Inchiziţia opiniei publice

Totul a început acum vreo doi-trei ani, iar apogeul este atins în aceste zile când, în spaţiul public sau chiar în discuţii amicale, totul este analizat prin prisma absolutului. Nimic aflat în afara imaculatului nu este acceptat. Ori eşti perfect, ori nu exişti!

 Biciuşca opiniei publice plesneşte şi însângerează fără nicio milă orice comportament pe care îl consideră ca fiind imperfect. Patul lui Procust construit de opinia publică, acest tiran modern, lipeşte eticheta de indezirabil oricărui individ, zâmbet sau discurs care nu se încadrează la milimetru în patul imaculaţilor.

În România, raţiunea a rămas un simplu cuvânt din dicţionar, un dinozaur al cărui loc a fost ocupat de umorile născute din senzaţii, din emoţiile dirijate cu talent de liderii de opinie care, în mod deloc surprinzător, emit judecăţi de valoare născute din propriile umori. În aceste zile,  reducţionismul şi generalizările au rămas singurele şi cele mai de încredere instrumentele ale opiniei publice.
Nuanţele care umbresc imaginea favoritului nu există, iar cei care îndrăznesc să le exprime sunt transformaţi de opinia publică în duşmanii binelui poporului. Talibanismul a ieşit întărit şi antrenat după epoca Traian Băsescu. Astăzi, doar actorii sunt alţii. Politica şi viziunea discursului public a rămas însă aceeaşi, ba chiar împinsă la extreme.

Ce a făcut bun sau bine Ponta? Nimic. Este cancerul României. Dar Iohannis? E înconjurat de mafioţii din PDL şi PNL. Este evident că e doar aceeaşi Mărie cu altă pălărie. Acestea sunt singurele poziţionări ale simpatizanţilor sau partizanilor. Indivizii care se află în afara celor două poziţii sunt, în cel mai bun caz, nişte paria. Dar, de obicei, neutralitatea exprimată inclusiv prin critici te aruncă automat în tabăra adversă. Ai spus ceva de rău de Iohannis? Eşti un comunist. L-ai criticat pe Ponta? Eşti un băsist care nu înţelege nimic.

Despre opinia publică s-au scris zeci, poate chiar sute de mii de pagini. Ea este expresia pură a tiraniei majorităţii, deşi chiar această majoritate este, în sine, greu de identificat. Dacă din 18 oameni, 5 votează cu X, 6 cu Y, iar 7 stau acasă, care majoritate este exprimată de opinia publică? Într-o publicaţie anti Ponta, se exprimă o majoritate, într-una pro Ponta altă majoritate, tăcuţii având şi ei majoritatea lor.

Toate cele trei tabere şi-au construit propriul pat al lui Procust. Elementul comun îl reprezintă perfecţiunea cerută de la ceilalţi. Bineînţeles că perfecţiunea îmbracă haine diferite în fiecare tabără, însă ea este liantul care îi leagă pe toţi.

Aflată cu mâna în nas, în propria intimitate, ascunsă pe după taste, opinia publică este neiertătoare cu cei care se scobesc în nas la vedere. „Cum e posibil să facă aşa ceva? Este de neiertat!”, zice opinia publică pe Facebook, bloguri sau pe stradă, în timp ce face o biluţă.  Ipocrizia a pus stăpânire pe o societate debusolată, în care arhanghelii dreptăţii absolute şi-au întins aripile în spaţiul public şi înfierează orice element care nu cadrează cu politica taberei respective. Dar, atenţie! Cu politica cerută, nu cu cea practicată!

Toate acţiunile adversarilor sunt analizate prin prisma perfecţiunii, în timp ce favoritul este măsurat cu o jumătate de dicton: errare humanum est!

Într-o democraţie excitată, a început reeducarea indivizilor care nu împărtăşesc opinia majorităţii respective. Locul canalului a fost luat de dispreţul public, de cuvintele grele şi ducerea în derizoriu. Cei care nu împărtăşesc opinia grupului respectiv sunt reduşi la statul de suboameni, de vinovaţii de serviciu.

"Din cauza voastră, stângiştilor, suntem unde suntem! Aţi susţinut un partid care a distrus ţara. Sunteţi nişte leneşi care staţi cu mâna întinsă. Dacă nu eraţi voi, România era altfel. Trădătorilor!"

"Ba, voi, capitalişti fără suflet! Prin politicile voastre aţi vândut ţara companiilor străine care acum exploatează poporul român, pe salarii de mizerie. N-aveţi pic de compasiune şi vă lăsaţi fraţii români să moară de foame. Ticăloşilor!"

Privesc, după 25 de ani de democraţie dâmboviţeană cum, între cele două tabere, a rămas doar un hău. Un vid în care nu mai există nicio putere capabilă sau dornică să tempereze extremismele şi să cultive raţiunea.
Reforma morală a unui neam, singura reformă necesară astăzi României, nu se face la grămadă. Ea îşi trage seva direct din suflet, ori opinia publică n-are suflet, ci doar umori.

Sufletul colectiv nu există.