În umbra Războiului lui Putin: întunecare în Europa Centrală
Austria, Ungaria, Serbia, Croația (deocamdată doar la nivel prezidențial), mai nou Slovacia mizează politic pe cartea Rusiei. La nivelul opoziției însă, forțe politice rusofile și antioccidentale există cam peste tot în Europa Centrală, mai mici sau mai mari, din Statele Baltice până în Cehia și Bulgaria.
În România, urmează un an electoral crucial, cu patru rânduri de alegeri, iar AUR și o senatoare bezmetică aduc în discursul lor toate inepțiile, toată mizeria, toată ura antioccidentală și toată otrava propagandei și dezinformării rusești, folosindu-se de temele și instrumentele Mișcării Legionare de dinainte de război – naționalism ieftin (kitsch) întemeiat pe argumente semidocte, filetism și ortodoxism (a nu se confunda cu ortodoxia) dezavuate până și de rezonabilul purtător de cuvânt al BOR, distorsionare istorică și nostalgia trecutului, antioccidentalism, conspiraționism, antiliberalism, intimidare, intoleranță și chiar violență.
Curentul antioccidental nu le va aduce însă nimic bun în viitor acestor state iar liderii politici ar trebui să abandoneze această direcție păguboasă, dacă doresc cu adevărat binele țărilor lor. Prea repede au uitat întunericul comunist prin care au trecut (cu excepția Austriei, care a cunoscut însă șapte ani de nazism), sărăcia, teroarea, înapoierea și izolarea de Occident din care au ieșit cu greu aceste popoare în 1989, o experiență tragică prin care au trecut din cauza Rusiei.
Pe termen lung, Rusia va pierde Războiul lui Putin așa cum a pierdut și Războiul Rece și va ieși slăbită politic, economic, militar, tehnologic și social dar mai ales dependentă de China, poate chiar cu turbulențe interne majore, chiar dacă va păstra unele teritorii ucrainene. Strategic, Rusia deja a pierdut războiul, ratând toate marile obiective pe care le avusese la începutul invaziei.
Cu toate acestea, pe termen scurt și mediu, întunecarea politică din Europa Centrală, cu state care deraiază de la politicile UE și NATO și intră în siajul Rusiei, ne îngrijorează. Valul naționalist antioccidental este deocamdată în creștere, explicit sau discret. Recent, cinci state din Europa Centrală au fondat un așa-numit grup „Central 5” în cadrul OSCE (Austria, Ungaria, Cehia, Slovacia, Slovenia) cerând, printre altele, „menținerea canalelor de comunicare cu Rusia”, ceea ce se traduce – dincolo de limbajul diplomatic – prin dorința de compromis politic cu Moscova agresoare.
Tabloul politic regional
Semnalele politice din Europa Centrală nu sunt bune. Întunecare și revizionism, asta putem observa pe scena politică central-europeană. Naționalism și „suveranism”, traduse prin întoarcerea spatelui către Bruxelles și Washington. Țări relativ mici, postimperiale, majoritatea beneficiind enorm de pe urma integrării europene și a UE, însă cu vulnerabilități semnificative (unele legate de traume istorice, unele care țin de resursele de gaz și petrol, altele educaționale și culturale sau legate de corupție), toate exploatate copios de agenții de influență ai Kremlinului și rostogolite în rețelele sociale de „idioții utili” din aceste societăți.
Se adaugă speranța unora că puterea agresoare (Rusia lui Putin) le poate aduce avantaje mai mari decât Occidentul sau poate chiar corectarea unor închipuite „nedreptăți istorice”. Istoria imperială și postimperială a regiunii ne dă de gândit, dar mai ales ne îngrijorează prezentul politic alunecos și lipsit de credibilitate din spațiul geopolitic și cultural în care ne aflăm.
Nu întâmplător, Henry Kissinger numea Austria „barometrul Europei”. Când Austria este agitată politic, pe continent miroase a conflict. O țară devenită micuță după 1918, cu gloria imperială pierdută, cu multe frustrări istorice și aroganțe ipocrite, prinsă mereu geopolitic în „neutralități” înșelătoare și duplicitare între Germania și Rusia, dar tentată întotdeauna să penduleze spre puterea agresoare care pare să îi ofere avantajele cele mai mari.
În vara lui 1914, asasinarea la Sarajevo a arhiducelui Franz Ferdinand oferea casus belli perfect pentru atacul Austriei asupra Serbiei și începutul Primului Război Mondial, care avea să destrame patru imperii cu componente teritoriale în Europa, printre care și Austro-Ungaria. Primul Război Mondial a fost „prima mare țeapă” luată de Viena și Budapesta. Unirea, respectiv alianța cu Germania nazistă au reprezentat „a doua țeapă” luată de revizioniști, 20 de ani mai târziu. Și ar putea urma curând a treia, pe mâna Rusiei... Argoul este fără îndoială limbajul cel mai potrivit pentru a caracteriza conducerile grobiene actuale ale acestor două guverne, lipsite de sentimentul solidarității europene și al onoarei.
Revenind la istorie, Austria a pornit în 1914 un război european uriaș care, prin înlănțuirea de „moșteniri”, ricoșeuri, avataruri și consecințe geopolitice, nu s-a încheiat nici până astăzi, când se dă bătălia finală post-sovietică în Ucraina. Revoluția Bolșevică, apariția URSS și mai apoi a Germaniei naziste, apoi al Doilea Război Mondial, Războiul Rece iar acum Războiul lui Putin au fost, într-un fel, verigi ale lanțului de consecințe ale Marelui Război european. Toate pornesc din acel punct. Suntem în același lung război al imperiilor din Europa (a mai rămas unul singur, care ar vrea să se reinventeze și să se redenumească, subtil, Russkiy mir), un război pornit de austrieci acum aproape 110 ani, cu gândul că „se termină până la Crăciun”. Cum și Putin a crezut că se termină în câteva zile în Ucraina.
Revizionismul lui Putin agită spiritele naționaliste și xenofobe din Austria și Ungaria, așa cum revizionismul lui Hitler din anii ‘30 a înflăcărat inimile și speranțele austriecilor și ungurilor de atunci. Numărând din 1914 încoace, miza greșită de la Viena și Budapesta din prezent, pe „dreptul forței” și pe puterea agresoare, ar putea aduce peste câțiva ani „a treia țeapă” istorică pentru Austria și Ungaria, dacă nu vor ști să se oprească înainte de a fi prea târziu.
În ce ar putea consta consecințele acestui calcul greșit? Pe scurt, în riscul de a rămâne izolate de aranjamentele instituționale post-război din UE și NATO, de a fi prost văzute politic în SUA și în Vest și pe deasupra cu o prietenie fâsâită și fără rezultate cu gigantul rus cu picioare de lut. Aceste riscuri ar trebui să trezească la timp cele două societăți hipnotizate de discursul de esență antiamericană, antioccidentală și antiliberală. Să fim serioși, nu e vorba doar de tema respingerii migrației ilegale. Este mai mult și mai profund decât atât. Cu excepția Austriei, celelalte state și guverne rusofile din Europa Centrală nici nu se confruntă, de fapt, cu problema migrației.
Dar să continuăm parcursul post-1918 al Vienei. În primăvara lui 1938, anschluss-ul alipea Austria Germaniei hitleriste, într-un entuziasm (aproape) generalizat al clasei politice și societății austriece. Opoziția austriecilor a fost aproape nulă. Al Treilea Reich părea, pentru mulți vorbitori nativi de germană din Europa Centrală, să întrupeze vechile idealuri de mărire ale imperiilor german și austriac, prăbușite în 1918. În toamna lui 1938, la München, britanicii și francezii au cedat insistențelor lui Hitler de a sfâșia Cehoslovacia, crezând cu naivitate că astfel asigură pacea Europei iar expansionismul puterii agresoare se va opri. Nu s-a oprit.
În 1938 și 1940, cele două arbitraje de la Viena, dictate de Germania nazistă și Italia fascistă, redesenau harta Europei în Europa Centrală și de Est, generând iluzia revizioniștilor post-Versailles și post-Trianon că „au învins și s-a făcut dreptate”. Nu a fost însă decât „a doua țeapă”, așa cum avea să le arate Al Doilea Război Mondial, când Germania nazistă și Puterile Axei au fost în cele din urmă învinse.
Pe noi, ne-a salvat în ultimul moment Regele Mihai și al său 23 august de dezastrul de a fi fost ocupați oficial (nu „eliberați”) de sovietici. Diferența de nuanță ar fi fost importantă. Când s-a întors în România din URSS, cu Armata Roșie, imediat după 23 august, Ana Pauker le-a reproșat comuniștilor români din țară participarea neinspirată la arestarea lui Antonescu, pe motiv că, fără această arestare și întoarcere a armelor în ceasul al doisprezecelea, care a legitimat trecerea României alături de Aliați, România ar fi putut deveni pur și simplu o republică sovietică, la fel ca Statele Baltice sau Ucraina. Este suficient să ne amintim că, în „acordul de pe șervețelul” de la cina din 9 octombrie 1944, de la Moscova, între Stalin și Churchill, Ungaria era trecută cu influență postbelică 50-50 între Vest și URSS (și a devenit, în realitate, o țară comunistă 100%) iar România cu 90 la sută influență sovietică, cel mai mare procent sovietic din toată regiunea! Până și Bulgaria, o țară slavă, avea doar 75%. Dar contribuția militară substanțială a Armatei României, după 23 august, alături de aliați, la scurtarea războiului, a fost în cele din urmă recunoscută pe plan internațional (cu jumătate de gură și de Stalin) și am putut astfel recupera Transilvania. Armata Roșie s-a retras din România în 1958, cel mai repede din regiunea „eliberată” de sovietici în 1944-1945. Din Ungaria au plecat abia între 1990-1991. Se pare că ungurii îi vor înapoi, le e dor de ei. Nouă nu.
După 1945, rămasă neutră din punct de vedere politico-militar dar cu un regim economic capitalist, beneficiară a investițiilor masive și securității din Vest, Austria a prosperat ca țară democratică și cu economie de piață integrată în lumea occidentală apărată de americani. Viena a fost însă în timpul Războiului Rece (și) un hub al spionajului sovietic.
După Războiul Rece, Austria este primită în 1995 în Uniunea Europeană, rămânând neutră politico-militar, deci în afara NATO, și cu o bună relație de colaborare cu Rusia. Impregnată de interese rusești, de spionaj rusesc, de corupție alimentată de Rusia, așa cum s-a văzut la căderea unor guverne conservatoare din trecutul apropiat, după scandalul penibil de corupție Ibiza Gate din 2019 (după o filmare ascunsă din 2017 a vicepremierului Strache) sau 2021, când a apus steaua „copilului minune” al politicii austriece, Sebastian Kurz, în mediocritate și acuzații de corupție, cam aceasta a fost calitatea și integritatea democrației austriece, dincolo de poleiala de bomboane Mozartkugel. Până și videoclipul recent de promovare l-au făcut cu ruble, în imaginile despre „Austria în care ar trebui să avem încredere”.
Austria a continuat să dezamăgească democrațiile liberale și Occidentul și după 2021, deși se întrevedea deja războiul Rusiei, când s-a opus blocării gazoductului Nord Stream 2 și a continuat să furnizeze foști demnitari de la Viena în slujba intereselor rusești, culminând cu o penibilă fostă ministră de Externe, „autoexilată” în prezent în Rusia.
Despre Schengen nici nu mai are rost să vorbim, căci lucrurile sunt atât de clare și de transparente – ipocrizii electorale interne (inutile, Partidul Conservator pierzând teren lună de lună în fața extremiștilor de la FPÖ, în perspectiva alegerilor din toamna lui 2024) și aceleași vechi legături de colaborare cu Rusia – Viena și Budapesta sunt singurele guverne din UE care nu și-au redus aproape deloc importurile de hidrocarburi din Rusia.
Ungaria va prelua, la 1 iulie 2024, președinția rotativă a Consiliului UE. Prost s-au nimerit lucrurile, din păcate, chiar într-o perioadă în care Ucraina va avea nevoie de ajutorul maxim al UE, în al treilea an al războiului, atunci când intervine „oboseala” iar resursele sunt de obicei pe terminate și într-o parte și în cealaltă, iar fiecare „balon de oxigen” primit poate să facă diferența.
Năzdrăvăniile iliberale și antioccidentale ale lui Viktor Orbán le știm demult. Provocările lui sunt de prost gust (de la fulare „nostalgice” purtate la meciuri de fotbal la steaguri inventate și de la simboluri ale Ungariei Mari la hărți istorice care și-ar mai avea locul în muzee și eventual în cărți de istorie, nu la guvern) dar sunt prizate de presă, pentru că, se zice, ar face „rating”. Discursul lui revizionist, ura față de Tratatul de la Trianon și cultul lui Horthy, de asemenea sunt cunoscute. Apropierea față de Rusia și China, la fel.
Blocarea sancțiunilor împotriva Rusiei și mai nou a ajutorului UE pentru Ucraina fac parte din politica Budapestei. Șantajul explicit pentru deblocarea fondurilor UE care „s-ar cuveni Ungariei” în PNRR-ul lor, dacă n-ar încălca statul de drept, este cunoscut. Probabil, UE va ceda curând șantajului Ungariei. Faptul că poliția ungară „le face vânt” migranților să treacă mai repede spre Austria și Germania nu mai este un secret. Agitația întreținută continuu în bazinul carpatic, băgarea bățului prin gard și alimentarea temei autonomiei pe criterii etnice sunt deja „sport național” al politicienilor unguri. Dorința guvernului de la Budapesta de a profita doar de banii UE dar de a face jocul politic al dictaturilor orientale China și Rusia îi îngrețoșează până și pe ungurii cu bun simț. Deja la NATO se știe că informațiile cele mai sensibile îi ocolesc pe reprezentanții Ungariei, în care nimeni nu mai are încredere. Budapesta pretinde public că este supărată pe Viena pentru blocarea aderării României la Schengen, dar este parte a aceluiași joc ipocrit, care nu este străin de interesele Rusiei de a dezbina UE. Aceasta este politica Ungariei de astăzi și, din păcate, o opoziție incredibil de slabă nu reușește de 13 ani să devină atrăgătoare pentru majoritatea maghiarilor. La NATO, unde regulile jocului le fac americanii, Viktor Orbán are un tupeu mult mai mic decât la UE iar Ungaria aproape că nu există în strategiile Alianței Nord-Atlantice. Mai nou, SUA au reintrodus vizele pentru cetățenii unguri, ca pedeapsă pentru politicile rusofile ale Budapestei, făcându-l pe Orbán să spună explicit că „abia așteaptă întoarcerea lui Trump”, în timp ce există semnale că cetățenilor români le-ar putea fi ridicate vizele din decembrie 2025.
Serbia nu poate uita Kosovo. Știm asta foarte bine. Altă dramă, altă narațiune. Tema este dificilă și nu o mai dezgropăm aici. Dar neputința lor de a trece mai departe și de a lua deciziile responsabile care ar ajuta dezvoltarea Serbiei îi ține „încremeniți în proiectul” de tip Miloșevici, cosmetizat acum sub forma unei duplicități pro-Vest/pro-Rusia care nu mai păcălește pe nimeni. Din cauza duplicității ei, Serbia este ieșită din calculele integrării occidentale. Deși ar fi putut beneficia la un moment dat de un culoar favorabil spre UE, Belgradul s-a întors în timp, blocat în proiectul Serbiei Mari. Concentrarea de trupe sârbești la frontiera cu Kosovo și agitația produsă în nordul Kosovo de sârbi arată că rana nu este închisă iar tema revizionismului le este mai aproape de suflet decât integrarea în UE, modernizarea și occidentalizarea. Multe țări din zonă au regiuni care le-au aparținut cândva, în decursul istoriei, dar cei responsabili au înțeles că frontierele nu se mai pot modifica prin forță și mai ales că Rusia este departe de a fi un partener frecventabil, de încredere. Dar fiecare pasăre pe limba ei...
Slovacia revine în zodia populistului rusofil Robert Fico. După ce a mai fost premier de două ori, timp de zece ani (2006-2010 și 2012-2018), plecat de la putere după protestele masive generate de asasinarea la comandă a jurnalistului anticorupție Jan Kuciak în 2018, șeful partidului de centru-stânga Smer, Robert Fico, câștigă primul loc în alegeri, cu 23 la sută, și se pregătește să facă guvernul. Scorul obținut nu este foarte mare, în fond mai puțin de un sfert din slovaci au votat pentru Fico. Nu va guverna singur, ci într-o coaliție. Dar profilul lui politic este toxic pentru Slovacia, pentru regiune, pentru UE și NATO. Este un opozant al măsurilor de sprijin împotriva Ucrainei. S-ar putea ca, în practică, guvernul Fico să nu pună chiar atât de evident „bețe în roate” la Bruxelles, dar este limpede că nici nu se va mai putea avea încredere în loialitatea Slovaciei față de UE și NATO.
De ce nu este o idee bună să contezi pe sprijinul Rusiei
Întrebați Armenia și o să vă explice, e primul gând care ne trece prin minte... Rusia este o putere în declin, cu argumente din ce în ce mai puține de a fi atractivă, care abia mai face față pentru a-și gestiona propriile interese și care te poate lăsa oricând din brațe, dacă nevoile ei o cer. Armele nucleare nu mai sunt de multă vreme un argument suficient pentru intrarea în categoria „greilor” care configurează viitorul ordinii mondiale, așa cum nu sunt pentru Coreea de Nord, cu care doar Putin mai discută. Economic și tehnologic, Rusia lui Putin este o epavă ruginită, pe care o părăsesc până și republicile post-sovietice din Asia Centrală.
China a luat în prezent locul URSS ca superputere rivală sistemică a SUA iar Rusia este pe lângă China lui Xi ce era China lui Mao în anii ‘50 pe lângă Uniunea Sovietică a lui Stalin, adică o putere de mâna a doua, epuizată de război, slabă și cu vulnerabilități structurale. Nu aș exclude ca o viitoare Rusie post-Putin să facă ce a făcut China la începutul anilor ‘70, desprinzându-se de alianța cu URSS și îndreptându-se spre SUA, pentru a porni motorul dezvoltării economice.
În Rusia post-Putin vor urma probleme adânci și grave. Deocamdată, capacul este strâns cu putere peste oala cu presiune. Dar nu poate rezista la infinit. A miza pe Rusia pe termen lung, care supraviețuiește în prezent doar ca economie de război, în regim forțat centralizat și cerșind arme și muniție de la Coreea de Nord, este pur și simplu o nebunie.
Toate aceste state din Europa Centrală vor realiza la un moment dat că direcția pro-Rusia este perdantă. Dar lucrul acesta, din păcate, s-ar putea să nu se întâmple curând, ci peste câțiva ani, după sfârșitul războiului și al regimului Putin.
Până atunci însă, pericolul unor regimuri naționaliste și populiste antioccidentale în Europa Centrală, care să creeze probleme în interiorul UE și NATO, există și este chiar în creștere. Așa cum s-ar putea să existe și în unele state din Europa de Vest. Suntem încă în faza ascendentă a valului contestatar iar rețelele sociale intoxicate continuă să erodeze fundația democrațiilor liberale. Și în România ne temem de lipsa soluțiilor politice decente, credibile, semnificative pentru anul electoral 2024, capabile să mențină eficient direcția strategică dar și nivelul de satisfacție economico-socială. Ar putea urma un an electoral dezastruos.
Depinde de maturitatea, educația, înțelepciunea și responsabilitatea fiecărei societăți ca în aceste vremuri tulburi să nu-și piardă capul și să nu dea votul unor aventurieri nesăbuiți, alimentați doar de discursul urii, fără soluții și fără viziunea dezvoltării integrate a țărilor lor, care, dacă vor ajunge la putere, vor lăsa în urma lor, la plecare, doar haos, conflicte și izolare de lumea civilizată.
Se încarcă comentariile...
