Gala UNITER 2016. Clipe de viaţă, clipe de teatru
0
Nu, nici anul acesta nu au lipsit discuţiile în contradictoriu despre utilitatea sau inutilitatea premiilor UNITER. Sau afirmaţiile de dragul vorbelor de clacă despre cât de rupte de pretinsa realitate a teatrului românesc ar fi ele.
Despre cât de vetustă ar fi Gala şi ce om rău e Pino Caramitru, actorul acuzat a avea comportament de diriginte, ce se încăpăţânează de 24 de ani încoace nu doar să o organizeze, ci - păcat suprem, vezi Doamne! - să o şi prezinte.
Am auzit şi anul acesta urzeli de vorbe calpe ori înveninate despre cât de neinteresant ar fi fost ceea ce s-a întâmplat în cele 4-5 ore cât a durat Gala şi cât de neînsemnat ar fi evenimentul în sine. Vorbe venite dinspre persoane ridate sufleteşte, de multă vreme înăcrite. Mai mult cu fumuri şi planuri de răzmeriţe eşuate decât cu proiecte constructive reale. Planuri vizând şi altceva decât propria mişelească parvenire în tot felul de directorate pentru care nu au nici urmă de competenţe sau chemare. Cetăţeni şi cetăţene ce îşi maschează surplusul de venin, de impostură şi de gândire nătângă, tustrele fiindu-le demult recunoscute drept mărci de înregistrare, prin inepte afirmaţii în conformitate cu care ar fi aflat despre Gală şi întâmplările din ea doar din postările de pe Facebook. Facebook-ul devenind pentru aceleaşi fiinţe complexate ce îşi drapează prin afirmarea agresivă şi falsă a gustului pentru reformă şi modernitate adevărata condiţie de trecute doamne şi domniţe cam singurul loc îşi mai exercită inspiraţia şi condiţia „critică”. Altminteri demult sleite şi încă şi mai demult compromise prin coterii murdare.
FOTO: Remus Toderici

În pofida salvelor de ură, altminteri eşuate, Gala, a XXIV a din istorie, desfăşurată anul acesta în superba, reînnoita sală a Teatrului „Regina Maria” din Oradea, a fost o reuşită. Nu fiindcă nimeni nu a ieşit pe scenă doar pentru a refuza vreun premiu ori spre a striga „jos Caramitru !” şi „huo UNITER!” aşa cum şi-ar fi dorit-o unii, ci pentru că ea, Gala, a însemnat un loc al comuniunii, al solidarităţii, al fairplay-ului şi al prieteniei.
Manifestate din plin în câteva momente ale ei. Nu toate tuturor vizibile. Nu toate surprinse de camerele de luat vederi ale pe nedrept hulitei Televiziuni Române. Cea care ne-a fost şi anul acesta alături. Sunt sigur că teatrul nu are nevoie de diriginţi şi din câte ştiu eu nici nu are, ei nefiind decât fantasme, produsul minţilor bolnave ale auto-excluşilor din breaslă. Dar de profesori are.
Profesori care nu dau lecţii, ci, din contră, ne ajută pe noi, ceilalţi, să primim lecţii. Aşa cum frumos scria odată Noica.
Ce altceva decât lecţie a fost în de puţine zile consumata Gală orădeană momentul în care Marian Râlea şi-a invitat pe scenă contra-candidaţii, împărţind simbolic cu ei premiul de atâta vreme aşteptat şi care cu siguranţă a venit mai târziu decât ar fi meritat-o acest mare actor?
Sau cel în care aflând că va primi trofeul, Emilia Dobrin îmbrăţişat-o cu afecţiune, cu dragoste adevărată pe Dorina Chiriac?
Ori clipele în care o sală întreagă, de data asta justificat ridicată în picioare, a ovaţionat-o minute în şir pe Luminiţa Gheorghiu? Pe aceeaşi mare, extraordinară Luminiţa Gheorghiu ce s-a arătat a fi demult astfel tot la Oradea, cu multă vreme în urmă. Mai exact, în 1984, atunci când ne lăsa pe toţi gură căscată după magnifica ei evoluţie din spectacolul ce avea să o consacre. Cel cu Într-un parc, pe o bancă, în care evolua alături de Victor Rebengiuc.
FOTO: Remus Toderici

Sau minutele de vis în care aceeaşi sală plină ochi şi-a înfrăţit glasul mai întâi cu cel al lui Dan Andrei Aldea, mai apoi cu vocile lui Aldea şi Ion Caramitru. Reamintindu-şi superbul Cântec al bufonului din A XII a noapte de la „Bulandra”. Spectacol prin intermediul căruia puţini ştiu azi că imensul Liviu Ciulei ne-a mai ajutat demult, cândva, să mai primim o lecţie, refuzând să semneze regia spectacolului pe care el doar îl terminase, omagiind, aşa cum i-au permis-o vremurile, concepţia mai tânărului său confrate Aureliu Manea.
Ce să mai spun de minutele în care studenţii de acum ai marelui profesor Miki Bács şi-au omagiat maestrul? Studenţilor de azi alăturându-li-se cei de ieri, prezenţi pe scenă sau în sală, în calitate de nominalizaţi sau premiaţi. Andrea Gavriliu, Florentina Năstase, Adrian Damian. Iar mai apoi, din nou, o sală întreagă sunând cin clopoţeii smulşi din tichia de bufon a Măriei Sale, Actorul.
Aceste clipe şi altele asemenea au contat cu adevărat în Gala de la Oradea. De aceea nu voi spune şi nu voi scrie acum nimic nici despre nominalizări, şi nici despre premii. Deşi şi unele, şi altele au importanţă, aşa cum a recunoscut-o aceeaşi mare doamnă care e Emilia Dobrin. Cum, de altfel, mi-o mărturisea cu ani în urmă în lungul interviu devenit carte marea actriţă Mariana Mihuţ. Având grijă să adauge un lucru. Da, premiile înseamnă mult pentru fiecare dintre cei ce au bucuria de a le primi. Numai că, a doua zi după Gală, spectatorul prezent în sală şi care şi-a plătit pentru aceasta cinstit biletul, nu se mulţumeşte doar să ştie că pe scenă, în faţa lui, se află un laureat. El vrea să îl vadă astfel.
Voi încheia spunând că îmi place să cred că Radu Afrim nu a minţit defel atunci când a spus că, anul acesta, Gala a avut parte de jurii inteligente. Ce vreţi, are nevoie şi el, criticul, de momente în care vrea să fie lăudat. Îngăduiţi-i să le savureze!
FOTO: Remus Toderici
