Harta întâmplărilor: Scrisoarea de la staţia Izvor

0
0
uijui

Se ştie că Alexandru Moruzi era destul de strict când venea vorba despre încălcarea moravurilor. Interzisese hainele scumpe şi excesul de lux. Şi să nu uităm cât de drastic şi hotărât a fost în privinţa lui Alecu Văcărescu, poetul - pe care l-a lăsat să moară de foame şi frig!

Rareori îndulcea pedepsele, ba chiar aş pune că avea momente când era cam neiertător.

Într-o zi de mai a anului 1797 a primit o scrisoare de la episcopul Râmnicului şi, pentru că era pe punctul de-a ieşi la plimbare, a luat-o cu el.

Era ceva în ziua aia, o adiere plăpândă, care-l îndemna să oprească trăsura pe malul Dâmboviţei, undeva, prin marginea mahalalei Izvorul Verde. Zi frumoasă, pe la prânz, când  pe străzi se lăsa liniştea pentru aproape un ceas. Cer senin, un cântec de cuc şi un mic alai în jurul trăsurii, pregătit pentru puţinele mofturi ale acestui principe sobru.

Un jilţ a fost proptit chiar pe mal şi Moruzi, suflecându-şi şalvarii, şi-a lăsat picioarele-n apă.

Acolo (cam pe la gura Metroului de la Izvor), a citit scrisoarea, furişând din când în când o privire spre celălat mal, unde sub sălcii se bălăceau nişte fete, ca şi el, cu fustele ridicate uşor.

Episcopul îi relatează pe scurt un proces de divorţ. Un anume Neculai Curelaru, din Craiova, negustor de hamuri şi de curele, cum îi zicea numele, şi-a prins nevasta lângă iesle, cu un grăjdar. Întâmplarea nu lăsa dubii, pentru că fustele femeii erau ridicate până la brâu.

Moruzi a aruncat o privire rapidă spre picioarele de pe malul opus. În lumina amiezii toate amănuntele prind rădăcini în mintea contemplativă. Chiar şi în mintea unui principe cumpătat.

 Mai departe, episcopul scria pe scurt cum vede el  rezolvarea acestui scandal: femeia va fi dusă la mânăstire, fără dreptul de-a mai pleca de acolo vreodată. Va pierde totul: zestrea, bijuteriile, cadourile primite de la Curelar - absolut totul îi va fi luat. Va purta toată viaţa o zdreanţă, am zice astăzi ceva de la second hand,  şi va fi rasă în cap.

Prin urmare divorţul era doar pentru Curelar, pe când ex-nevasta era închisă pe viaţă.

Moruzi a citit aprobând din bărbie: verdictul i se părea drept. A înălţat ochii şi i-a coborât fără grabă spre sălcii, unde două femei limpezeau un cearşaf. Ca să nu se ude, îşi ridicaseră poalele bine de tot. Principele a scos un suspin şi fără să vrea s-a gândit la zidurile reci ale mănăstirii, la ţeasta rasă a femeii „greşite”. Vasăzică va sta acolo, gândindu-se toată viaţa la un grăjdar, la şalvarii lui pătaţi pe-alocuri, la bărbăţia pe care poate nici n-o văzuse ca lumea, la lemnul ieslei ori la botul vreunei capre care trecuse pe-acolo.

 Ceva din destinul femeii lui Curelaru i se furişase în creier, ca un fir de păianjen. O dorinţă micuţă, de care îţi este ruşine.

Sălciile de pe malul celălat foşneau în mişcările apei, iar siluetele subţirele dansau în ritmurile acestui foşnet.

A cerut pana, a făcut semn să-i fie pusă hârtia sub ochi.  Dar să nu credeţi c-avea de gând să scrie chiar el. Diacul de cancelarie, la vremea respectivă Ralet, despre care am mai vorbit aici, potrivea slovele sub ochii principelui, care dicta rar: da, era drept, a spus el ca femeia să fie dusă la mânăstire. Se iubise cu altul, ofensându-l pe Curelar. Va sta la mânăstire, dar nu toată viaţa. Doar dacă mai încerca şi pe-acolo ceva - atunci, da, îşi merita soarta. Dar aşa, orişicât, era la primul grăjdar, prin urmare, i se părea drept să fie dusă la mânăstire pentru un timp „cât mai lung”, iar apoi dacă îşi căpăta iertarea de la fostul bărbat - să se întoarcă acasă şi să-şi reintre în drepturi, recuperându-şi banii din zestre, bijuteriile şi celelalte.

Bineinţeles, citind scrisoarea lui mă bântuie o singură întrebare: cât de lungă era această detenţie în mintea lui?  În multe cazuri iertarea adulterinei survenea când bărbatul era pe patul de moarte, când, sfătuit de  vreo rudă sau de vreun popă, făcea un ultim act de milostivenie. Deci, în mintea lui Moruzi, avea să îmbătrânească într-o chilie.

Dar cum aş putea să încheia aşa, cu o siluetă chircită între ziduri de schit? În povestea de faţă, lucrurile se întâmplă aşa: având în vedere că femeia era olteancă şi iute la sânge, după un an de detenţie grea, într-o altă lună de mai, a luat drumul spre Bucureşti, unde aflase că nimeni nu moare de foame.

Cât despre Metroul de la Izvor, dacă te uiţi cu atenţie, pe granitul spălat de ploi, o mână timidă  a notat cu creionul: „aici s-a scris o scrisoare”. Atât. fără amănunte şi fără subiect. O însemnare grăbită, ca să nu uităm. Iar dacă asculţi cu atenţie, dintre literele aproape şterse, urcă şi mişcările unei ape tulburate de săplătorese moarte demult.

Mai multe - Opinii

Ultimele știri

adevarul de weekend jpeg anunt adevarul jpeg

Cele mai citite