Impasul politic al Franței, o imagine concentrată a crizei democrațiilor polarizate
Nu a fost o surpriză pentru nimeni. Doar faptul că prim ministrul Bayrou a cerut el însuși votul de încredere, grăbindu-și astfel sfârșitul politic, poate fi o mică temă de discuție, un detaliu tactic. Altminteri era clar că guvernul de centru, atacat puternic dinspre ambele extreme, atârna de un fir de ață.
Propunerea de tăiere a 43 de miliarde de EUR din bugetul pentru 2026, pentru a ajusta deficitul bugetar de 5,4%, a ajutat atât stânga radicală (LFI) cât și dreapta radicală (RN) să-și „mestece” cu voluptate populismele, fiecare din propria perspectivă, și să devoreze ultimele picături de popularitate pe care le mai avea centrismul.
Președintele Macron se vede în neplăcuta și dificila situație de a numi al cincilea premier în ultimele 20 de luni, în condițiile în care majoritatea francezilor, deja polarizați ideologic spre stânga sau spre dreapta, îi cer demisia. Nu, Macron probabil nu va demisiona, dar sunt aspecte chiar mai importante acum decât mandatul lui slăbit, care oricum se apropie de final: desigur, întrebarea este cine va fi succesorul la Élysée și care va fi direcția politică a Franței și a Europei (UE) după alegerile prezidențiale din aprilie-mai 2027, de care ne mai desparte puțin mai mult de un an și jumătate. Aceasta este marea, adevărata și unica miză politică a politicii franceze, cu impact major asupra viitorului UE.
Catastrofala decizie a Președintelui Franței de a dizolva Adunarea Națională, imediat după alegerile europene câștigate previzibil de RN cu cca. 30%, încă are efecte dure și costisitoare iar urmările ei se vor resimți multă vreme de acum înainte. Nu era deloc necesară mișcarea. Cât de cât, exista o majoritate centristă fragilă în parlament și un guvern funcțional, relativ stabil. Dar tot acest echilibru a fost aruncat în aer de precipitarea flamboiantă a lui Emmanuel Macron de anul trecut. Ne temem că umbra acestei greșeli va pluti inclusiv peste mandatul prezidențial următor și peste noua legislatură franceză.
Rămas fără sprijin politic în parlament, după enorma sa greșeală de a dizolva Adunarea Națională în iunie 2024, dar și fără sprijin popular, Macron trebuie să gândească acum responsabil viitorul politic al Republicii Franceze și al Europei. Orice manevră neinspirată, orice nouă greșeală poate deschide calea spre președinție candidatului/candidatei dreptei radicale, fie ea Marine Le Pen, dacă va câștiga în februarie 2026 apelul la sentința de interzicere cinci ani a dreptului de eligibilitate în funcții publice, fie a tinerei ei creații politice, carismaticul Jordan Bardella.
Macron nu poate numi nici un premier de stânga, pentru că ar ajuta extrema dreaptă să câștige prezidențialele în primăvara lui 2027, nici un premier de dreapta, pentru că societatea franceză ar sări imediat că șeful statului nu respectă ordinea blocurilor politice la precedentele alegeri parlamentare din 2024, când blocul stângii a obținut cele mai multe mandate, fără a obține însă majoritatea. E drept că un guvern al RN ar scădea mirajul francezilor pentru soluțiile extremei drepte, dar nu mi se pare realist și nici acceptabil.
Este un aparent paradox al democrației franceze și al sistemului actual de partide, dar președintele trebuie să lase în afara guvernului exact primele două mari partide ale Franței ca număr de mandate în parlament, adică Reunirea Națională (RN, dreapta radicală) și Franța Nesupusă (LFI, stânga radicală neomarxistă), care se neutralizează reciproc. Este corectă sau nu lăsarea în opoziție a primelor două mari partide ale Franței?
Inevitabil, soluția rațională stă tot în nepopularul centru politic francez, tot mai mic și mai înghesuit pe scena politică, tot mai criticat, tot mai fragmentat în partide mici, care nu trec, fiecare în parte, de 10% în opțiunile de vot ale francezilor. Orice balansare acum spre stânga socialistă și comunistă ar da aripi viguroase extremei drepte. Se speră totuși că Partidul Socialist (PS), ecologiștii și Republicanii (LR) să susțină un guvern centrist, dar aceștia din urmă își vor face desigur planuri dacă susținerea unui partid centrist nu le-ar diminua și mai mult în viitor suportul popular în fața partidelor radicale de pe aceeași parte, adică LFI și RN.
Un eventual guvern de stânga, care ar mări și mai mult cheltuielile publice guvernamentale, asistența socială pentru cei care nu muncesc, ținerea migrației ilegale în brațe și deficitul bugetar, ar acorda o nesperată mână de ajutor pentru RN dar ar pune în pericol nu doar viitorul democrației liberale franceze, ci și perspectivele Uniunii Europene.
Politicile economico-sociale etatiste, excesiv de generoase și risipitoare ale stângii și Statului Providență, sunt falimentare pe termen mediu și lung. Sunt deja semnale clare și puternice că „Franța profundă”, a celor care au venituri mici și mijlocii dar le au din muncă, nu din beneficii sociale, este exasperată de cheltuielile asistențiale uriașe ale statului francez și de fiscalitatea pe care ulterior trebuie să o suporte cei care muncesc. În aceste condiții, această masivă parte a societății franceze nemulțumite, din orașele mici și din mediul rural, este dispusă să voteze cu RN.
Invers, un guvern de dreapta acum nu ar însemna că în 2027 neomarxistul Mélenchon (LFI) ar avea șanse să câștige președinția, dar pe de altă parte un guvern de dreapta nu poate fi justificat în acest moment în raport cu alegerile parlamentare din 2024 și ar părea o nesocotire a rezultatului oricum interpretabil al ultimului scrutin.
Ce rămâne astfel de făcut? A devenit Franța neguvernabilă, în contextul acestui sistem politic al partidelor actuale? Putem vorbi de o agravare a crizei majorității pozitive în democrațiile parlamentare occidentale, din cauza polarizării ideologice progresism vs conservatorism și a subțierii centrului politic? O nouă dizolvare a Adunării Naționale și noi alegeri? Puțin probabil, ar însemna dispariția cvasi-completă a centrului.
Probabil, președintele va opta pentru o numire rapidă a unui centrist, pentru a nu prelungi discuțiile tensionate, așteptarea și speculațiile. Nu este nevoie de votul de învestire al parlamentului, ceea ce reprezintă un avantaj pe termen scurt. Evident, noul guvern va fi însă subordonat parlamentului imediat după numire, deci parlamentul poate să respingă orice proiect legislativ sau de buget și poate să demită guvernul printr-o moțiune de cenzură. Așa că numirea trebuie totuși să fie responsabilă și să se bazeze pe o (măcar prezumată și temporară) susținere parlamentară.
Dincolo de planul apropiat al politicii franceze, impasul de la Paris este și o imagine concentrată a crizei mult mai ample a democrațiilor parlamentare occidentale în vremuri de polarizare ideologică, radicalizare și război informațional. Un exemplu pentru ilustrarea unui impas mult mai extins și mai profund, în care trăim paradoxul ca tocmai democrațiile, în lupta lor cu dictaturile orientale anti-occidentale, să fie cele care se confruntă cu dificultăți, nemulțumiri și proteste.
Curentul contestatar, în loc să cuprindă regimurile autocrate și despotice din Orient, macină societățile deschise, democrațiile liberale și Occidentul. Sigur, cea mai la îndemână explicație este că popoarele din dictaturi sunt prea speriate și oprimate ca să mai poată exprima nemulțumiri publice, iar cele democratice sunt surescitate de rețelele sociale otrăvite de discursul urii.
Conectând discuția despre curentul contestatar (revizionismul intern) cu cea despre Războiul lui Putin împotriva Occidentului (revizionismul extern), înțelegem cu toții ce ar însemna pentru Europa schimbarea direcției politice a Franței post-Macron, în sensul abandonării Ucrainei și pactizării cu Rusia agresoare sau a respingerii UE ori a NATO. Dacă mai punem la socoteală și că partidul populist-extremist al lui Nigel Farage conduce în opțiunile de vot din Marea Britanie, am putea avea peste doi ani scenariul de coșmar al anihilării Parisului și Londrei din ecuația construirii unei apărări europene puternice în fața Rusiei.
Ar rămâne doar Germania și guvernul Merz pe direcția corectă, probabil mult prea puțin pentru a menține viabilitatea UE, „Coaliția pentru voință” și ansamblul Europei democratice angajate în acordarea de garanții de securitate Ucrainei. Există o contestare în creștere și față de Ursula von der Leyen, inclusiv în Parlamentul European, iar nivelul de tensiune din UE se va vedea probabil foarte curând și la discursul despre starea Uniunii Europene (SOTEU), ale cărui reverberații vor pune în evidență faliile ideologice și dezacordurile politice dintre principalele curente și grupuri europene din Parlament.
Oricum am lua lucrurile, impasul democrațiilor occidentale se poate remedia numai prin deradicalizare, depolarizare ideologică și reinventarea centrului politic, în formulele raționale, moderate și incluzive care acoperă plaja doctrinară și programatică dintre centru-stânga (social-democrația tip SPD), centrul (liberal, LREM, D66, ALDE, Platforma Civică) și centru-dreapta (liberal-conservatorismul VVD-ului olandez, creștin-democrația CDU sau republicanismul francez, LR). Jocul politic trebuie să rămână în interiorul rezonabil al acestui perimetru și al nuanțelor sale, definite de la dreapta stângii la stânga dreptei.
Deocamdată, din motive pe care nu ni le explicăm în întregime dar din care vedem probabil doar o parte (rețelele sociale, războiul informațional, declinul educațional și chiar al indicatorului de inteligență IQ al populației, incapacitatea de a mai citi cărți, „plictiseala de atâta bine”, pretențiile prea mari, dorința de a evita munca și efortul fizic și mai ales intelectual etc.), o mare parte din cetățenii democrațiilor occidentale încep să se simtă atrași de soluțiile simpliste și falimentare ale radicalizării. Seamănă cu înaintarea unui somnambul spre prăpastie.
Nu suntem deloc siguri că președintele Macron va mai reuși să redreseze corabia democrației franceze până la alegerile prezidențiale din primăvara lui 2027. Instabilitatea ar putea continua chiar și după o numire rapidă de premier făcută zilele acestea, și foarte probabil se va accentua anul viitor, pe măsură ce se apropie alegerile prezidențiale iar Le Pen și Mélenchon vor dori să rupă spre extremele pe care le reprezintă o „halcă” electorală cât mai mare din fostul segment de alegători ai centrului debusolat.
Sistemul electoral majoritar cu două tururi a funcționat până acum ca filtru împotriva partidelor extremiste, la alegerile parlamentare. Dacă nivelul electoral al extremelor va deveni însă prea mare (de exemplu, ambele peste 30% în majoritatea circumscripțiilor), digul turului al doilea va fi depășit și, culmea, va ajunge să acționeze ulterior împotriva partidelor centriste, pe care le-ar putea scoate aproape cu totul din parlament, dacă nu vor mai avea candidați calificați în turul al doilea. Dar cea mai gravă consecință ar fi nu la parlamentare, ci la prezidențiale.
Dacă Macron nu va găsi soluția de calmare și depolarizare și dacă nu va apărea o figură salvatoare a centrului la alegerile prezidențiale, Franța va plonja în haosul bătăliei între stânga radicală și dreapta radicală, iar riscul cel mai mare este ca tradiția politică a celei de-a cincea Republici Franceze să se inverseze: nu extremele vor fi în 2027 arbitrul luptei între candidații centriști (cum era pe vremuri, finala între Partidul Socialist și Republicani, adică centru-stânga vs centru-dreapta), ci centrul în ansamblu să ajungă doar arbitrul luptei din finala prezidențială, între candidatul LFI (polul stângii) și candidatul RN.
...Dacă așa vor sta lucrurile, este posibil ca Franța să aibă în 2027, pentru prima dată în istoria sa democratică, un președinte ales din partea dreptei conservatoare naționaliste radicale. Nu este o certitudine, bineînțeles, dar este posibil ca Franța și UE să fie nevoite să treacă și prin această experiență politică dură, marcând un final de epocă și un nou capitol al politicii pe continent. Cu consecințe pentru noi toți.
Se încarcă comentariile...
