Inteligența Artificială și istoria totalitarismului

Prin natura profesiei, istoricii au un scepticism „congenital” în fața proclamării entuziaste a unor „noi revoluții”, găsind elemente ale prezentului și viitorului în trecut. În urmă cu mai bine de trei decenii, atunci când politologul american Francis Fukuyama proclama „Sfârșitul istoriei și ultimul om” (1992), prin triumful liberalismului capitalist și a democrației, ca o consecință a încetării Războiului Rece, istoricii au privit idea neo-hegeliană a apogeului dezvoltării societății umane cu un surâs sardonic.

Realiștii au avut dreptate refuzând utopia victoriei capitalismului și a democrației! Acum, democrația a redevenit un regim politic fragil, autocrațiile prosperă, iar războiul s-a instalat brutal chiar în Europa, în spațiul fostei Uniuni Sovietice. Dincolo însă de Marile Evenimente, istoria ultimelor secole a fost structurată de un val de revoluții industriale. Aproape întreaga umanitate este parte din cea de A Treia Revoluție industrială, denumită și „revoluția digitală” (de exemplu, la mijlocul anului 2023 peste 65 de procente din populația lumii avea acces la Internet). Fără a fi evidentă o distincție de substanță, față de cea din urmă, segmente relevante din economiile și societățile cele mai dezvoltate sunt integrate în ceea ce este cunoscut drept „A Patra Revoluție Industrială”, caracterizată prin adâncirea integrării lumii fizice cu cea digitală și cea biologică, printr-o serie de tehnologii, precum Internetul lucrurilor (the Internet of Things), automatizare, Inteligență Artificială (Artificial Intelligence), biotehnologii ș.a. Vedem cum, în viața noastră de zi cu zi apar semnele banalizate ale viitorului: Internetul pune la dispoziție instrumente tot mai sofisticate și precise de traducere automată în numeroase limbi; companiile înlocuiesc serviciile tradiționale de relații cu publicul cu asistenți virtuali care răspund unor probleme tot mai complexe; căutările de produse și servicii sunt individualizate iar publicitatea pe Internet este construită plecând de la profilul psihologic și de consum al indivizilor; automobilele sunt capabile să se conducă singure pe anumite segmente de drum; există programe de recunoaștere facială sau vocală utilizate pentru securitatea locuinței, ș.a.

Revoluția IA

În ultimii ani avansul tehnologic este atât de rapid încât au apărut texte literare și chiar pretins științifice construite de programe informatice (software), astfel încât universitățile își pun problema apărării integrității academice. Există îngrijorări tot mai des exprimate în legătură cu falsificarea identității și acțiunilor persoanelor în format video și audio (deepfake), ceea ce ridică deopotrivă probleme etice și practice. Cu ajutorul IA generative se pot construi discursuri din trecut, iar personaje istorice digitale le pot rosti, chiar dacă ele nu au existat niciodată; poți să „conversezi” cu Marcus Aurelius sau Bonaparte, de exemplu, precum o dovedește Historical Figures Chat, un alt program de realitate virtulaă. Acum, în spațiul universitar, nu plagiatul este principala provocare etică, ci dovedirea că un text a fost creat de o ființă umană, nu de un program informatic, precum ChatGPT al companiei OpenAI!

Toate aceste noutăți tehnice, care entuziasmează și sperie simultan, sunt subsumate noțiunii generice de Inteligență Artificială (IA), care a devenit în anii din urmă o veritabilă mantra, despre care vorbesc oamenii de știință, companiile, guvernele, sindicatele, presa ș.a. Iar dovada că ne aflăm în fața unui fenomen nou este aceea că în limba română, de exemplu, nu avem sintagme consacrate, astfel încât, pentru a evita ambiguitățile, folosim și termenul din limba engleză.  

Termenul de IA a apărut încă din anii 1950 și el se referă la capacitatea unor entități create de om, având o parte fizică (hardware) și de programe (software), capabile să funcționeze într-un mod similar inteligenței umane. Acest lucru nu s-a întâmplat, însă este o certitudine progresul în automatizarea complexă (machine learning) realizată de computere cu o putere de calcul tot mai mare și programe informatice tot mai sofisticate. Informaticienii au ambiția de a crea programe care nu doar să imite procesele cognitive specifice ființelor umane pe baza unor programe informatice inițiale, ci chiar să se autoperfecționeze prin procesarea informației (“deep learning” sau „neural network”).

În centrul polemicilor actuale privind IA se află modele lingvistice digitale (Large Language Model) care utilizează tehnici de învățare profundă (deep learning) și seturi masive de date pentru a înțelege, rezuma, genera și prezice un nou conținut. Un astfel de exemplu este celebrul Chat GPT-3 al companiei OpenAI din San Francisco.

Relevanța discuției despre impactul IA asupra studierii istoriei este legată nu doar de faptul că schimbările tehnologice sunt conectate cu modificări în abordările științifice, într-o relație biunivocă (de exemplu, pozitivismul s-a dezvoltat în climatul cultural al revoluției industriale, care a întărit încrederea în progres și știință), ci și de exemple experimentale recente. Compania DeepMind, subsidiară a Alphabet, a lansat în anul 2022 un program informatic specializat în epigrafie greacă, denumit “Ithaca”. Prezentat ca „prima Rețea Neuronală Profundă (Deep Neural Network) pentru restaurarea textuală, atribuirea geografică și cronologică a inscripțiilor grecești antice”, „Ithaca” a reușit să restaureze textele cu o acuratețe de 62 la sută; determină originile geografice ale unui text cu o fidelitate de 71%; și datează textele cu o precizie de 30 de ani de când au fost scrise. Istoricii care lucrează fără sprijinul programului ar putea restaura textele cu o precizie de doar 25%. 

„Ithaca” este doar una dintre tot mai numeroasele aplicații prin care puterea de calcul a computerelor și complexitatea algoritmilor devine o formă de IA folosită pentru cunoașterea istoriografică. Pentru a nu ne pierde în detalii, ar trebui să înțelegem imaginea de ansamblu a unui fenomen cultural-științific tot mai larg răspândit în ultima jumătate de secol.

Digitalizarea istoriei

În 1968 istoricul francez Emmanuel Le Roy Ladurie spunea, ca răspuns la munca istoricilor care au început să experimenteze computerele pentru a investiga întrebări precum modelele de vot ale parlamentului britanic în anii 1840, „istoricul de mâine va fi un programator, sau el nu va exista.” Putem consemna astfel anul 1970, ca refer simbolic desigur, pentru nașterea unui nou câmp academic și practic, „digitalizarea științelor umaniste” (Digital Humanities - DH) sau, mai specific, „digitalizarea istoriei” (Digital History). El se bazează, în esență, pe hibridarea a două domenii: tehnologiile digitale și științele umaniste. Partea „digitală” a „digitalizării științelor umaniste” implică o serie de tehnologii: rețele și Internet, dispozitive mobile, rețele sociale, baze de date, platforme, instrumente de cartografiere geografică, instrumente de cartografiere socială, analiză lingvistică, programe software, instrumente de analiză a datelor și altele. Punctele de interes pentru „științe umaniste” sunt o combinație de domenii: studii clasice, literatură, filosofie, studii religioase, psihologie, limbi moderne și antice, studii culturale, artă, istorie, muzică, teatru, film, științe politice, geografie, antropologie, lingvistică ș.a.

Digitalizarea științelor umaniste (DH) nu este o disciplină distinctă, deși practicienii ei îi revendică un atare statut, iar profilul ei metodologic s-a dezvoltat mai mult în domeniul lingvisticii (computational linguistics) și al științei informației (information science). Internetul și programele de computer se constituie într-un mediu civilizațional pe care disciplinele academice mature, precum istoriografia, nu-l pot ignora decât cu riscul marginalizării.

Digitalizarea istoriei poate fi identificată în trei domenii: cum este produsă cunoașterea cu instrumente digitale (dimensiunea epistemic-metodologică și etică); cum este administrată cercetarea științifică și rezultatele acesteia (scientometrie, biblioteconomie, ș.a.); cum este comunicată și transferată către public cunoașterea (editare digitală, marketing).

Evaluarea impactului IA asupra studiului istoriografic al totalitarismului este în legătură directă cu transformările din cadrul activității de cercetare. Pentru studiul comunismului a existat o veritabilă „revoluție istoriografică”, prin faptul că fondurile arhivistice din fosta Uniune Sovietică și Europa central-răsăriteană au devenit accesibile. În contextul politicii de decomunizare a fostului bloc sovietic, s-a realizat deschiderea fondurilor arhivistice ale fostelor poliții politice, iar o mică parte din acestea au fost digitalizate în vederea accesului mai facil. Sute de milioane de pagini sunt digitalizate și oferite publicului, inclusiv cercetătorilor, în această formă, tocmai pentru a păstra integritatea dosarelor originale pe hârtie.

Studiul totalitarismului rămâne o preocupare semnificativă în Statele Unite. Agenția Centrală de Investigații publică sistematic informații declasificate prelucrate arhivistic (anonimizate) în format digital, la fel și Departamentul de Stat. Centrul Woodrow Wilson din Washington a dezvoltat un program de publicare a unor documente de arhivă din plan internațional despre perioada Războiului Rece. Pentru studiul Războiului Rece menționăm în acest context și Open Society Archives, ce funcționează la Budapesta cu finanțare americană, și care este o arhivă de copii, nu de documente originale, și care pune în circulație, în format digital resurse interesante pentru istoria Europei de Est în timpul Războiului Rece.

Cu toate că accesul la sursele arhivistice ale nazismului s-a realizat înaintea „revoluției digitale”, studiul Holocaustului se bucură de o necesară atenție. Un astfel de exemplu sunt Arhivele Arolsen. Centrul Internațional despre Persecuția Nazistă, care pune la dispoziție în format digital, online, zeci de milioane de documente despre victimele național-socialismului.  

În condițiile precarității instituționale post-comuniste din Europa central-răsăriteană, în care s-a practicat și este persistentă „cercetarea istorică de supraviețuire”, nu există mari proiecte de prelucrare digitală a fondurilor arhivistice aferente secolului XX. Cel mai adesea, există cataloage digitale ale fondurilor arhivistice, însă nu și largi fonduri documentare digitalizate integral. Totuși, un fenomen tot mai răspândit este cel al digitalizării neinstituționalizate a arhivelor perioadei comuniste, realizate individual sau în grupuri restrânse de cercetători. Acest tip de digitalizare este utilă doar celor care au realizat-o, nefiind realizată la standarde profesionale.

Digitalizarea a devenit noul mediu în care se desfășoară activitățile contemporane și aproape nimic nu mai poate fi conceput în afara acesteia. Computerul conectat la internet și bazele științifice de date (JSTOR, ProQuest, CEEOL ș.a.), aparatul foto sau scannerul au devenit instrumente indispensabile din laboratorul istoricului. Însă progresul tehnic poate avea și consecințe negative, cercetătorii putând fi atrași de sursele care sunt cele mai ușor accesibile, care pot să nu fie cele mai importante pentru istoriografie. În acest fel, sursele cele mai accesibile (prin digitalizare) pot fi considerate cele mai valoroase, iar cele păstrate în arhive tradiționale pot rămâne în uitare. Această practică se poate constitui într-o veritabilă „capcană a progresului tehnologic”, care trebuie bine evaluată în procesul de concepție și evaluare a activităților și programelor de cercetare istoriografică.

O altă fațetă a „capcanei progresului tehnologic” o reprezintă influența tot mai mare a logicii capitaliste asupra producției istoriografice: sunt (supra)valorizate cercetările publicate la edituri cu o bună rețea de distribuție, revistele științifice indexate în bazele de date internaționale, care publică preponderent în limba engleză, făcând cercetarea științifică mai accesibilă unei comunități științifice virtual interesate de istoria națională sau locală, dar impunând bariere lingvistice și de cost al accesului pentru publicul nespecialist interesat de istoria secolului XX.

În mod natural, comunitatea istoricilor este structurată generațional în privința adoptării practicilor digitale, astfel încât impactul asupra cercetării este dispersat. Digitalizarea este mult mai omogenă și avansată în domeniul prezentării publice a istoriei (Digital Public History), fie că este vorba de muzee, memoriale, conservarea patrimoniului, filme documentare sau jocuri (pentru console, computere ș.a.). Acest domeniu, bazat în mod esențial pe colaborarea interdisciplinară dintre istorici, muzeografi, arhiviști, informaticieni, tehnicieni video ș.a. este cel mai dinamic, iar în condițiile prevalenței digitale în societățile moderne („Digital Turn”) se autonomizează de istoriografie, ca ramură a cercetării fundamentale. Deși cercetarea a fost în mod tradițional puțin permeabilă la factorul „interesul publicului”, avansul comunicării publice a istoriei cu instrumente digitale, inclusiv în rețelele sociale (social media), creează în mod indubitabil o presiune pentru agenda cercetării istorice, solicitată tot mai mult să urmărească mai puțin un Adevăr dovedibil științific și tot mai mult un ambiguu și dificil de cuantificat „interes al contribuabilului de taxe și impozite”. Astfel, în mod aparent neașteptat, digitalizarea și avansul istoriei publice sunt factori structurali care integrează, dacă nu subordonează, logica cercetării științifice celei capitaliste a profitului și a corespondenței cu așteptările și interesele „publicului consumator”.

Ceea ce convențional denumim e-Istoria (e-History) este un fenomen internațional, dacă avem în vedere, de exemplu, Wikipedia, care sprijină cunoașterea istorică nesofisticată pentru publicul larg. Creșterea accesibilității la informațiile istorice este în sine un lucru bun, dar este poate fi însoțită de posibila erodare o statutului în societate a istoricului, expertiza lui fiind mai puțin prețuită pentru că a devenit mai accesibilă. Nu este un fenomen limitat la istoriografie, dacă avem în vedere așa-numita „medicină de Internet”, prin care diagnosticul medical este înlocuit de automedicație, practică dovedită a pune în pericol viața oamenilor.  

Digitalizarea cercetării istorice are un efect important și asupra practicii istoricului. În mod tradițional, istoriografia este realizată de autori individuali sau grupuri relativ omogene, care lucrează împreună. Nevoia de a prelucra cantități uriașe de date (Big Data) implică, inevitabil, realizarea de către specialiștii în informatică a unor programe speciale, dedicate cercetării istorice. Istoricii nu sunt pregătiți să scrie algoritmi care să fie incluși în programe specializate, astfel încât istoriografia nu doar că trebuie să se conecteze structural cu informatica (computer science), dar echipele de cercetare devin mai largi, iar cercetarea în epoca digitală va avea (inevitabil) un cost mai mare. Cu alte cuvinte, istoricul trebuie să-și transforme „atelierul” în „laborator” pentru a fi adaptat modernității. Semnificativ este în acest sens proiectul „Living with Machines”, în valoarea de 9,2 milioane lire sterline (2018-2023), în care, pentru analiza impactului Revoluției industriale în Anglia (1780-1920), au lucrat împreună istorici, informaticieni, geografi, lingviști, muzeografi ș.a. Orientat spre a face inteligibilă istoria modernă a Angliei industriale printr-o expoziție inovativă, proiectul a inclus cercetători care nu lucrează în mod obișnuit împreună și care au trebuit să înțeleagă complexitatea abordărilor multi- și interdisciplinare.

Digitalizarea surselor arhivistice ori a publicațiilor din perioada totalitară este condiția de bază pentru aplicarea instrumentelor oferite de IA în domeniul istoriografic. Ea prezintă avantajul accesibilității de la distanță, ducând la scăderea costurilor tradiționale pentru accesarea fondurilor arhivistice.

Din perspectiva utilizării în cercetare, conținutul digitalizat poate fi studiat prin cuvinte și expresii cheie, realizând analize de conținut ori tematice. Programele informatice actuale permit analiza vizuală detaliată, extragerea textelor din imagini ș.a. În mod evident, folosirea IA înseamnă dezvoltarea unor programe de procesare a unor cantități uriașe de informații, care cu mare greutate ar putea fi analizate manual de către istorici. Procedând astfel, cel puțin aparent istoriografia ar progresa, deoarece ar fi obținute date obiective, cuantificabile și precise.

Digitalizarea surselor și capacitatea computerelor de a prelucra mari cantități de informații îndreaptă istoriografia spre „istoria globală”: analiza unor serii de informații pentru zeci de ani, colectate de la nivelul mai multor țări sau chiar al unui continent. Aplicațiile în demografie sau istoria economică, de exemplu, sunt utile și oferă informații relevante în privința trendurilor macroistorice. Un alt domeniu în care IA își găsește relevanța și se obțin rezultate importante este cel descifrării scrierilor antice, folosind motoare de traducere tot mai puternice, bazate pe “traducerea automată neuronală” (neural machine translation).   

În pofida avantajelor incontestabile ale utilizării computerelor în istoriografie, transferul programelor informatice în studiul totalitarismului nu este lipsit de provocări metodologice. Sursele istorice ale regimurilor totalitare nu au doar nivelul primar de „codare”, al sensului comun al limbajului, ci sunt (supra)codificate ideologic, din perspectiva fascismului ori a marxism-leninismului. Ca atare, pentru a fi viabile, instrumentele IA în arealul istoriei sistemelor totalitare trebuie să țină seamă de impregnarea ideologică a limbajului (limba de lemn).

Nici o operațiune aparent sigură, de prelucrare statistică a unei cantități mari de informații economice din statele blocului sovietic, de exemplu, nu este lipsită de pericole, dacă luăm în considerare falsificarea programatică a datelor, pentru a corespunde obiectivelor propagandistice ale regimurilor comuniste. Pentru a putea cuantifica datele economice ar trebui ca istoricii să identifice mai întâi algoritmul de „cosmetizare” a informațiilor, însă acest lucru este imposibil de construit, fiindcă minciuna era variabilă, de la caz la caz, în funcție de fiecare situație. De aceea, dincolo de entuziasmul firesc al aplicării programelor de IA în istoriografie, în cazul particular al sistemelor totalitare trebuie să ținem seama de caracterul incert al autenticității (corespondența cu realitatea) informațiilor culese din documentele statelor totalitare.

Provocări etice    

Inevitabil, avansul IA în societate în general și în domeniul disciplinelor umaniste în particular este însoțit de provocări și dileme de natură etică. În mod evident, ținând cont de complexitatea unui subiect aflat în plină expansiune, în cele ce urmează enunțăm câteva dileme de natură etică, fără a avea pretenția de a oferi soluții la acestea.

Menționam anterior procesul rapid de digitalizare a surselor arhivistice pentru istoria secolului XX, realizat atât pentru a proteja suportul de hârtie de o utilizare excesivă, respectiv pentru facilita și promova accesul la datele primare ale istoriografiei. Tehnologia relativ recentă de transformare a imaginii de text în text care să poată fi citit de computere (Optical Character Recognition) este piatra de temelie pentru utilizarea IA în istoriografie. Însă problema nu mai este dacă poate avea loc prelucrarea digitală a surselor arhivistice, ci care dintre acestea trebuie puse la dispoziția publicului (eventual online) în integralitate? Este în practica arhivistică internațională publicarea unor documente conținând fragmente anonimizate, pentru a proteja interese de stat, identitatea unor persoane sau aspecte ale vieții private. În cazul particular al arhivelor fostelor poliții secrete comuniste s-a instaurat practica, legată și de legislația Uniunii Europene în domeniul protecției datelor personale, de a oferi doar variante anonimizate ale documentelor de arhivă, inclusiv în format digital. Istoricul are acces la sursa istorică originală, însă conținutul integral nu poate fi pus în circulație în afara responsabilității și eticii cercetării. Acest mecanism de responsabilizare a istoricului ar trebui să fie păstrat, sau chiar perfecționat, deoarece decizia asupra implicațiilor folosirii unor documente de arhivă nu poate fi decât umană, indiferent de calitatea algoritmilor folosiți de tehnologia IA.

IA ridică problema fundamentală a autorului/autorilor creației științifice. Cine este autorul creației științifice, istoricul sau roboții (chatboots)? Cum garantăm originalitatea creației științifice, dincolo de onestitatea prezumată a cercetătorului? Are drepturi de proprietate intelectuală un robot care contribuie la redactarea unui text științific?

Un alt set problematic este legat de modul de construcție a tehnologiei AI: transparența criteriilor de construire a algoritmilor pentru procesarea informațiilor; fiabilitatea și acuratețea prelucrării informației; utilizarea aceluiași set de informații va genera aceleași rezultate (reproductibilitatea)?; cum este asigurat accesul nediscriminatoriu al comunității științifice la instrumentele AI (discriminarea prin cost)?

Astfel de întrebări devin inevitabile pentru comunitatea științifică globală, ele fiind mai profund conștientizate în domeniile aplicative, însă istoricii nu vor fi ocoliți de această tematică, marginală în acest moment în arealul preocupărilor slujitorilor muzei Clio.              

Sfârșitul meseriei de istoric?    

Este meseria de istoric amenințată de IA, vor fi înlocuiți istoricii de computere? În opinia mea, chiar dacă aplicațiile actuale de IA pot construi texte care au aparența unui discurs științific, meseria de istoric nu este în pericol.

Analiza de conținut, fie ea cantitativă sau calitativă, relativ ușor de realizat cu programe informatice, este doar o parte a muncii istoricului, care trebuie să ofere explicații de tip cauzal asupra fenomenelor social-politice, nu doar să constate anumite caracteristici ale conținutului evaluat. Iar pentru a realiza acest lucru cercetătorul trebuie să realizeze corelații între diverse categorii de surse și informații, care nu sunt toate digitalizate pentru a fi utilizate de algoritmii IA.   

Motivul fundamental al viabilității meseriei de istoric, în pofida creșterii complexității modelelor de prelucrare și analiză a datelor de către computere, este acela că interpretarea acțiunilor umane este un gest eminamente uman. Algoritmii pot oferi variante alternative de interpretare a unor fapte, fenomene și procese istorice, însă cercetarea faptelor trecutului se bazează și pe intuiție și viziune, care nu sunt doar un simplu joc al probabilității matematice, ci este legată pe afectivitatea și experiența umană a istoricului. Contextualizarea istorică poate fi realizată cu succes de istorici inteligenți, harnici și experimentați, mai puțin prin calcule probabilistice realizate de algoritmi ai IA.   

Meseria de istoric nu este în pericol de a fi subminată de IA deoarece istoriografia nu se rezumă la sistematizarea unor serii date, chiar dacă ele sunt impresionante prin cantitate și acuratețe. Transpunerea informațiilor despre trecut nu este un exercițiu pur reconstructiv, ci interpretativ. Discursul istoriografic seducător și convingător este o operațiune specifică inteligenței umane, fiind un rezultat al talentului și creativității istoricului. Subtilitățile, ambiguitățile ori informațiile lipsă sau incerte pot fi rezolvate de intuiția și experiența istoricului, mai puțin de algoritmii IA. În fapt, provocarea principală pentru IA este unicitatea ontologică a evenimentelor, care face trecutul mai greu de schematizat prin calcule probabilistice, chiar dacă sunt identificabile modele ale acțiunii umane.

Cercetarea istoriografică cu instrumentele IA este marginală, deoarece logica profitului după care acționează companiile de tehnologie exclude istoria ca un domeniu strategic. Tehnologiile AI sunt de interes în arealul istoriei publice, interconectată cu cinematografia sau industria jocurilor (realitatea virtuală), dar nu justifică investițiile în cercetarea fundamentală, care rămâne, cel puțin în Europa, un domeniu arondat institutelor și universităților finanțate din fonduri publice.

În ipoteza în care ar există finanțări pentru dezvoltarea unor programe de IA dedicate istoriografiei (GPT-History?), care nu generează profit comercial, companiile tehnologice și institutele de cercetare trebuie să urmeze alte căi decât cele utilizate în prezent. Ar fi nevoie de largi baze de date istorice digitalizate și indexate, arhive și studii științifice deopotrivă, care să fie utilizate pentru a genera un conținut veridic, verificabil cu instrumentele științifice obișnuite. În plus, prin utilizarea unor surse în mai multe limbi, GPT-History ar trebui să ofere texte originale, redactate creativ, care să propună explicații pentru fapte, fenomene și procese istorice. Nu mai puțin important, ar trebui să există instrumente IA pentru asigurarea calității academice a textelor rezultate din activitatea algoritmilor. În acest moment nu există informații publice despre proiecte multidisciplinare atât de ambițioase și costisitoare.

Toate aceste motive, ne îndreptățesc să afirmăm că istoria totalitarismului va fi și în viitorul previzibil o preocupare fundamental umană, chiar dacă laboratorul istoricului ar trebui dotat cu cele mai noi și avansate tehnologii de prelucrare și analiză a datelor. Istoria rămâne sub specia umanului fie și pentru că fiecare generație are nevoie de propria proiecție asupra trecutului, iar IA este insensibilă la sentimente, la dragoste și ură!   

Notă:  acest articol a fost publicat într-o variantă extinsă în revista „Arhivele totalitarismului” nr.1-2/2023. Studiul poate fi accesat gratuit la secțiunea editorial din https://www.ceeol.com/search/journal-detail?id=87