Iluzia păcii în epoca noului Război Rece

Agresiunea Federației Ruse împotriva Ucrainei, lansată în 24 februarie 2022, reprezintă ridicarea la un alt nivel a imperialismului Moscovei, renăscut cu ocazia războiului ruso-georgian din anul 2008 și amplificat prin anexarea Crimeii la statul rus în anul 2014. Pacea rece (cold peace) din Europa, instaurată în anul 1989, s-a încheiat în anul 2014. Reapariția războiului în Europa are consecințe și semnificații globale, ducând la conflictualizarea relațiilor dintre Marile Puteri. Negarea de către Federația Rusă a dreptului la existență al Ucrainei, stat recunoscut și integrat în comunitatea internațională, reprezintă o provocare majoră inclusiv pentru comunitatea istoricilor ce studiază secolul XX, deoarece avem datoria de a prezenta evaluări relevante pentru prezent din analiza Războiului Rece. Este legitim să analizăm dacă putem identifica modele ale raporturilor dintre Marile Puteri în secolul XX care pot ajuta la înțelegerea adecvată a tendințelor din relațiile internaționale ale secolului XXI. Consider că istoricii sunt datori să reevalueze Războiul Rece din perspectiva agresiunilor recente ale Federației Ruse asupra statelor aflate în vecinătatea sa imediată. Este legitim să ne întrebăm dacă există elemente de comparație între represiunea Revoluției maghiare din 1956 și a Primăverii de la Praga din 1968, de exemplu, cu invazia rusească a estului Ucrainei din 2014, ulterior a războiului din 2022? Dacă da, care sunt asemănările și diferențele? Într-un plan mai larg, trebuie să înțelegem care sunt similitudinile și diferențele între modul de acțiune al Marilor Puteri în perioada 1945-1991 și cel din prezent, astfel încât să fie conștientizate riscurile la adresa umanității. Desigur, nu pot fi date răspunsuri comprehensive în cadrul acestui articol, însă obiectivul nostru este de a problematiza conceptual situația de criză majoră în relațiile dintre state determinată de războiul ruso-ucrainean.

Clarificări terminologice: „al Doilea Război Rece”, „noul Război Rece”, „Războiul Rece 2.0”

În ultimul deceniu, pe măsură ce relațiile dintre cei mai importanți actori internaționali, Statele Unite ale Americii, Rusia și China, au devenit tot mai conflictuale, politologi, istorici, jurnaliști, diplomați sau politicieni au început să utilizeze diverse sintagme pentru a descrie noua situație. Termeni precum „al Doilea Război Rece”, „noul Război Rece”, „Războiul Rece 2.0” s-au răspândit rapid, chiar dacă sensurile în care aceștia sunt utilizați sunt foarte diferiți. Aceste sintagme sunt menite a descrie complexitatea raporturilor dintre S.U.A. și Rusia, Statele Unite și China sau între cele trei state, în contextul declinului sau chiar al sfârșitului epocii unipolarismului american. Numitorul comun al acestor expresii îl reprezintă descrierea unei situații de incertitudine, de iminență a conflictului între principalii actori ai sistemului internațional, fără a se ajunge la o confruntare directă.  

În urma atentatelor organizației teroriste Al-Qaida împotriva Statelor Unite de la 11 septembrie 2001 termenul de „nou Război Rece” a fost utilizat în presă și în literatura academică pentru a descrie confruntarea împotriva islamismului radical, însă această abordare a rămas marginală.  

Sintagma „nou Război Rece” își are originea chiar în perioada de început a Războiului Rece clasic, dacă avem în vedere că a fost folosită de Secretarul de Stat american John Foster Dulles în 1955 pentru a descrie o nouă etapă a confruntării ideologice ruso-americane. Însă ideea unei noi faze a confruntării sovieto-americane s-a consolidat istoriografic în legătură cu perioada 1979-1991 a Războiului Rece, când politica de „destindere” a perioadei 1967-1979 a fost abandonată pentru o nouă cursă a înarmării și o confruntare prin intermediari în războiul din Afganistan.

Căderea comunismului în Europa de Est în 1989, urmată de destrămarea Uniunii Sovietice în anul 1991, a condus la ideea că Războiul Rece s-a încheiat, iar rivalitățile dintre Marile Puteri, dacă nu vor fi anulate în întregime, măcar nu vor exacerba în noi confruntări de dimensiuni globale. Pax Americana – simbol al victoriei Statelor Unite în primul Război Rece – nu putea fi decât efemeră, în condițiile ascensiunii obiective a Chinei la statutul de mare putere și a nemulțumirii elitelor rusești pentru pierderea statutului de hegemon, în condițiile destrămării imperiului sovietic. Extinderea Uniunii Europene și a Organizației Tratatului Atlanticului de Nord (NATO) în teritoriul ocupat de Armata Roșie la finalul celui de-al Doilea Război Mondial a creat premisele pentru reluarea ostilităților, iar acestea au trecut la un alt nivel începând cu anul 2014, simultan cu deschiderea perspectivei reale de integrare a Ucrainei în ansamblul instituțional occidental.

Elitele rusești au reclamat legitimitatea de a avea un spațiu geopolitic de control în regiunea Europei de Est, într-o viziune politică premodernă, de tip imperial. În constelația mitologiei geopolitice ruse există câteva teme repetate obsesiv: NATO ar fi „promis” Rusiei că nu se va extinde spre est după terminarea Războiului Rece, prin urmare a fost „trădat” un angajament politic real; Occidentul are o strategie de „încercuire” a Rusiei, fiind o alianță militară ofensivă, nu defensivă; Ucraina nu are „dreptul” de a adera la NATO, cu toate că este un stat pe deplin recunoscut și integrat în comunitatea internațională.  

Anexarea Crimeii în 2014 este „arma fumegândă” pentru schimbarea abordărilor geopolitice configurate după 1990, în sensul trecerii de la o colaborare limitată la o confruntare directă între Marile Puteri. Consecința fundamentală a noii situații este aceea că dreptul internațional, Carta Națiunilor Unite, și-a pierdut forța morală din moment ce un stat agresor (Rusia) a putut bloca aplicarea ei din poziția de membru permanent al Consiliului de Securitate al Organizației Națiunilor Unite (O.N.U.). În mod similar modului în care Pactul Societății Națiunilor a devenit irelevant prin faptul că statele membre nu au putut garanta suveranitatea Austriei și a Cehoslovaciei în anul 1938, Carta O.N.U. mai are în prezent doar o valoare simbolică, a unor promisiuni de conduită a statelor, fiindcă aplicabilitatea ei nu mai este universală, ci variabilă și selectivă, deoarece tensiunile și conflictele locale sunt rapid integrate în logica unei competiții globale.  

Trăsături ale „noului Război Rece”

Metafora „noului Război Rece” este puternic încărcată energetic, însă ea nu trebuie să ne îndrepte spre abordări naiv-istoriste, prin care credem că istoria intră într-un ciclu al repetiției faptelor. Dacă acceptăm ipoteza că anexarea Crimeii în anul 2014 reprezintă momentul simbolic al intrării într-o nouă etapă a relațiilor internaționale, este important să sesizăm nu doar elementele de similaritate cu Războiul Rece clasic, ci și cele de diferențiere.

Primul Război Rece (1945-1991) s-a desfășurat în structura unui sistem internațional bipolar, S.U.A.-U.R.S.S. Chiar și statele care au făcut parte din Mișcarea de Nealiniere au fost nevoite să țină seama de existența a două superputeri. În prezent, dar și pentru următoarele decenii, sistemul internațional va fi multipolar: Statele Unite, China, Rusia, India. Competiția internațională nu poate fi redusă nici la cea sino-americană, nici la cea ruso-americană. Cu toate că Federația Rusă, din perspectiva resurselor economice și demografice, este o putere regională, ea este capabilă să genereze „perturbări sistemice”, precum războiul cu Ucraina lansat în februarie 2022.

Sistemul internațional în structura lui multipolară este dezechilibrat și instabil fiindcă lipsesc noi reguli care să fie acceptate de către principalii actori internaționali. Acordul dintre Marile Puteri de la finalul celui de-al Doilea Război Mondial, în urma căruia a fost creată O.N.U., nu mai este funcțional din motivul esențial că nu mai reflectă distribuția reală a puterii în sistemul internațional. Rusia a pierdut Războiul Rece și încearcă să-și mențină statutul de Mare Putere, iar pentru aceasta își caută aliați, cel mai important fiind în actuala conjunctură China, împreună dorind să încheie „Secolul American”. China vrea să contrabalanseze puterea Americii sprijinind Rusia, însă rivalitatea pentru controlul Asiei Centrale pune inexorabil Beijingul și Moscova în competiție, care ar putea ajunge la stadiul de conflict. S.U.A. și China sunt interdependente în numeroase domenii, astfel încât o întrerupere totală a cooperării este imposibilă.

Anexarea Crimeii de către Federația Rusă, dincolo de orice argumente de natură istorică sau culturală, arată că integritatea unui stat suveran (Ucraina) a fost încălcată iar comunitatea internațională nu a fost în măsură să apere dreptul internațional pentru că statul agresor de facto nu a putut fi definit în această situație și în drept. Atât pentru că Rusia este membru permanent al Consiliului de Securitate al O.N.U., având astfel drept de veto asupra măsurilor care ar putea fi luate împotriva sa, cât și pentru că este un stat care posedă arma nucleară. De altfel, în ultimii ani, factori de conducere în statul rus au exprimat în repetate rânduri ideea folosirii armei nucleare (șantajul nuclear) dacă o bună parte a comunității internaționale ar dori să restabilească integritatea deplină a Ucrainei asupra granițelor sale recunoscute internațional.   

O altă deosebire între cele două confruntări între Marile Puteri este legată de rolul ideologiei. În blocul comunist marxism-leninismul era ideologia unică din Berlinul de Est la Shanghai, chiar dacă au existat diverse nuanțe și particularități în diverse state și perioade. Modelul economiei de comandă, teoria superiorității proprietății de stat și a rolului fundamental al ideologiei politice în conducerea societății puteau fi regăsite în toate țările cu regimuri de inspirație leninistă. În prezent, în Rusia nu există o ideologie unică, chiar dacă „putinismul” se dorește a fi o sinteză a naționalismul rus și populismului autoritar. China nu a renunțat la marxism, însă este „adaptat specificului chinez”, aceasta însemnând integrarea naționalismului și a teoriei liderului autocrat. Elementele economiei capitaliste au pătruns puternic în Rusia și China, însă este vorba de capitalism de stat, marcat de clientelism și îmbinarea puterii politice cu cea economică. Oligarhii fideli lui Vladimir Putin se bucură de protecția politică și legală a acestuia, instituind un sistem de impunitate pentru aceștia în fața legii. În cercul extins al conducerii Partidului Comunist Chinez și-au făcut loc tot mai mulți miliardari în dolari americani, nu doar în RMB (yuani), iar sub conducerea lui Xi Jinping cei care au manifestat ambiții politice au căzut victimele „luptei anticorupție”. Simpla prezență a miliardarilor în conducerea unui partid care se revendică de la marxism-leninism reprezintă o ruptură majoră față de ideea partidului bolșevic ca structură politică de avangardă a proletariatului.

 A treia diferențiere semnificativă între primul și al doilea Război Rece se regăsește în structura sistemelor politice. Dacă în trecut sistemul politic de tip sovietic era în mod indubitabil unul totalitar, în prezent situația este mult mai complexă. În China partidul comunist este „instituția politică dominantă”, păstrând structura clasică a unui partid leninist (partid-stat). Rusia este o autocrație electorală, existând un multipartidism formal și alegeri periodice, dar al căror rezultat este predeterminat prin instrumente politice și administrative. Pe de altă parte, nu toate statele din așa-numita „lume democratică” sunt democrații liberale, exemplul relevant fiind cel al Ungariei sub conducerea lui Viktor Orbán, care a involuat spre o fragilă democrație electorală, scrutinele fiind libere, dar partidul de guvernământ (Fidesz) reușește să-și asigure perpetuarea la putere prin controlul asupra economiei și presei. Ungaria nu mai este caracterizată de modul de funcționare al unei societăți deschise, ruptura cu regimul politic al democrațiilor liberale fiind tot mai accentuată. Nu întâmplător, conducerea autocratică a Ungariei de către Fidesz este dublată de pasiunea apărării intereselor rusești în Uniunea Europeană și NATO, precum și legături puternice cu alte regimuri cu fațadă democratică, dar cu un profil autoritar real, precum Turcia.

Continuând seria prezentării sintetice a caracteristicilor actorilor noului Război Rece este important să menționăm faptul că China, ulterior și Rusia, pentru a se diferenția de conceptul statului-națiune dezvoltat în lumea occidentală, au insistat în ultimele decenii asupra excepționalismului lor nu doar ca formă de organizare statală, ci și în politica internațională, subminând în acest fel principiul egalității statelor membre ale O.N.U. Excepționalismul rus și chinez sunt parte integrantă a ideologiei dominante în cele două state. În numele unicității civilizaționale chineze și ruse au avut loc transformări și în sistemul de control al informațiilor, adaptat epocii internetului și rețelelor sociale. În China, de exemplu, sub controlul partidului-stat s-a creat un sistem propriu de rețele sociale, iar cele occidentale nu sunt accesibile, fiind instituit un sistem de cenzură denumit „the Great Firewall” care blochează orice intenție de a folosi informația liberă. Rusia a urmat modelul Chinei în controlul informației și a rețelelor sociale, fiind construite instrumente de comunicare proprii, chiar dacă cele occidentale nu sunt în întregime blocate. De exemplu, aplicația VK (după numele VKontakte, ÎnContact) a devenit în ultimii ani mult mai populară decât Facebook sau Instagram, acestea din urmă fiind blamate de regimul politic pentru că aparțin unor companii americane.

George Orwell descria în octombrie 1945 Războiul Rece drept „pacea care nu e pace”, însă confruntarea dintre cele două blocuri, cel capitalist și cel comunist, între Statele Unite și Uniunea Sovietică, fiecare cu aliații săi, a fost marcată de numeroase forme de manifestare a rivalității. Cu excepția Crizei rachetelor din Cuba în 1962, S.U.A. și U.R.S.S. nu s-au aflat în situația unei confruntări directe iminente și totale. Iar pentru a se evita escaladarea tensiunilor directe a fost creată „diplomația telefonică”, așa-numitul „telefon roșu”, prin care liderii celor două superputeri puteau comunica direct între ei. Cu toate acestea, întreaga perioadă a primului Război Rece a fost marcată de confruntări prin intermediari (proxy), iar cele mai importante războaie au fost cele din Peninsula Coreea (1950-1953), Vietnam (1955-1975) și Afganistan (1979-1989). În cadrul acestor trei confruntări majore, în care una dintre cele două superputeri a avut rolul de combatant direct, cealaltă a fost implicată prin asistența militară și trimiterea neoficială de trupe. În acest profil al confruntărilor din perioada primului Război Rece este important de precizat faptul că Statele Unite nu s-au implicat sub forma asistenței militare în protestele din Germania de Est din anul 1953, Revoluția maghiară din 1956 ori Primăvara de la Praga din 1968, fiind parte din conduita Washingtonului de a nu escalada conflictele cu sovieticii.

Perioada 1945/1947-1989/1991 a cunoscut numeroase lovituri de stat, revoluții, războaie locale ori crize politice în care Statele Unite și Uniunea Sovietică s-au aflat în poziții de confruntare, încercând să slăbească poziția adversarului prin sprijinirea politică, financiar-logistică sau militară a părții considerate a fi apropiate. După 1991, în războaiele din Irak (1990-1991, 2003-2011) și Afganistan (2001-2021) Rusia și China nu au furnizat asistență militară combatanților pentru a se opune armatei S.U.A. De asemenea, cele trei state au instituit mecanisme de colaborare împotriva terorismului internațional inspirat ideologic din islamismul radical, acesta fiind perceput ca o amenințare comună. Trăsături ale războaielor prin intermediari regăsim în cadrul războaielor iugoslave din perioada 1991-2001, în care Rusia s-a aflat de partea sârbilor, iar NATO a intervenit militar împotriva Belgradului în anul 1999. De asemenea, în războiul civil din Siria (din 2011 până în prezent) statele occidentale au oferit sprijin opoziției siriene, în timp ce Rusia, dar și China, împreună cu alți aliați ai acestora, au acordat sprijin regimului Bashar al-Assad.

În centrul rivalității sovieto-americane s-a aflat cursa înarmării și cea tehnologică în domeniul militar, limitate în urma încheierii acordurilor SALT (Strategic Arms Limitation Talks) I și SALT II în 1972 și 1979. La finalul Războiului Rece, în 1990, a fost încheiat Tratatul privind Forţele Armate Convenţionale în Europa (CFE), prin care se dorea asigurarea păcii pe continentul european. Rusia și-a suspendat participarea la acest din urmă tratat în anul 2007, iar de la finalul anului 2023 s-a retras pe deplin din CFE, Vladimir Putin asigurându-și astfel premisele legale pentru lansarea unei noi curse a înarmării în Europa.

În 1991 și 1993 Statele Unite și Uniunea Sovietică/Federația Rusă au încheiat tratatele bilaterale START I (The Strategic Arms Reductions Treaties) și START II pentru reducerea armamentului nuclear. În anul 2010 a fost semnat un nou tratat ruso-american (New START) pentru controlul și reducerea armamentului nuclear, ratificat de ambele părți, care își păstrează valabilitatea în pofida războiului din Ucraina. Continuarea colaborării ruso-americane în domeniul controlului armamentelor nucleare poate fi privită și ca o continuitate din perioada primului Război Rece, în care doctrina distrugerii reciproc asigurate a fost asumată consensual.    

 În cadrul noului Război Rece putem consta emergența revizionismului ca o trăsătură distinctivă. Rusia a anexat Crimeea revendicând faptul că aceasta i-ar aparține de drept, transferul din 1954 de la  Republica Sovietică Federativă Socialistă Rusă la Republica Socialistă Sovietică Ucraineană fiind considerat de Vladimir Putin a fi unul temporar. Anexarea de către Rusia în anul 2022 a regiunilor ucrainene Doneţk, Lugansk, Herson şi Zaporojie (cca 18 procente din teritoriul Ucrainei) a fost justificată prin prevalența factorului demografic și cultural rus.

Și China se afirmă ca o putere revizionistă. Guvernul comunist de la Beijing nu a recunoscut niciodată existența ca stat independent a Taiwanului (Republica Chineză), acestui teritoriu fiindu-i recunoscută existența statală doar de 12 state (plus Vatican). În ultimii ani, pe măsură ce puterea Chinei în plan internațional este tot mai evidentă, mesajele date de liderii chinezi sunt în direcția ruperii statu-quo-ului, iar insula Taiwan să fie trecută, inclusiv cu mijloace militare, sub controlul guvernului de la Beijing. Dacă acest lucru s-ar întâmpla, s-ar declanșa o nouă criză semnificativă în relațiile internaționale. Statele Unite nu recunosc în mod oficial independența Taiwanului, dar acționează economic și diplomatic pentru manifestarea de facto a acesteia.  

Apariția internetului și a rețelelor sociale produc diferențe între primul și al doilea Război Rece. Războiul informatic (Cyber warfare) a devenit un subiect discutat deschis între Marile Puteri, acestea nu și-l asumă oficial, însă întreprind măsuri pentru a se proteja împotriva acestuia și chiar îl pun în practică. Informații privind acțiuni de spionaj informatic sunt oferite din când în când opiniei publice, însă bănuim că sunt desfășurate prin intermediul unor entități non-statele, tocmai pentru ca guvernele să nu poată fi asociate unor acte de război.

Internetul permite desfășurarea unor „acțiuni speciale” pentru influențarea proceselor politice din statele democratice. Proliferarea dezinformărilor, a teoriilor conspiraționiste a intrat deja în rutina regimurilor democratice. Cel mai semnificativ exemplu de încercare de a influența alegerile într-o țară democratică îl reprezintă așa-numita „Afacere rusească” din 2016, prin care campania electorală a lui Hillary Clinton a fost sabotată, prin pătrunderea unor agenți (hackeri) ruși în serverele Comitetului Național Democratic al Partidului Democrat, fiind furate și date publicității informații considerate a fi compromițătoare. Potrivit unui raport oficial al Statelor Unite, intenția de a crea diviziuni în rândul societății americane, cu scopul direct a sprijinirii candidaturii lui Donald Trump, a făcut parte din așa-numitul „Proiect Lakhta”, care ar fi fost aprobat direct de către Vladimir Putin.

Încercând să rezumăm trăsăturile noului Război Rece putem constata că rivalitatea actuală între Marile Puteri este intim legată de modul de organizare a lumii stabilit la finalul celui de-al Doilea Război Mondial. ONU este parte a problemei, însă nu mai oferă și soluții pentru menținerea păcii internaționale, după cum a demonstrat războiul din Ucraina. Întreg sistemul de tip Cartă este pus în discuție, dar nu apar alternative care să fie discutate și acceptate de principalii actori ai sistemului internațional. Greutatea găsirii unui nou consens în relațiile dintre state poate fi explicată, aparent paradoxal, și prin lipsa polarizării ideologice specifice Războiului Rece clasic. Marxism-leninismul și mitologia revoluției internaționale s-au dizolvat în mirajul instrumentalizării globalizării în interes propriu. Asistăm la o fragmentare ideologică, iar totalitarismul clasic s-a disipat în forme autoritare de conducere. De asemenea, competiția economică, tehnologică și culturală, în condițiile acceptării elementelor capitalismului și de puterile rivale Statelor Unite, fac imposibile rupturile complete între Marile Puteri (aplicarea unor politici de izolare ori „îndiguire”), acestea fiind legate prin multiple subsisteme de interdependențe. Confruntările prin intermediari sunt un instrument folosit în primul și al doilea Război Rece, însă la acestea participă mai mulți actori, care au poziții autonome, precum Brazilia, Turcia, India. Fragmentarea politicii internaționale în condițiile structurii multipolare favorizează dezordinea și îngreunează lipsa de concertare. Exemplul clasic este al Turciei sub conducerea lui Recep Tayyip Erdoğan, care are o agendă politică proprie (revenirea la ambiții imperiale, neo-otomane), adesea contrară organizației din care face parte, NATO, ori la care aspiră să devină membră, Uniunea Europeană. Ca atare, putem identifica elemente de continuitate în competiția dintre Marile Puteri de la primul la noul Război Rece, dar și importate schimbări, determinate de inovațiile tehnologice, avansul globalizării și schimbările de natură politică din țările non-occidentale.

Istoriografia în ajutorul păcii

În timpul Războiului Rece clasic a fost construit în Statele Unite un instrument special al cunoașterii societății: sovietologia sau „kremlinologia”. S-a dezvoltat în interiorul universităților, dar adesea a fost legată de structurile de informații și cele diplomatice, fiind menită a oferi nu doar cunoașterea blocului sovietic ci și modele predictive pentru factorii de decizie politică. A eșuat în anticiparea căderii pașnice a comunismului și încheierea intempestivă a Războiului Rece, însă moștenirea sa epistemică rămâne una valoroasă. Deși s-a construit ca o subramură a științelor politice, sovietologia a fost structural legată de istoriografie, drept, economie, psihologie, sociologie, matematică, fiind astfel nu doar o disciplină ideografică clasică, ci una în care s-au utilizat interdisciplinar mai multe domenii ale științelor sociale.

Criza din relațiile internaționale determinată de intrarea în etapa unui nou Război Rece ridică, în mod inevitabil, problema instrumentelor de cunoaștere. Istoriografia regimurilor sovietice rămâne o sursă valoroasă pentru a realiza analogii între evenimente din perioada Războiului Rece și cele din trecutul recent, în măsura în care chiar elitele rusești utilizează o retorică politică în care se regăsesc elemente ale mitologiei politice din perioada sovietică. De exemplu, în discursul lui Vladimir Putin din 24 februarie 2022, prin care a încercat să legitimeze „operațiunea militară specială” în Ucraina, scopul războiului a fost codificat mitologic sub numele de „denazificare”. În spațiul memoriei istorice ruse noțiunea de nazism este intim legată de „Marele Război pentru Apărarea Patriei”, sintagma sub care este cunoscut al Doilea Război Mondial pe teritoriul U.R.S.S. A doua noțiune utilizată de Putin pentru a justifica agresiunea împotriva Ucrainei a fost cea de „genocid”, presupus a fi împotriva populației rusofone din estul statutului ucrainean, termen care are o relevanță simbolică cu totul specială în Occident. Acest exemplu ne arată că istoriografia poate juca un rol important în deconstrucția discursului politic autoritar, a mitocrației pe care acesta o edifică. Studiile istorice sunt resursa specializată pentru a evidenția falsitatea unor afirmații și narațiuni despre trecut, iar comunitatea istoricilor se poate angaja mai puternic în combaterea dezinformărilor din spațiul memoriei istorice.

Fără a încerca să facem o listă extinsă a modului în care istoriografia din statele democratice poate ajuta la apărarea păcii, istoricii ar trebui să explice societăților în care trăiesc consecințele nefaste pe care le-a avut Războiul Rece. Istoriografia poate avea un important rol pozitiv în întărirea conștiinței civice prin educație istorică asupra violenței politice, a istoriei războaielor secolului XX. Scopul istoriografiei ar putea fi atât de a conștientiza tragediile și ororile războaielor, dar și de a mobiliza societatea pentru a stopa, inclusiv pe cale armată, țările-agresor. Pedagogia războiului poate avea un rol esențial în formarea unei memorii istorice a conflictelor moderne, prin care societățile democratice să dobândească „imunitate” în fața dezinformărilor, dar și să conștientizeze faptul că, atunci când diplomația eșuează, apărarea păcii se poate realiza doar prin participarea la conflicte militare cu regimurile politice autocratice și imperialiste.

Istoriografia nu trebuie să revină la practicile sovietologiei, când a avut un rol important în competiția ideologică dintre lumea democratică și cea totalitară. Istoricii pot avea un rol mai important în formarea conștiinței civice și a memoriei istorice democratice din lumea liberă. În acest domeniu se poate manifesta plenar istoriografia perioadei contemporane, oferind lucrări prin care societățile democratice să devină mai reziliente în fața subversiunilor externe și a pericolului amneziei în legătură cu totalitarismul.

Implicații pentru România

Reaprinderea războiului în Europa, urmare a acțiunii Rusiei, a reprezentat pentru România un veritabil șoc. După aderarea țării la NATO și Uniunea Europeană speranța unei păci lungi s-a instaurat în conștiința publică. Agresiunea Rusiei asupra Georgiei în 2008 era un semn prevestitor al trezirii imperialismului rus. Războiul declanșat de Vladimir Putin în Ucraina a schimbat condiția geopolitică a României. În timpul primului Război Rece România, fiind vecină cu Uniunea Sovietică, dar lipsită de frontiere cu țările capitaliste, nu era în prima linie a unui eventual conflict militar clasic între cele două blocuri, NATO și Tratatul de la Varșovia. Retragerea trupelor sovietice din România în 1958 nu era doar un semn de încredere al liderilor sovietici în comuniștii români, ci reprezenta recunoașterea unei evidențe geopolitice: în cazul unei intenții de a părăsi blocul sovietic Armata Roșie putea interveni rapid împotriva Bucureștiului, cu perspectiva previzibilă a unei noi ocupații militare, a 13-a oară începând cu secolul al XVIII-lea. Politică de autonomizare a României în cadrul blocului sovietic nu a avut niciun moment ca obiectiv nabandonarea ideologiei unice marxist-leniniste sau părăsirea Tratatului de la Varșovia. Nicolae Ceaușescu a fost un lider politic incomod pentru Uniunea Sovietică, dar nu unul care să fie animat de dorința de a trece în tabăra capitalismului.

Transformarea situației geopolitice a României poate fi mai bine înțeleasă dacă ne raportăm la discursul de la București din 23 noiembrie 2002 al președintelui George W. Bush. Atunci, acesta spunea: „În viitorul pașnic pe care-l construim, România va întări viețile noastre și într-un alt fel, ca o punte către o nouă Rusie. Timp de secole, geografia României a fost o sursă de pericole. Acum puteți ajuta Alianța noastră, întinzând o mână de cooperare peste Marea Neagră. Rusia nu are de ce să se teamă de lărgirea NATO, întrucât Rusia are nevoie de vecini pașnici și stabili, asemenea României. Așa cum i-am declarat ieri președintelui Putin, o Rusie care este parte deplină a Europei nu are nevoie de o zonă-tampon care să o separe de Europa. America și România sunt prietene ale poporului rus, așa cum este și alianța NATO.” După anexarea Crimeii și, mult mai evident, după invazia Rusiei în Ucraina în 2022, România nu mai joacă rolul de „punte” a NATO cu Rusia, ci este un stat în proximitatea imediată a unui areal de conflict.

Statutul de „stat de frontieră” al României transformă chestiunea orientării politice a țării într-un element de interes multilateral. Aliații statului român nu sunt interesați doar de existența unui nivel rezonabil al stabilității politice, ci și de împiedicarea accesului la putere a unor actori politici favorabili Rusiei. Desigur, o atare aserțiune nu pare a fi ortodoxă, însă ea corespunde pe deplin modului în care s-a desfășurat primul Război Rece, de ambele părți ale Cortinei de fier.

Din perspectivă strict militară, nu doar că România este nevoită să consume mai multe resurse pentru creșterea capacității sale de apărare, ci, pentru a-și întări securitatea, are nevoie de trupe ale altor state pe teritoriul său, acestea având rolul de descurajare a unor agresiuni militare. Prin urmare, prezența unor trupe militare străine pe teritoriul României face parte din „noua normalitate” a renașterii imperialismului rus.

Schimbarea cea mai semnificativă pe care o aduce statutul României de stat frontieră în proximitatea unei zone de conflict este abandonarea iluziei că pacea este garantată și gratuită. Urmând definiția lui Carl von Clausewitz, „Războiul nu este altceva decât continuarea politicii prin alte mijloace”, cetățenii României trebuie să conștientizeze gradual și să accepte costul păcii și al securității proprii, care nu înseamnă doar lipsa confruntărilor militare directe, ci posibilitatea de a fi desfășurate acțiuni specifice războiului hibrid: dezinformare, propaganda, provocarea de dezordini sociale, spionaj, subversiune economică ș.a. Societatea românească a dovedit de-a lungul istoriei o uriașă capacitate de adaptare și reziliență în fața opresiunii imperiilor. Apartenența României la NATO și Uniunea Europeană constituie, fără îndoială, un uriaș avantaj pentru garantarea securității proprii, însă trebuie să conștientizăm, ca națiune, că o epocă istorică s-a încheiat, iar noul Război Rece ne obligă la inteligență politică, loialitate față de aliați, modernizarea statului și continuarea democratizării societății. Deși participarea românilor la confruntări militare nu este nici iminentă, nici previzibilă, ea nici nu poate fi exclusă, fiind în logica noii etape istorice în care Lumea a intrat.

O variantă extinsă a acestui articol a fost publicată în revista „Arhivele totalitarismului”, nr.3-4/2023, pp.5-16