INTERVIU cu dirijorul Cristian Mandeal
0Dirijorul Cristian Mandeal : “Stilul alert din Revuluţia, plin de nerv și deosebit de „românesc” – cu tot ceea ce implică noțiunea, cu bune și cu rele, cu trecut și prezent, cu derizoriu și cu permanență, cu balcanism și europenism – îmi place și mă incită.”
Oltea Şerban-Pârâu : Stagiunea 2022-2023 se va încheia la Opera Națională din București cu premiera/reluarea operei Revuluţia de Adrian Iorgulescu, compozitor care a fost mult timp preşedintele Uniunii Compozitorilor şi Muzicologilor din România, producţie dirijată de Cristian Mandeal, o operă foarte complexă, după Caragiale, care se va juca în diptic cu baletul La piaţă de Mihail Jora, un reper al creaţiei muzicale româneşti clasice. Cum abordează Cristian Mandeal acest titlu acum, la maturitate ? Şi cum merge el în combinaţie cu savuroasa muzică a lui Mihail Jora. De ce aţi recomanda publicului să aibă curaj să vină la acest spectacol ?
Cristian Mandeal: Muzica lui Adrian Iorgulescu îmi este familiară încă din facultate. Am fost colegi de secție, prieteni buni, iar prima lui lucrare de mari dimensiuni, Cantata La răscruce de timpuri, pentru cor și orchestră, pe versuri proprii, i-am prezentat-o în primă audiție în vara lui 1974 sub forma de concert public în cadrul examenului nostru de stat. Au urmat apoi și alte prime audiții de-ale sale dirijate la diferite orchestre din țară și străinătate cum ar fi Ipostaze II, Semnale, cantata Moșii sau chiar și opera Revuluția, într-o primă versiune mai redusă. De curând am dirijat într-un concert de muzică românească contemporană Divertismentul pentru clarinet și orchestră cu Emil Vișenescu ca solist și Orchestra Română de Tineret. Stilul alert, plin de nerv și deosebit de „românesc”, cu tot ceea ce implică noțiunea, cu bune și cu rele, cu trecut și prezent, cu derizoriu și cu permanență, cu balcanism și europenism, îmi place și mă incită. Iar apropierea sa de natura lui Caragiale, figură unică în peisajul spiritual național, este cât se poate de evidentă. Oare să fie originile lor comune ploieștene de vină ?
“Un spectacol cu tentă de moderată avangardă poate fi pe cât de atrăgător, pe atât de descurajant pentru publicul larg de operă”
Oricum, și dincolo de evidența afecțiunii pe care i-o poartă, Adrian Iorgulescu reușește o lume specială și deosebit de emblematică pentru o parte importantă a ceea ce se definește ca fiind unicitatea poporului român. La aceasta se leagă într-un mod, aș spune, complementar, baletul lui Mihail Jora, opera poate cea mai cunoscută a Maestrului. La fel de „românească”, cu toate diferențele stilistice muzicale evidente, ea face parte într-o măsură la fel de specifică din zestrea spirituală națională, punctând, poate cu o mai mare blândețe și toleranță moldovenească, aceleași realități de fond autohton. Se adaugă, mai apoi, conceptul general al spectacolului axat în amândouă ipostazele, balet – operă, pe realitățile începuturilor noastre citadine aflate într-o timidă, dar zgomotoasă dezvoltare, în încercarea de distanțare față de identitatea noastră rurală ancestrală. Cele două părți distincte ale spectacolului se înlănțuie armonios, ca un tot unitar, plecând din exteriorul târgului de provincie şi ajungând în interiorul locuinței lui Leonida, conceptul regizoral fiind axat pe diversitatea în unitate, punctând unele momente nodale de legătură, la care stilurile muzicale diferite nu fac decât să sublinieze încă odată aceste două ipostaze contrastante ale existenței.
„Este o provocare demnă de salutat a ceea ce înseamnă un management creativ, modern și de calitate, în relația cu un public dorit a fi condus spre valorile estetice contemporane”
Desigur, este vorba despre un spectacol cu tentă de moderată avangardă, ceea ce pentru publicul larg de operă poate fi pe cât de atrăgător, pe atât de descurajant. Rămâne de văzut. În fond este și o provocare demnă de salutat a ceea ce înseamnă un management creativ, modern și de calitate, în relația cu un public dorit a fi condus spre valorile estetice contemporane. Si, de ce nu, un act de patriotism.
O.Ş-P.: Nu putem vorbi despre operă românească şi despre Cristian Mandeal fără a ne aminti de versiunile de Oedipe de George Enescu pe care le-a semnat şi în România şi în afara graniţelor. Fie în concert, fie pe scenă. Să reamintim câteva detalii şi publicului de astăzi, care a avut sau nu şansa de a le vedea sau asculta.
C.M. : Oh, da. Enescu în general și Oedipe în mod special mi-au însoțit întreaga existență artistică. Discografia mea cuprinde o integrală Enescu editată la casa de discuri BMG – Ariola în nouă albume și din care, e adevărat, lipsește doar Oedipe, iar asta datorită costurilor extrem de ridicate pe care le-ar fi comportat această înregistrare. Cu toate astea, am reușit să-l dirijez în patru ocazii. Prima a fost în 2001, în cadrul Festivalului „George Enescu” atunci când am prezentat-o publicului bucureștean în versiunea regizorală a lui Goetz Friederich, spectacol importat de la Opera de Stat din Viena. Apoi, în premieră britanică sub formă concertantă, la Festivalul de la Edinburgh, din 2002. Au urmat în 2004 alte trei spectacole la Staatsoper Berlin într-un revival al aceluiași Goetz Friedrich și, în sfârșit, cele șapte spectacole în premiera italiană din 2005, de la Teatro Lirico di Cagliari, în regia regretatului Graham Vick. Impactul Oedipului a fost de fiecare dată impresionant, în mod special în Scoția și, pentru mine în mod surprinzător, în Italia. De altfel, există o înregistrare audio la BBC, dar și una video de la Cagliari pe care le consider remarcabile. La fel ca și întreaga mea discografie cu Filarmonica „George Enescu”, ele nu pot fi găsite în țară, în primul rând dintr-o lipsă reală de interes. Iată unul dintre lucrurile care mă întristează profund.
„Oedipe farmecă, dar și înstrăinează”
O.Ş-P.: Ce are deosebit Oedipe de George Enescu. Ce aduce el ca provocări cu totul aparte dirijorului, dar şi muzicienilor din cor sau orchestră?
C.M. : Exprimat în prea puține cuvinte, Oedipul enescian reușește o performanță rară, anume să ridice conceptul de dramă muzicală la un nivel de excelență așa cum, după Wagner, eventual cu excepția unora dintre operele lui Richard Strauss, nu a mai reușit nimeni în secolul XX. În plus, se exprimă extrem de personal, într-un stil componistic unic, greu de asemănat cu oricare altul, lucru ce poate fi privit bivalent, atât ca avantaj, cât și ca handicap. Rădăcinile muzicale arhaice adânc îngropate în spațiul nostru cultural identitar aduc un aer proaspăt, necunoscut Europei occidentale. Oedipe farmecă, dar și înstrăinează. Dimensiunile epopeice la care ajunge, atât ca desfășurare în timp, cât și ca aparat sonor și scenic constitutiv sunt menite să împlinească complexitatea subiectului abordat, dar și să sperie întrucâtva organizatorul de spectacol sau spectatorul de rutină. La fel ca și un roman fluviu, opera se cere asimilată în întregul ei dramatic pretinzând din partea spectatorului o concentrare neobișnuită, momentele de relaxare fiind ca și inexistente. Același lucru li se aplică și interpreților. Partidele vocale sunt neobișnuit de pretențioase, în special cea a personajului principal, punând probleme intonaționale, de cuprindere a unor ambitusuri extreme, de gândire, de implicare și chiar fizice, pretinzând o rezistență vocală aparte. Contribuția orchestrei tratată ca o entitate în sine, independentă și adiacentă scenei, constituită într-un aparat gigantic este determinantă prin participarea sa de natură pur simfonică la realizarea substanței operei. Corurile se transformă în personaje în sine participând activ și dinamic în desfășurarea dramei. Regiei i se pretinde o capacitate de invenție și un rafinament excepționale, jocul ideilor fiind întotdeauna precumpănitor în raportul lor cu evenimentul scenic, spectaculos la rândul său. Iată doar câteva aspecte esențiale ce fac din Oedipe o adevărată provocare pentru oricine are curajul să o abordeze, pornind de la organizatori și interpreți, ajungând în final la public. Iată adevăratul motiv pentru care abia astăzi, cu experiențele, mijloacele și capacitățile prezentului lumea se poate bucura uneori de prezența ei.
„Impactul acestui Oedipe asupra publicului britanic a fost cu adevărat major”
O.Ş-P.: Care au fost ansamblurile cu care aţi colaborat cel mai bine pentru Oedipe de George Enescu şi de ce?
C.M. : Dintre toate îmi aduc aminte cu o nespusă plăcere de Edinburgh. Cred că simpla variantă concertantă a avut un rol major în perceperea ei, latura pur sonoră având darul de a polariza atenția spectatorului asupra elementului exclusiv muzical, acel element primordial ce face din Oedipe o operă de valoare unică. De altfel, impactul acestui Oedipe asupra publicului britanic a fost cu adevărat major. Mulți nu înțelegeau cum o astfel de operă a rămas necunoscută în Anglia timp de peste 60 de ani de la premieră. M-am bucurat atunci de o distribuție cu totul extraordinară, cântăreți selectați și aduși de către festival din toate colțurile lumii, fiecare perfect potrivit cu rolul pe care îl acoperea, admirabil adecvați vocal, tineri, entuziaști, responsabili și conștienți de marele eveniment muzical la care participau. Esențială a fost și contribuția Orchestrei BBC Glasgow, care a asimilat textul într-o singură săptămână într-un mod posibil doar la orchestrele britanice, dar și al corului BBC. Mi-aduc aminte că am condiționat angajamentul meu ca dirijor de o altă prezență românească, pentru mine determinantă, anume a Luminiței Berariu, experimentata corepetitoare de la București , fără de care nu aș fi putut realiza opera în acest timp dat. Lucram în paralel cam 10 ore zilnic cu soliștii, separat sau în ansamblu, cu corul și cu orchestra. Succesul a fost imens, atât de presă cât și de public.
„Interesul meu major s-a îndreptat spre opera germană”
O.Ş-P.: Care a fost ponderea repertoriului de operă în cariera dvs. şi care au fost titlurile care v-au oferit cele mai mari satisfacții?
C.M. : Desigur este cunoscut faptul că m-am aplecat de-alungul vieții în special asupra repertoriului simfonic, atracția mea îndreptându-se spre capacitatea de expresie a limbajul pur sonor, independent față de cuvinte. Cu toate acestea interesul meu față de operă a rămas constant începând cu cele trei spectacole de Traviata abordate încă de pe băncile facultății și până la Barbă albastră a lui Bartok, operă pe care am dirijat-o sub formă concertantă în repetate rânduri acasă sau peste hotare. Deși am dirijat destul de mult Verdi – Traviata, Stiffelio, Trubadurul, Aida și Falstaff în vreo 15 spectacole, apoi Puccini – Boema sau Madama Butterfly, interesul meu major s-a îndreptat spre opera germană, Mozart – Răpirea din serai, Beethoven – Fidelio sau Wagner – Olandezul zburător, Tannhauser și Lohengrin, acesta din urmă în cadrul Festivalului „George Enescu”. De altfel, am în plan să dirijez la toamnă Actul 3 din Tristan la Filarmonica din Târgu Mureș și chiar Meistersinger, ca o viitoare premieră destinată închiderii stagiunii viitoare la Opera Naţională din Bucureşti. Am dirijat desigur și operă românească, Amorul doctor și Hamlet a lui Pascal Bentoiu sau O noapte furtunoasă a lui Paul Constantinescu, operă pe care am și înregistrat-o pentru Electrecord. Dragostea mea absolută rămâne însă în continuare Oedipe.
O.Ş-P.: În materie de Operă care au fost teatrele în care v-ați simţit el mai bine?
C.M. : Cred că la Cagliari. Am stat acolo o lună și jumătate pentru pregătirea Oedipului, timp în care am dirijat și un concert simfonic cu Bruckner – Simfonia nr. 4, Romantica. Atmosfera era plăcută, relaxată, dar în același timp și serioasă. Se lucra, contrar fabulațiilor legate de italieni, zi lumină. Si nu doar pe scenă. Lucrul continua și în sala de mese, acolo unde ne întâlneam cu toții în pauze sau după repetiții. Se întreba, se comenta, se polemiza, cu alte cuvinte viața cotidiană se polarizase în jurul acestui uriaș magnet ce ne unea pe toți într-o familie. Cele șapte reprezentații, plus generala cu public, au adunat 11000 de spectatori veniți din întreaga Italie, iar aplauzele durau câte un sfert de oră după fiecare spectacol.
„Pentru mine, cel puțin, lipsa măcar a unei unice repetiții poate fi catastrofală”
O.Ş-P.: Se ştie că există locuri în care numărul de repetiţii alocate la venirea unui nou dirijor este uneori frustrant de mic ? A afectat această situaţie producţiile pe care le-ați dirijat?
C.M. : Da. Lucrul acesta mi s-a întâmplat la Opera de stat din Viena. Pentru prima mea apariție de acolo cu Cântecul Pământului de Mahler sub formă coregrafică am primit cu o zi înaintea spectacolului o unică asistență la sala de balet, pentru a mă familiariza cu coregrafia, iar în după-amiaza spectacolului, cu 2 ore înainte, o oră de repetiție cu cei doi soliști vocali acompaniați de un pian. Nici vorbă de vreo întâlnire cu orchestra. Mi-aduc aminte de momentul de groază prin care am trecut în clipa în care am fost invitat în fosă intrând într-un întuneric total, din care se ghiceau doar plastroanele albe ale cămășilor instrumentiștilor și percepând în schimb la maximum rumoarea sălii în așteptare. Cineva mi-a indicat persoana concertmaestrului cu care am strâns mâna și asta a fost tot. Am dat intrarea primei măsuri, iar restul s-a desfășurat ca în transă. Nu știu când s-a terminat, nu-mi aduc aminte nici cum a fost. Se pare că totuși a funcționat cumva, poate printr-o minune, pentru că am fost reinvitat să dirijez, de data asta Stiffelio de Verdi, operă relativ obscură, pentru care am primit aceleași condiții, adică o repetiție de ansamblu cu pian, iar apoi direct în fosă la spectacol. Pe cântăreți abia i-am cunoscut, iar în seara aceea baritonul titular a fost înlocuit peste noapte de Renato Bruson, cu care nu m-am văzut decât în scenă. De data asta lucrurile n-au mai funcționat la fel. Primisem acasă, ce-i drept, o videocasetă a spectacolului pentru ca să mă familiarizez cu tempii și regia. În mod naiv mi-am imaginat însă că stând în fața ansamblului operei din Viena, mai ales după prima mea experiență fericită, voi putea face orice gândesc și că voi primi instantaneu reacția adecvată, chiar dacă în anumite puncte aveam o altă viziune decât cea prefabricată. Greșeală. Spectacolul a scârțâit încă de la uvertură și până la sfârșit. Am mai dirijat apoi un al doilea Stiffelio, la fel de rău și... ne-am despărțit definitiv. Sunt conștient că nu sunt făcut să copiez la indigo nici cea mai bună interpretare de pe lume. Ştiu că există și oameni care se descurcă în aceste situații. E clar însă că pentru mine, cel puțin, lipsa măcar a unei unice repetiții poate fi catastrofală. Spun măcar unică pentru că acum câțiva ani am avut o altă experiență, fericită de data aceasta, anume am deschis stagiunea Royal Philharmonic Orchestra din Londra cu un program complex, având o singură repetiție la Cadogan Hall în după amiaza concertului, de la 3 la 6, cu concertul la ora 8 și că a mers excelent. M-am bucurat mult citind peste un timp o cronică dintr-o revistă de specialitate în care concertul meu figura printre cele mai bune zece evenimente dintre toate cele petrecute în cursul acelei stagiuni londoneze. Cu toate acestea, rămân la părerea că doar un număr convenabil de repetiții pot asigura succesul concertului. În măsura în care acestea există, ideile dirijorului trebuie înțelese și asimilate atât tehnic cât și psihologic. Iar asta cere timp. E limpede că Sergiu Celibidache avea perfectă dreptate pretinzând pentru fiecare program nou între 8 și 10 repetiții. Lucrul acesta însă nu mai este posibil astăzi pentru nimeni și nicăieri din considerente economice. Orchestrele sunt nevoite să se pregătească în mare viteză iar dirijorii, repet – în măsura în care au ceva personal de spus- sunt nevoiți să accepte diverse compromisuri și frustrări. Desigur, există și categoria celor fericiți, mulțumiți cu ei înșiși, cu prestația orchestrelor oricum din ce în ce mai performante ca urmare a concurenței, cu onorariile grase încasate în timp scurt și cu aprecierile pozitive, adeseori ignorante, ale unor neaveniți înzestrați cu autoritatea condeiului liber. Victima rămâne însă publicul.
“Ca tânăr dirijor, am abordat multe dintre creațiile timpului”
O.Ş-P.: După cum se ştie, muzica românească mai recentă este mult mai puţin familiară publicului. Totuşi, în programele simfonice ale lui Cristian Mandeal am descoperit de multe ori lucrări compuse în ultimii 50 de ani, contemporane aşa cum sunt ele numite, contemporane cu siguranţă carierei dirijorale a lui Cristian Mandeal. Cum le-aţi ales - sau unele v-au ales ele pe dvs.? Aţi avut întâlniri definitorii cu compozitori români contemporani cu dvs? Ce nume de compozitori ai ultimei jumătăţi de secol credeţi că vor rămâne în istorie.
C.M. : Cu muzica românească contemporană am intrat în strâns contact încă din facultate avându-i ca profesori pe unii dintre cei mai reprezentativi maeștri, cum ar fi Ștefan Niculescu sau Alexandru Pașcanu, Liviu Comes sau Nicolae Beloiu. Mai târziu, ca tânăr dirijor, am abordat multe dintre creațiile timpului, unele mai bune, altele mai puțin. Nu dirijam mereu ce aș fi dorit. După cum se știe, în timpul de dinaintea anilor 90 exista în programul anual de repertoriu al fiecărei orchestre obligativitatea de a se introduce la fiecare concert o lucrare românească, nu întotdeauna bună, faptul aducând în timp consecințe negative. Valoarea se confunda adeseori cu nonvaloarea, cantitatea prevala calității, misterul ritualic al prezentării unei prime audiții se transforma într-o formalitate, la care o bună parte din public refuza să participe.
„Am avut mereu bucuria descoperirilor unor filoane de aur încă neexplorate”
Personal am dirijat în jur de 60 de prime audiții absolute, din care doar o parte au fost alese de mine. Cu toate acestea, am avut mereu bucuria descoperirilor unor filoane de aur încă neexplorate și de a căror bună interpretare depindea însăși viitorul lor. A încerca să dai tot ce poți, tu ca interpret, este în cele din urmă o chestiune de conștiință. O lucrare nouă, chiar și una de bună calitate, poate rămâne sau dispărea instantaneu în funcție de modul optim sau insuficient în care e pusă în valoare la prima ei apariție publică. De-a lungul existenței mele, am intrat în conctact cu o serie de mari compozitori ce mi-au făcut onoarea să-mi încredințeze o nouă lucrare. Unele mi-au fost chiar și dedicate, lucru ce, în afara plăcerii evidente, m-a responsabilizat în plus. Mă gândesc aici la Pascal Bentoiu cu Simfonia a 6-a „Culorile”, pe care am și înregistrat-o iar mai apoi am dirijat-o într-un concert la Bayerisches Rundfunkorchester din Munchen. Mă mai gândesc și la primele audiții ale unora dintre reconstituirile sale enesciene cum ar fi Simfonia a 4-a sau poemul „Isis”. Apoi, la Cornel Țăranu cu limbajul său atât de personal, căruia i-am dirijat mai multe lucrări în primă audiție, dintre care Simfonia a 4-a mi-a fost chiar dedicată și căruia i-am înregistrat, împreună cu Șerban Lupu, reconstituirea enesciană Caprice roumain, lucrare devenită astăzi la fel de populară ca și Rapsodiile. În fine, de la Ștefan Niculescu, care mi-a fost și profesor de compoziție, la mai sus amintitul Adrian Iorgulescu, la Doina Rotaru care mi-a fost colegă de secție la facultate, iar mai recent la Dan Dediu, ale cărui creații mă fascinează constant. Mi se pare interesantă și noua generație. pe care încep treptat să o cunosc datorită mai recentului meu contact cu învățământul. Sunt proaspăt absolvenți și unii încă studenți ce se remarcă de pe acum și pe care încerc să-i ajut. Trăiesc cu speranța că lucrurile vor merge totuși înainte. Oricum, generația ultimilor 50 de ani va avea un cuvânt greu în zestrea valorică a muzicii românești. Aceștia formează o unitate în diversitate, sunt cei care au trecut prin experiența școlii de la Darmstadt pe care au asimilat-o, iar unii au și depășit-o prin revenirea la filonul original al pământului, contribuind activ la noua estetică de creație de astăzi. Le datorăm mult. Există de pe acum compozitori ai acestei ultime perioade, unii deja dispăruți, alții încă în viață, ce vor rămâne cu siguranță în viitorime. Din prudență și respect nu voi da nume specifice în care cred pentru a nu-i nedreptăți pe alții. Oricum, pe unele dintre ele le-am amintit deja.
„Lumea s-a vindecat și a devenit mai interesată la ce se întâmplă în peisajul național”
O.Ş-P.: Cum a receptat Orchestra Română de Tineret muzica scrisă de compozitori români?
C.M. : Spre marea mea bucurie pot afirma cu bună credință că generația de interpreți actuali din care fac parte și membrii Orchestrei de Tineret sunt cât se poate de deschiși faţă de muzica contemporană în general, dar și faţă de cea românească. Perioada de inflație a creației autohtone a trecut, lumea s-a vindecat și a devenit mai interesată la ce se întâmplă în peisajul național. Parțial și datorită nevoii de afirmare a identității naționale în peisajul uneori exagerat globalizator al apartenenței noastre europene cât și al interesului străinătății în a relaționa cu culturile mai puțin mediatizate. Asta face ca aproape la fiecare turneu de-al nostru să fie cântată măcar câte o piesă românească, lucru foarte bine primit de partenerii străini. Chiar și la vară, în august 2023, vom prezenta la Berlin în cadrul Festivalului orchestrelor de tineret Young Euro Classic unde suntem invitați pentru a șaptea oară, o piesă a unui foarte tânăr compozitor român, Alin Chelărescu, intitulată în mod sugestiv Panicandemica. Suntem interesați și de o altă lucrare a foarte tânărului Ștefan Stoianovici intitulată Hydra. Am dat de curând chiar și un concert exclusiv de muzică românească contemporană, iar acum un timp am produs prin Editura Casa Radio un CD cu clasici români. Iar lucrurile sperăm să continue.
Se încarcă comentariile...
