Interesele statului, mai importante decât viața cetățenilor

Decizia Consiliului Constituțional din Franța, țară care ne este partener strategic și ghid istoric esențial în reformele statului și modernizarea structurilor sale de la Cuza încoace,  asupra unor chestiuni vitale pentru Franța, ar putea să fie un semnal extrem de important pentru alte țări din UE. Nu mă refer doar la decizia privind caracterul constituțional al măsurilor propuse de ridicarea vârstei de pensionare, cel mai vizibil motiv al protestelor violente care au izbucnit în ultima perioadă.

Mă gândes la faptul că, în acest moment extrem de serios al tensiunilor sociale care nu mai pot fi calmate provizoriu decât prin intervenții din ce în ce mai dure, Consiliul Constituțional a refuzat, la modul cel mai oficial, propunerea care părea cea mai logică și, cu scuzele că folosesc acest termen desuet, chiar conformă lecțiilor democrației clasice: a decis că NU este cazul să se organizeze un referendum pentru a se solicita părerea cetățenilor asupra propunerilor contestate venite din partea guvernului și trecute cu o minimă majoritate d voturi prin Adunarea Națională. Se consfințește astfel, pentru Franța dar și în atenția altor guverne care eventual privesc situația cu atenție și îngrijorare, un principiu pe cât de important, pe atât de primejdios:  la caz de nevoie, politicienii pot sta perfect liniștiți deoarece decizia lor nu poate fi contestată prin recursul la vocea mulțimii, adică a proștilor, adică a votanților care mai bine ar face să stea pe locurile lor și să moară cu conștiința că au servit cu onor patria, muncind ca animalele până la adânci bătrânețe.

Se mai dovedește acum că interesul STATULUI, oricare ar fi el, chiar dacă el este prezentat ca fiind democrat și purtător al marilor valori ale civilizației, în fapt este profund interesat de viața cetățenilor săi doar în măsura în care animalele necuvântătoare își fac datoria, producând venituri la stat, plusvaloare cum ar fi spus un decedat ilustru cu mormântul său londonez împodobit mereu cu flori. Ne lămurim, periodic și cu multă tristețe, că Statul excelează doar în exploatarea mărfii pe care o reprezintă viețile noastre, discuția despre pensii sau vârsta de pensionare fiind din ce în ce mai neplăcută și chiar, la limită, antisocială și profund dăunătoare păstrării echilibrului social, rămășiță a doctrinelor anarhiste sau de sorginte comunistă.

Dar ce te faci, tu ca guvern democrat, dacă nefericiții și inconștienții de cetățeni își revendică dreptul de a lua o decizie, cu argumentul că așa ar fi normal, adică să-i asculte și pe ei cineva? Atunci, cu durere în suflet, guvernanții fac ce știu mai bine, adică apelează cvasi-instantaneu la singura competență teribil de eficientă a instituțiilor de forță: le cer să iasă în stradă și să-i bată măr pe inconștienți, folosind toate mijloacele din dotare. Peste tot, nu numai în Franța, au fost deja constituite de peste două decenii unități de elită destinate, antrenate și echipate special pentru represiunea manifestanților, se predau în școlile lor bătăuși cu diplomă diversele tehnici speciale de intervenție și arestare a suspecților și „colmatare” a breșelor care ar putea fi folosite de protestatari pentru a fugi.

A apărut, în diversele școli specializate în identificarea noilor trenduri an comportamentele violente ale mulțimilor în caz de criză, teoria ca că, în asemenea situații ca acum în Franța, cel mai important lucru este să ai de partea ta (guvern sau opoziție, nu contează nici la ei cum nu contează nici la noi) unitățile de analiști experți specializați în oferirea unui răspuns cât mai precis la întrebarea: cât de mult sunt pregătiți guvernanții sau protestatarii să reziste la consecințele pe termen mediu și lung ale unei eventuale prelungiri a violențelor de stradă și a introducerii de restricții de toate felurile? Câștigă cel care a știut, poate cu o zi mai devreme, care este punctul în care rezistența fie se rupe, fie se poate extinde și la alte straturi sociale până acum fie prudente, fie indiferente. Atunci, după cum se știe, la noi ca și la ei, tradiția spune că fie se promite o sută de lei în plus la salariu, fie se face apel la nobila prezență a colegilor de muncă ai domnului doctor în științe Bode sau, dacă se impune, chiar și ai domnului general prim ministru președinte dar și, mai presus de toate, doctor în științe Ciucă.

Dar, la noi, pe măsură de se înfoaie în putere ceea ce fusese odinioară o plăpândă democrație, s-a putea petrece ce vedem acum în Franța? Nu cred (de fapt sunt profund convins de acest lucru), deoarece mă uit, cum sper să faceți și dvs, la rezultatele contabile ale științei de guvernare și la creșterea neobosită și plenară a nivelului de trai. Nu e glumă, sau poate un tristă? Și dacă, prin absurd, chiar așa ar fi, tot nu v-a sunat nimeni să vă ceară părerea, așa că să-i lăsam pe francezi să iasă în stradă că doară se bat pentru drepturile lor, iar noi să așteptăm, prudenți, să vedem ce iese și cu ce se lasă.

Dar dacă, preventiv, „ne dă” și nouă cineva, nu spun cine că nu fac politică de partid, o sută de lei în plus la salariu, nu mai zic de pensie? Sau măcar punga tradițională (neapărat împodobită cu însemne de partid sau cu stelele UE) ală cu ulei, zahăr, făină și trei morcovi? Se prea poate, că așa s-au rezolvat la noi, cu succes dovedit, atâtea nemulțumiri sociale încât, cum ar spune ministrul nostru de externe, altceva neștiind să facem, măcar lecția asta le-am putea-o preda francezilor care par să dorească să-i dea foc lui Macron și guvernului său?