Inflaţie academică? (Of-of-of, Finlanda, où êtes-vous!)

Sistemul educaţional şi agenda politicului sunt una. În România de azi cele două au ajuns să nu poată exista separat în spaţiul public. Nici nu s-ar putea - ar zice cineva - dacă observi cum ceea ce părea să fie o iniţiativă bună devine repede blamabil politic iar ceea ce părea să fie politic o iniţiativă bună devine repede blamabil în corpul profesional.

Cu alte cuvinte, Educaţia se politizează iar Politicul nu se educă. Clasa pregătitoare, bacalaureatul, admiterea la facultate au devenit, an de an, în trendul descrescător demografic şi al numărului de absolvenţi de liceu, “ritualurile” de trecere ale Educaţiei în lumea politicului. O fostă doamnă ministru susţine acum că mai bun e examenul la admiterea la facultate. N-a fost mereu de aceeaşi părere. Doamna agită spiritele în Educaţie pe această idee care, însă, fusese introdusă şi legiferată de domnul ministru de dinainte. Dacă domnul (fost) ministru introdusese acum doi ani o rigoare mai evidentă în ce priveşte criteriile pentru gradele didactice mari, doamna (fostă) ministru le-a castrat binişor anul trecut. Dacă evaluările ARACIS, unele măcar, păreau să dea un ton nou în ce priveşte standingul academic, acum pare că, în anumite privinţe, au devenit mai…soft. E suficient să te uiţi pe site-urile unor universităţi şi să realizezi că efectul castrator al politizării se face simţit. Deunăzi văd pe site-ul unei universităţi private bucureştene din domeniul artelor că decanul are titlul de profesor emerit: doamna e de câţiva ani acolo. Conform legii titlul ar fi trebuit să îl obţină la pensionare şi pe baza excelenţei didactice şi de cercetare dovedite. Nici vorbă! E direct emerită!

Ce se reţine astăzi de către “opinia publică”? Faptul că Educaţia produce inflaţie de tineri pregătiţi pentru care nu (prea) sunt locuri de muncă. Că miniştrii se schimbă des şi fiecare …schimbă ce i se pare (partidu)lui că e de schimbat. Că doctoratul a ajuns, în cazul politicienilor, cel puţin,  - dar, să fim oneşti, nu numai în cazul lor  - “afacere”, o hoţie, un insemn al statutului social (nu profesional). Politicianul-doctor e noua “struţocămilă” a sferei publice româneşti. Ce spun cifrele, pe care le rememorează cu înţeles domnul Vintilă Mihăilescu în articolul său, “Ţara mea cu şapte clase”, din Dilema veche? Că suntem codaşi europeni în ce priveşte nivelul instrucţiei şcolare. Că avem cei mai puţini studenţi. Concluzia ar fi: nu e voba de nicio inflaţie; dimpotrivă, noul slogan ar trebui să fie: “Ţării cât mai mulţi studenţi”. Dar, uite, că nu e aşa.

Inflaţia nu e în numărul studenţilor, care e scăzut, ci, de pildă, în numărul titlurilor de doctorat date repede, al diplomelor fără acoperire în cunoaştere şi competenţe. Unele complicităţi între evaluatori şi evaluaţi duc la rezultate uneori deconcertante: negrul e albit şi astfel programul de studiu respectiv merge mai departe. Pe banii publici, pe exigenţe foarte scăzute care se reflectă în nivelul scăzut de instruire a studenţilor. Inflaţia aici e: prea mulţi slab pregătiţi, prea multe cadre didactice care nu comunică eficient cu studentul, căruia nu-i creează condiţiile pentru dezvoltarea propriului mod de a gândi şi de a aplica cele gândite. Mulţi profesori se plâng de condiţii, şi pe bună dreptate; în domeniul ştiinţelor socio-umane accesul, de pildă, la literatura de specialitate e făcut, de multe ori, pe cheltuiala proprie. Ţi se cere să faci cercetare, de exemplu, dar obligaţiile didactice, administrative devin atât de coercitive încât timpul cercetării e tot mai puţin. Pe de altă parte, nu numai condiţiile coercitive intră în discuţie, ci şi inerţia multora care e folosită ca pârghie politică în “ritualurile de trecere” menţionate la început.

Indecizia structurală a sistemului, între jaloanele Bologna, trânta politică, impulsul antreprenorial şi forţa inerţială arată că Educaţia în România nu face încă pasul major spre serviciile educaţionale integrate centrate pe beneficiar. Cu toate că în marile centre universitare, ba chiar şi în unele mai mici, există profesori capabili de a vedea lucrurile dincolo de catena politicului, există colegi care doresc ca ponderea serviciilor educaţionale şi ideea de universitate, de pildă, să fie centrate pe performanţa studentului, aceştia nu impun încă o voce autoritară. Noi încă suntem rigizi faţă de ideea creditelor transferabile, de exemplu, idee care permite studentului (mai ales dacă e bine consiliat în facultate) construcţia unui drum de cunoaştere conform propriilor interese. Îl vrem pe student după imaginea noastră despre el, nu după imaginea lui despre lumea în care trăieşte. S-ar putea ca lumea lui să fie una mică, lipsită de potenţial, dar, la fel de bine, s-ar putea să fie una mare, cu un potenţial creativ extraordinar. Suntem pregătiţi să intrăm în lumea lui sau rămânem la graniţă? Sistemul educaţional nu e unul al graniţelor, ci unul al descoperirii drumului spre limite. E drumul ce trebuie încurajat. În ce măsură programele de studiu favorizează creativitatea în fiecare domeniu? Sunt metodele de predare racordate la lumea de azi, la modurile creative ale comunicării sau rămân ele claustrate în cetatea academică?

Multă lume s-a săturat, poate,  de consideraţii ca acestea de mai sus. Multă lume doreşte să se facă ceva care să îmbunătăţească situaţia Educaţiei în România. Câţi sunt dispuşi să se bată pentru asta? Câţi acceptă că minciuna şi impostura sunt fireşti, văzând ilustre exemple netulburate de dovedirea lor, şi că nu avem ce face? Câţi aşteaptă ca alţii să se ocupe de toate acestea. Amânarea unui efort hotărât de a pune lucrurile pe făgaşul cel bun înseamnă diminuarea viitorului. Acesta va fi tot mai anemic în timp ce prezentul, gonflat de politic, îl va acapara cu totul. Câtă vreme vocea administratorilor va fi mai puternică decât vocea practicienilor şi beneficiarilor sistemului, melodia rămâne aceeaşi până la stricarea instrumentului. Administratorii, practicienii şi beneficiarii “cântă” încă pe voci disparate. Între timp, abandonul şcolar se menţine, ponderea mediului rural e încă o povară grea, politicienii schimbă de la un an la altul admiteri, metodologii, criterii de evaluare, diplomele se eliberează, studenţii iau licenţa, masteratul, doctoratul. Ca întotdeauna tânjim. După alte modele. Cel finlandez, de pildă. Ca şi cum acesta poate fi transpus, împrumutat, imitat. Ai nevoie însă şi de societatea…finlandeză. Ea l-a creat. Ce tip de învăţământ a creat societatea românească?