Interviu cu scriitoarea Simona Ferrante, Franța: „Diaspora completează literatura română și o face mai complexă, mai vie și mai deschisă către lume”

Interviul de față se înscrie în seria de dialoguri dedicate autorilor români din Diaspora, realizată în cadrul cercetării mele doctorale asupra literaturii Diasporei românești contemporane. Aceste interviuri urmăresc să surprindă modul în care experiența migrației, contactul cu o altă limbă și o altă cultură, precum și raportul cu spațiul de origine influențează identitatea autorului și formele sale de expresie literară.

FOTO Arhivă personală

Simona Ferrante este o scriitoare franceză de origine română, născută la Timișoara și formată intelectual în România, stabilită din 2002 în Franța, la Chambéry. Parcursul său literar, desfășurat la intersecția dintre două limbi și două spații culturale, oferă un exemplu relevant pentru analiza scriiturii diasporale: de la relectura miturilor românești pentru un public francez, până la romanul contemporan și practica auto-traducerii. Activitatea sa de animator cultural completează profilul unui autor care nu doar scrie din diaspora, ci contribuie activ la menținerea și transmiterea culturii românești în afara granițelor.

Ciprian Apetrei: Cum definiți, din propria experiență, condiția de scriitor din diaspora? Este o identitate asumată, o etapă tranzitorie sau o stare permanentă de „între două lumi”?

Simona Ferrante: Bună ziua, Ciprian Apetrei! Vă mulțumesc pentru invitație și vă doresc un an bun, plin de realizări, la fel și cititorilor revistei. Ca să răspund întrebării, cred că scriitorul roman din diaspora a trecut sau trece prin toate aceste etape.

Mai întâi, o etapă de adaptare, de integrare. Pentru fiecare e diferită, în funcție de ce istoria pe care o duce cu el, de vârstă, sau de alți factori. Cred că mulți dintre noi am avut sentimentul de ilegitimitate scriind în limba țării de adopție.

Constat adesea că scriitori români din diaspora preferă să publice în România. Poate că aici intervine oscilarea între „două lumi”: scrii dintr-un loc, dar cu o limbă, o memorie și o sensibilitate formate în altul. Apoi, nu este vorba neapărat de o identitate asumată, ci de una care se instalează în timp, uneori fără voia ta. Nu este nici o etapă tranzitorie, pentru că această dublă apartenență nu se dizolvă odată cu anii; dimpotrivă, se adâncește.

Diaspora devine un spațiu interior, în care distanța față de „acasă” clarifică anumite lucruri, dar creează și o formă de neliniște permanentă. Scriitorul din diaspora „locuiește” adesea într-o limbă care nu mai coincide pe deplin cu locul în care trăiește și într-un mediu care nu îi reflectă pe deplin limba. Dar din această fisură se nasc, uneori, cărți frumoase.

În ce măsură plecarea din România și stabilirea în Franța au modificat raportul dumneavoastră cu literatura? A fost experiența migrației un factor declanșator al scrisului sau mai degrabă un proces de decantare a unei vocații deja formate?

S. F: Plecarea din România și stabilirea în Franța nu au declanșat scrisul, pentru că vocația exista deja, la fel ca pasiunea pentru lectură.

În Franța, la început, literatura a încetat să mai fie doar un gest natural și a devenit o formă de supraviețuire interioară, un mod de a menține o continuitate într-o existență ordinară. Am spus adesea că am scris primul meu roman ca un răspuns la o întrebare ce mi s-a pus cu insistență la început: de ce mi-am părăsit țara. Dar sunt convinsă că a fost un pretext ca oricare altul, pentru că nevoia de a scrie era acolo și s-ar fi manifestat oricum.  

În schimb, am devenit mai sensibilă la anumite subiecte. Experiența migrației a schimbat unele teme, a decantat ceea ce era minor de adevăratele subiecte grave și a scos la suprafață ceea ce era esențial.

Scrieți în limba franceză, păstrând totodată o legătură puternică cu imaginarul românesc. Cum se negociază această dublă apartenență lingvistică și culturală în actul de creație?

S. F: Scriu direct în franceză, am făcut-o de la început, și cred că această alegere se vede în evoluția romanelor mele. Dar este ceva firesc: orice scriitor evoluează odată cu textele sale. În timp, limba franceză a devenit o alegere spontană, naturală. Îmi face aceeași plăcere să scriu în română, ca și în franceză, și mai ales să traduc dintr-o limbă în alta.  Această dublă apartenență lingvistică nu mă deranjează, dimpotrivă, mi se pare fertilă.

Când traduc, franceza îmi oferă claritate și structură, iar româna îmi aduce amintirile, ritmul și pasiunea. Nu încerc să le împac, ci le las să conviețuiască în interiorul meu: uneori româna reapare cu un cuvânt sau cu o imagine care mă ajută să dau profunzime, alteori franceza modelează ritmul.

Această combinație face ca scrisul să fie viu și personal, iar credința mea e că se simte în fiecare roman pe care îl semnez sau pe care îl traduc.

Volumul „Sânzienele ou les Fées de l’amour” propune o rescriere a miturilor și legendelor românești pentru un public francez. Ce rol joacă tradiția și mitologia de origine în construcția identității literare diasporale?

S. F: Noi suntem un popor care și-a păstrat mitologia cu sfințenie, foarte legat de tradiții, de rituri, de folclor; în acest sens, bretonii se apropie mult de noi. Cred că această legătură se intensifică atunci când etosul devine liantul între un emigrant și țara natală.

Când am rescris și adaptat miturile și tradițiile din baladele românești sub forma unor povești, pentru publicul francez, am adus cu mine nu doar poveștile în sine, ci întreaga lor încărcătură afectivă și culturală: imaginația colectivă, memoria ancestrală cu care m-am născut.

Cred că dubla cultură ne oferă o deschidere mai amplă către lume, ne face mai avizați și mai sensibili la multiple perspective decât ar fi cineva care a trăit într-o singură cultură.

Romanele „Promesses” și „Terre blanche” explorează teme precum memoria, fragilitatea umană și reconstrucția sinelui. Se poate vorbi, în cazul dumneavoastră, despre o estetică a dezrădăcinării sau mai degrabă despre una a re-înrădăcinării?

S. F: Mărturisesc că am fost sensibilă la tema dezrădăcinării și am abordat-o în Promesses, împreună cu alienarea, pierderea sinelui și vulnerabilitatea ființei umane în fața destinului.

În romanul meu cel mai recent, Opt sute de metri, o mie șase sute de pași până la tine, această temă se combină cu cea a re-înrădăcinării: e vorba și de dezrădăcinare, dar și de crearea unor legături umane, de căutarea unui loc căruia să îi aparții, după ce ai fost smuls de acasă.

Cred că scrisul meu reflectă, așadar, o tensiune între pierdere și regăsire, între fragilitate și căutarea unui ancoraj afectiv și identitar.

Ați tradus personal romanul „Terre blanche” în limba română, sub titlul „Tărâmul inocenței”. Cum ați trăit experiența auto-traducerii și ce diferențe ați perceput între cele două versiuni ale aceluiași text?

S. F: Am crezut că îmi va fi foarte ușor să revin la limba maternă, dar mi-am dat seama că dualitatea limbilor presupune o circulație continuă între ele.

În auto-traducerea Terre blanche în română, am încercat să păstrez cât mai viu spiritul limbii originale, stilul și ritmul textului și același lucru încerc să îl fac tot timpul în toate traducerile de care mă ocup. Terre blanche este o poveste în care se derulează mai multe povești, iar textul alternează neîncetat între trecut, prezent și un trecut mai îndepărtat; provocarea a fost să redau aceeași complexitate narativă în limba română.

A fost un exercițiu benefic, pe care l-am folosit în romanele următoare.

În mai multe interviuri din această serie a apărut tema „cititorului fragmentat” sau a publicului multiplu al autorului din diaspora. Cum vă reprezentați cititorul și în ce măsură scrisul dumneavoastră se construiește în dialog cu un public român, francez sau transnațional?

S. F: Este adevărat că Sânzienele l-am scris inițial pentru un public francez, din dorința de a face cunoscute miturile care m-au construit. La fel și Promesses, care vorbește despre experiența dictaturii și despre alienările pe care le generează. Chiar și astăzi, la 36 de ani de la Revoluție, apar romane în care în „arrière-plan” se regăsesc acei ani, care continuă să modeleze memoria colectivă.

Până la urmă, ceea ce contează cu adevărat sunt temele și personajele universale: ele fac ca un roman să poată vorbi atât cititorului român, cât și celui francez sau, mai larg, unui public transnațional.

Cred că scrisul meu se construiește tocmai în această tensiune, între specificul unei culturi și universalitatea experienței umane.

Activitatea dumneavoastră de animator cultural – în special coordonarea cercului de lectură în limba română de la Chambéry – depășește sfera strict literară. Ce rol credeți că au astfel de inițiative în menținerea unei culturi vii în diaspora?

S. F: Pentru mine, aceste inițiative au un rol la fel de important ca și scrisul. Am mai spus acest lucru: fără falsă modestie, fac ce pot și cât pot, dar mi-aș dori să pot face mai mult pentru literatura română. Nu din mândrie națională, ci pentru că, având ocazia să compar de aproape literatura franceză contemporană cu cea română, mi-am dat seama că literatura română nu are de ce să se rușineze și nici să rămână în umbră, ca o Cenușăreasă.

În ultimii 30 de ani au apărut foarte multe romane românești bune, care merită să fie cunoscute, citite și discutate, iar cercurile de lectură, întâlnirile cu cititorii și proiectele culturale din diaspora sunt o modalitate concretă de a menține această cultură vie.

Privind retrospectiv, ce a rămas esențial din formarea dumneavoastră intelectuală de la Timișoara în parcursul actual de scriitoare stabilită în Franța? Vorbiți mai degrabă despre continuitate sau despre ruptură?

S. F: Fără nici o ezitare, aș spune că e vorba de continuitate. Figurile profesorilor care m-au format la Timișoara mi-au rămas vii în spirit. Interesul pentru folclor, pasiunea pentru literatură, plăcerea de a descoperi limba franceză prin muzica lui Joe Dassin sau a lui Edith Piaf, mi le-au transmis profesori ca Vasile Crețu, domnul Cheie sau domnul Ciocârlie, și alții care m-au marcat profund.

Am păstrat o anumită credulitate, în ciuda evenimentelor dramatice care inflamează în fiecare zi scena politică mondială: cred că literatura poate schimba ceva. Așa că eu continui să mă înconjor de cărți, de oameni care scriu și citesc, și mă entuziasmez la apariția fiecărei noi publicații.

Ce ați dori ca publicul din România să înțeleagă mai bine despre scriitorii care trăiesc și creează departe de țară? Există percepții sau așteptări care, în opinia dumneavoastră, ar trebui nuanțate?

S. F: La ora actuală, mulți scriitori români trăiesc în străinătate și publică în România. Aceasta spune multe despre sentimentul de identitate. Bineînțeles că nu sunem rupți de rădăcini, ci continuăm să fim conectați la cultura și imaginarul românesc, chiar dacă trăim într-un alt context.

Dubla cultură  conferă gândirii o profunzime și o deschidere benefică. Experiența vieții în altă cultură lărgește perspectiva, ne face mai sensibili la diferențe, mai atenți la universalitatea temelor și poate chiar mai conștienți de valoarea propriei noastre tradiții.

În contextul cercetărilor actuale asupra literaturii Diasporei românești, considerați că aceasta formează un corpus distinct sau că face parte integrantă din literatura română contemporană, într-o accepțiune lărgită?

S. F: Cred că literatura diasporală nu ar trebui privită ca un corpus separat, ci ca o parte integrantă, lărgită, a literaturii române contemporane. Scriitorii din diaspora păstrează rădăcinile culturale comune, temele și memoria colectivă, dar distanța față de țară le oferă o perspectivă diferită, care îmbogățește literatura.

Textul diasporal poate vorbi simultan cititorului român și celui străin, deschizând literatura română către dialog intercultural și universalizare. În plus, contactul cu alte limbi și literaturi stimulează experimentul stilistic și lexical.

În felul acesta, diaspora nu separă literatura română, ci o completează și o face mai complexă, mai vie și mai deschisă către lume.