei care ar îndrăzni o astfel de blasfemie ar rămâne pe drumuri. Fotbalul tabloizat trebuie să domnească etern!

În sportul Rege, jignirea şi otrava reprezintă un mod de viaţă. Iubesc fotbalul, dar aşa ceva nu e pentru mine. Nu cu mult timp în urmă, am făcut un pas. Am trecut de pe covorul roşu cu gazon putred, pe un tatami. Am asistat curios cum reacţionează nişte puşti din clasele primare la ritualul de după examenul de centură. Erau emoţionaţi micuţii karatişti!

Maestrul acestora, fără să îşi ridice în slăvi sportul practicat şi nici propria persoană, s-a adresat părinţilor: “Dragilor, nu vă cer să vă aduceţi copiii neapărat la karate. Dar trimiteţi-i să practice un sport, oricare ar fi acesta. Urmaşii noştri să nu trăiască într-o lume bolnavă!” Am ascultat cu atenţie şi cred că am priceput: fotbalul poate să rămână în urmă!