Homer

Considerat primul poet al lumii mediteraneene, HOMER face începutul literaturii scrise în Grecia antică. Desigur, cu mult timp înainte se poate vorbi despre o civilizație greacă (cultura miceniană începe în mileniul al II-lea î. H.), dar prima operă  cunoscută este cea a lui Homer și prin ea ideile, spiritul grecesc intră în circuitul universal.

Iliada și Odiseea – cele două mari epopei homerice – aduc o concepție complexă, sintetizând principalele mituri și credințe ale Greciei antice și propunând două modele existențiale: eroicul și călătoria inițiatică.

Subiectul. În Iliada se prezintă o perioadă (53 de zile) de maximă încordare a ultimului an din războiul aheilor împotriva Troiei. În centrul acțiunii se află mânialui Ahile, declanșată de către regele atrid, Agamemnon. Jignit și mânios, Ahile refuză să lupte, iar Agamemnon, înșelat de zei și orbit de orgoliu (ceea ce e cam tot aia), îi conduce pe greci spre înfrângere. Când Patrocle este ucis în luptă de către Hector (fiul regelui troian, Priam), Ahile își plânge prietenul și se decide să-l răzbune. Faptele sale de arme  grăbesc căderea Troiei, dar el plătește cu viața gloria dobândită. 

Odiseea transpune aventura întoarcerii acasă a eroului victorios – Ulise. Drumul de la Troia la Itaca este drumul simbolic de la eroic la domestic. Dar și un drum al regăstirii si al morții. De aceea cuprinde o serie de încercări: ispitirea simțurilor (sirenele), confruntarea cu Polifem, iubirea înrobitoare a vrăjitoarei Circe, coborârea în infern etc.

Poemele homerice aduc în prim-plan două prototipuri umane: ființa ahileică și cea odiseică. Despre Ahile s-a vorbit mult ca despre prototipul eroului antic, o întrupare a idealului grecesc kalon kai agathon – frumos și bun (precept regăsit și în alte epoci). 

Pe jumătate zeu și aproape nemuritor (cu excepția călcâiului vulnerabil) Ahile este efeminat, supersensibil, invadat de lacrimi când Agamemnon îi confiscă prada de război, dar, în același timp, inflexibil și mânios. De altfel, mânia lui constituie subiectul Iliadei, care începe astfel: Cântă zeiță mânia ce-aprinse pe-Ahil, Peleanul. Din această mânie îi vine spiritul intolerant, iarăși o însușire a eroul antic, dar care în cazul lui Ahile se convertește în simbol al suferinței dezlănțuite, ceea ce îl face incapabil să acorde iertarea troienilor care îl imploră; mai mult, unuia îi smulge ficatul și i-l flutură pe dinaintea ochilor, iar trupul lui Hector îl târăște prin pulbere și îl profanează. Această impetuozitate barbară vine dintr-un exacerbat cult al prieteniei, căci moartea lui Patrocle îl determină să intre în luptă, să uite de supărarea pe care i-o pricinuise Agamemnon și să ucidă fără alegere. Dacă pe Ghilgameș moartea lui Enkidu îl înfricoșează, pe Ahile îl înfurie. Amândouă personajele se ocupă de funerariile prietenului, însă, Ahile o face cu o grandilocvență care indică alt cod cultural: el arde pe rug 40 de tineri troieni, capturați în acest scop, și organizează întreceri sportive și banchete grandioase, cărora doar apariția spiritului lui Patrocle le pune capăt. Ahile este un eroul solar tipic pentru lume antică și de aceea, zice Gilbert Durand, „nu-și poate stăvili cutezanța. S-ar putea spune că transcendența obligă la această nemulțumire primitivă, la această impulsivitate pe care le reflectă cutezanța gestului sau temeritatea acțiunii.”[1]

Iliada dezvăluie un univers guvernat de moira (destin), din care cauză fiecare personaj își primește moartea cu resemnare, ca pe o sentință. Ca și în Poemul lui Ghilgameș, și aici apare ideea că doar cel care rămâne în memoria celor vii are parte de liniște dincolo de mormânt. Lui Ahile îi se arată în vis spiritul lui Patrocle care îi cere să-i așeze trupul în mormânt, adică să-i facă ritualurile cuvenite -  pentru că altfel nu poate intra pe poarta infernului (cântul XXIII). Sufletul lui Patrocle este înfățișat ca o un fum care dispare țârâind.

În această existență, în care soarta (moira) fiecăruia este deja statornicită (de pildă, Ahile știe că va muri în fața porților Troiei), zeii par niște întrupări ale sentimentelor ori niște martori ai unei povești deja scrise. În lumea homerică, și în cea greacă, în general, nu există un îndrumător al sufletului dincolo de moarte.

Odiseea povestește întoarcerea acasă a lui Ulise – temă reluată apoi în multe opere importante ale omenirii. La antipodul lui Ahile,  Ulise, personaj care apare și în Iliada, este o ființă labirintică, și, după cum remarcă Lessing, stăpânește lumea doar cu privirea. El este înțeleptul. Drumul său prin lume pare întrucâtva asemănător cu drumul lui Ghilgameș, căci și Ulise întâlnește în calea sa numeroase piedici. Însă, călătoria lui Ulise este cea a unui învingător. El a introdus calul-capcană în cetatea Troiei, punând capăt războiului. Nici sabia lui Agamemnon, nici mânia eroului ahileic, aproape invincibil, nu au reușit să înfrângă cetatea. Numai vicleșugul lui Ulise s-a dovedit irefutabil. De aceea, călătoria lui spre Itaca, locul nașterii sale, seamănă cu un ritual de purificare ori de imortalizare a eroului învingător.

Dintre peripețiile sale, coborârea în infern interesează în mod special; eroul pătrunde în lumea de dincolo pentru a-și afla viitorul de la profetul orb, Tiresias. Pentru aceasta, Ulise face o groapă în care toarnă sângele animalelor jertfite, iar sufletele morților se adună chemate de forța vieții; orice umbră care bea acest sânge rostește adevărul. 

Ca și în Poemul lui Ghilgameș, și în poemele homerice viziunea asupra morții este sumbră. Ahile spune că, dacă ar avea de ales, ar prefera să fie sluga unui biet om decât stăpânul infernului. După moarte, sufletul zboară ca un vis, lipsit de forță și de simțire (cântul al XI-lea) și este înfățișat ca o umbră ușor de spulberat. Și strădania zeiței Tetis de a-și ascunde fiul, pe Ahile, într-un templu, printre fecioare, dovedește groaza generală în fața morții, dar și speranța permanentă în schimbarea destinului.

Poemele lui Homer constituie o sinteză a gândirii grecești, în care coexistă admirația față de zei și nemulțumirea resemnată față de puterea lor, bucuria de a trăi, onorabilitatea eroică, cultul prieteniei, trufia învingătorului și datoria răzbunării. 

Vestimentația bogată, descrisă mult mai detaliat decât în Epopeea lui Ghilgameș, opulența, relațiile dintre oameni, amănunțit prezentate, dau o imagine complexă asupra unei lumi rafinate, cu o amplă deschidere spirituală. De altfel, lumea homerică nu apare închisă între limite divine, căci dincolo de zei e izvorul vieții. În Iliada, nașterea lumii, se află în oceanul primordial sau, după cum spune Hypnos, zeul somnului, obârșia tuturor zeilor se află în Ocheanos(XIV, 246). 

Literar, poemele homerice, în special Iliada, sunt socotite primele creații exemplare ale omenirii. Homer transfigurează o poveste simplă, într-o expresie uimitoare prin construcție și imagini poetice. În primul rând, impune în literatură caracterizarea succintă, sintagmatică, specifică stilului epopeic și cunoscută și astăzi sub numele de metaforă homerică: Ulise cel înțelept, Ahile cel iute de picior, Zeus cel cu sprâncene negre și împreunate. Aceste aprecieri atașate numelui personajului, ca un calificativ unanim acceptat (și care în greaca veche se reda printr-un singur cuvânt), au constituit principalul mod de caracterizare a personajului în literatura umanistă și renascentistă, dar ea revine constant în literatură, până în prezent.

De asemenea, tablourile vivante care înfățișează numeroase personaje, surprinse într-o poză simbolică (de pildă prezentarea zeilor care participă la războiul Troiei ca la un spectacol) adaugă solemnitate și fixează povestea într-un spațiu dilatat, extins. Totodată, atitudinile memorabile, în care sunt surprinse personajele, devin de aici încolo apanajul epopeicului. Astfel, Agamemnon este prezentat îmbrăcându-și hainele regale (II, 42-54), Hera – pieptănându-se (XIV, 171), Ahile în luptă (XX).

Cele două poeme homerice exprimă viziunea care se află la baza întregii culturi grecești într-o formulă artistică excepțională. Petru Creția face observația că ceea ce dă Iliadei "înălțimea unui sens al duratei” este extraordinara încredere pe care o au personajele “ în faima și în slava de dincolo de moarte”.

Pe seama lui Homer mai sunt puse imnuri, majoritatea închinate zeilor, și o parodie la Iliada, intitulată Războiul șoarecilor cu broaștele (Batrahomiomahia). Physignthos (Față-gognată) este o broască de neam nobil care îl invită în palatele sale pe Psiharpax (Inhap-firimituri), abia scăpat din gura unei pisici. Pe drum, în timp ce îl transporta pe spate pe invitat, broasca se sperie de un șarpe și îl scapă în apa. În timp ce murea, șoarecele cere răzbunare, iar cuvintele lui sunt auzite. De aici începe marea bătălie, care transfigurează în imagini burlești scene care amintesc în mod evident de Iliada. Totuși, Batrahomiomahia se pare că este o scriere târzie, poate din secolele V-I î. H, legându-se de epoca homerică doar prin subiect.

Din poemele homerice, aș pune pe primul loc viziunea asupra lumii: universul a luat naștere din ape, peste oameni și zei stăpânește moira, dincolo de moarte nu este decât cumplită suferință, dar coborârea în infern (în timpul vieții) poate fi un mod de cunoaștere.

Pe de altă parte, Homer păstrează același model existențial al lumii antice, cuprins între eroic și călătorie.

Bibliografie

    Homer – Iliada, Editura Fundației Culturale Române, 1995 (trad. George Murnu)

    Homer – Odiseea, vol. I-II, Ed. Tineretului, 1966 (trad. de Eugen Lovinescu)

    Homer – Imnuri. Războiul șoarecilor cu broaștele, Ed. Minerva, 1971 (trad. Ion Acsan)

    Gotthold Ephraim Lessing – Laocoon, în antologia De la Apollo la Faust, Ed. Meridiane, 1978, (p. 141); trad. de Lucian Blaga.

    E. R. Dodds – Dialectica spiritului grec, Ed. Meridiane, 1983 (p. 34.); trad. Catrinel Pleșu.

    Erwin Rohde – Psyhé, Ed. Meridiane, 1985, (p. 49.); trad. Mircea Popescu.

    Petru Creția – Catedrala de lumini, Ed. Humanitas, 1997 (studii despre Homer, Dante, Shakespeare)

[1] G. Durand – Structurile antropologice ale imaginarului, Ed.Univers, 1977, p. 197

Din Doina Ruști - Enciclopedia culturii umaniste pentru oamenii grăbiți, 2004.