Îmbrăţişez părerea ta ca să poţi să îmbrăţişezi părerea mea

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:
Two-Sided-Coin

#JeSuisCharlie vs. #JeSuisAhmed... un basm despre eroi şi anti-eroi. Un basm despre oameni obişnuiţi, prinşi în întâmplări neobişnuite.

„Când merde s-a făcut deja 11:20? Parcă nici 10 minute nu au trecut de când am ajuns la birou. Important este că am respectat deadline-ul ediţiei şi azi. Se apropie prânzul. Ar fi cazul să mă gândesc ce vreau să mănânc". 

De dimineaţă s-a trezit puţin mai târziu decât trebuia. A stat până târziu să îşi termine treaba pentru azi. Lansează o ediţie îndrăzneaţă. Toţi în redacţie au mari emoţii. A avut totuşi timp să îşi lase cei doi copii la şcoală, în drumul spre muncă. O fetiţă şi un băieţel. Fata este mai mare cu doi ani decât băiatul. Ei sunt tot ce contează. Nu ştie ce s-ar face fără ei... 
 

Chiar dacă a întârziat 10 minute la program, s-a oprit la patiseria din colţ să-şi ia un cappuccino şi două croissante. Asta serveşte în fiecare zi la micul-dejun. Îi place la nebunie acea combinaţie de gusturi - spumă de lapte, puţină scorţişoară deasupra, cafea şi untul din croissant. Este 11:29. Tocmai s-a întors de la toaletă şi în drumul spre birou şi-a luat nişte apă de la dozator, în paharul de plastic care mereu se îndoaie şi este foarte dificil de umblat cu el. A trecut atât timp şi nu a fost în stare să îşi aducă de acasă un pahar calumea.

11:30... ce dracu se aude? Ce e toată agitaţia... (şi aici vom pune un stop cadru).

-----

Despre cine este povestea până acum? Poate fi despre oricare dintre cei 12 oameni care au murit. 

Frédéric Boisseau, 42, se ocupă cu întreţinerea clădirii - mort în holul clădirii / Franck Brinsolaro, 49, poliţistul care se ocupă de protecţia lui Charb / Ahmed Merabet, 42, poliţist, împuşcat în cap, pe trotuar / Jean Cabut, 76, caricaturist / Elsa Cayat, 54, redactor / Charb (Stéphane Charbonnier), 47, Caricaturist, redactor şef / Philippe Honoré, 74, redactor / Bernard Mariş, 68, editor / Moustapha Ourrad, editor / Michel Renaud, 69, invitat la o întâlnire în redacţie / Tignous (Bernard Verlhac), 57, caricaturist / Georges Wolinski, 80, caricaturist. (Sursă: Wikipedia). 

Urmau să mănânce la prânz. Vreo doi dintre ei ar fi rămas la birou. Pentru că aveau soţii care îi iubesc nespus de mult şi în fiecare dimineaţă se trezesc cu jumătate de ora înaintea lor şi le pregătesc pacheţelul. Şi nu au considerat niciodată că este o pierdere de timp. Pentru că ei sunt totul pentru ele. O parte din ei voiau să îşi dea comandă de pizza, poate. Sau să iasă la restaurantul din colţ să mănânce. Probabil. Mai mult sigur că unul dintre ei ar fi mâncat orez. Sau paste. Cui îi mai pasă? Probabil nimanui.

Nu au murit că nişte eroi şi mai mult că sigur nu au avut niciun fior de triumf în suflet, niciun nimic. Au murit gândindu-se la cum să scape, unde să se ascundă sau gândindu-se la familiile lor. Au murit surprinşi de un glonţ în cap, într-o zi aparent banală. Ei doar au murit. Noi, restul, am rămas şi am disecat întâmplările, ne-am pus 744756873 de întrebări, am căutat vinovaţi, cauze, eroi. Am urmărit (şi la ora la care scriu încă mai urmărim) de pe canapeluţa noastră confortabilă, de sub plăpumioara noastră călduroasă, din bula noastră de ignoranţă, judecând rase, religii şi fapte, fără pic de discernământ. 

Vremurile s-au schimbat, noi am rămas la fel.

Nu mai ieşim în piaţa mare să vedem spânzurători sau arderi pe rug. Acum facem engagement, like şi ne uităm online.

Nu mai decapităm. Acum tragem gloanţe în cap.

Moartea şi sexul vând. Şi vor vinde. Şi ne vom uită în continuare cu mâncarea la caserolă, cafeaua la plastic, laptele la tetra şi urmele de muştar pe maieu la TV, gata să hăcuim pe oricine este de altă părere cu noi, gata să râdem de oricine este mai slab ca noi, ca să fim gata să mâncăm, să bem şi să f***m, liniştiţi şi mulţumiţi de noi. Ne-am făcut datoria civică, ne-am integrat şi am fost mai buni că ei. 

Nu! Nu este vina tuturor musulmanilor, islamiştilor, creştinilor sau a oricărui om care crede într-un Dumnezeu, orice nume ar avea El. Să nu uităm că şi creştinismul şi islamismul sunt religii ale păcii, toleranţei şi iubirii.

Nu! Nu este vina caricaturiştilor. Ei erau o parte într-un sistem de business (35% din francezi au votat extremă stânga: cerere-oferta), contribuiau cu taxe la stat. Aveau un job pentru care erau plătiţi, pentru care depuneau efort. Nu au plecat la război. Au plecat la muncă, într-o zi de miercuri. La prânz aveau să mănânce orez şi să bea cafea. N-au mai apucat. Pentru că alţii au hotărât în locul lor că viaţă lor este neimportantă şi trebuie să se termine atunci, acolo. 

Da! Este vina mea, este vina ta, este vina noastră. Pentru că toleranţa, iubirea şi pacea nu sunt entertaining. Pentru că avem nevoie să credem în ceva care să ne lase să îi f***m p-aia care nu sunt de aceeaşi părere că noi.

Îmbraţişez părerea ta ca sa îmbraţişezi părerea mea. Mă c*c în părerea ta că să te poţi c**a în părerea mea. Nu ca să îmi tragi un glonţ în cap.

-----

Repornim filmul. BOOM. Nu mai avem ce să repornim. Au murit ca nişte eroi cu lacrimi în ochi... şi vor mai muri mulţi în numele orgoliilor noastre...

Later edit: Intrucat unora dintre cititori le-a dat o stare negativa titlul initial, am decis sa il schimb. Am pastrat intelesul, insa i-am dat o nota optimista. Titlul original era: "Mă c*c în părerea ta că să te poţi c**a în părerea mea". Evident, intr-o nota metaforica. Titlu pe care mi-l asum considerand ca in momente dificile, manusile de catifea nu se aplica. Nefiind insa un titlu esential in ce am dorit sa expun, am considerat ca este mult mai bine sa il schimb. 

Opinii

Mai multe de la Claudiu Jojatu


Ultimele știri
Cele mai citite