Îmbrăţişarea trenului

Trag trolerul la uşă. Mă uit la pantofii care mă aşteaptă. Mi-am făcut pantofii cu cremă. Aş putea să mă încalţ şi să plec la tren. Dar nu e trenul meu.

E prima dată când plec cu un alt tren decât cel cu care am călătorit în ultimii 15 de ani. Trenul meu, care m-a condus, din staţie în staţie, spre lumea de care am tot încercat din adolescenţă să fug, să mă depărtez, s-o uit. Şi de fiecare dată când am crezut că sunt liber, trenul meu mă aştepta în gară, ca să mă ducă la cei care aveau nevoie de mine. Pe ger, pe ninsori, pe ploi, pe arşiţă. De abia s-a mişcat, dar nu m-a trădat niciodată. În acest tren am trăit. Pentru că în trenul meu am suferit. Şi până n-am aflat ce este suferinţa n-am trăit cu adevărat.

Trenul meu opreşte în şapte staţii (conform „Mersul trenurilor“). În capătul liniei m-au aşteptat boala, suferinţa şi moartea altora. Niciodată nu mi-a trecut prin minte să cobor într-una din cele şapte staţii. Să iau un tren înapoi. M-am dus înainte, cu speranţa că o să-i găsesc pe cei care mă aşteptau mai bine decât erau cu adevărat. Mă amăgeam cu speranţe. Trenul nu m-a amăgit. M-a dus în miezul suferinţei.

În trenul meu am ştiut ce să fac. Trenul m-a învăţat când să mă uit pe geam, când să citesc o carte, când să citesc o revistă (una singură, „Dilema Veche“), când să vorbesc cu un călător, când să beau o votcă sau o bere, când să plâng, uitându-mă pe geamul udat de ploaie şi când să-mi înghit nodurile în gât, unde trebuie să mă gândesc şi pe cine trebuie să sun, m-am rugat la Dumnezeu şi am aprins lumânări în sufletul meu, între două fumuri de ţigară pe scara vagonului, dar mai cu seamă, trenul mi-a dat curajul să trăiesc, ca să am grijă de ceilalţi, pe care i-am lăsat în urmă (acasă) şi pe cei ce aveam să-i întâlnesc la capătul liniei (bolnavi sau aproape morţi). Când am coborât din trenul meu, nu m-a aşteptat nimeni pe peron. Niciodată. Dar n-am suferit din pricina asta. (Aş fi vrut să mă îmbrăţişeze cineva.)

Asta m-a învăţat trenul meu: să prind curajul de a avea grijă cât pot eu de cei aflaţi la cele două capete ale liniei ferate: viaţă (gara de plecare) şi moartea (gara de sosire). Dar a avut întotdeauna grijă să mă ducă înapoi, spre viaţă, cu biletul în regulă, fără să-i dau ceva Naşului.  

Mă gândesc să deschid încă o dată trolerul şi să mai arunc o privire. (Când plecam cu trenul meu nu aveam nicio emoţie.) Poate ar fi fost mai bine să refuz invitaţia. Să le mulţumesc organizatorilor pentru că s-au gândit la mine, dar eu nu pot să... Să mint. Ca să nu trădez trenul meu. Nici măcar nu ştiu ce va fi acolo, în alt capăt de linie! (Cu trenul meu ştiam.) Cine mă aşteaptă acum? Ce fel de oameni am să întâlnesc? Trenul ăsta „nou“ şi „străin“ mi-e deja antipatic! Nici nu ştiu ce-o să fac în el...

Trebuie să plec. Mă încalţ. Verific din ochi robineţii la bucătărie, la baie. Apuc mânerul trolerului şi un gând mă grăbeşte peste pragul uşii: când ajung în gară să-l caut la linie şi să-l îmbrăţişez. Cu dragoste.