Frica părăseşte pepenii

Panica apare o dată cu amanta, zici că s-au vorbit.

Mame care trăiesc cu frica-n sân ne-o picură mai departe, probabil prin canalele galactofore. Nu ne naştem fricoşi. Groaza se învaţă. Cei şapte ani de-acasă ne arată că nu e moral să minţim, că nu e legal să furăm, că nu e frumos să băgăm degetul în ureche şi că nu e normal să trăim liniştiţi.

„Dacă mă părăseşte? Ce mă fac?" - auzeam din laringele uscat al prietenelor înşelate, astfel că am modificat imediat topul groazelor femeieşti. Femeile nu se mai tem că bărbaţii lor se culcă galant cu oricine zice „ok", ci sunt terifiate de ideea abandonului, atât. Orice tricomonas sau copil extraconjugal sunt doar incidente izolate, femeile iartă cu o repeziciune tristă.

Panica apare o dată cu amanta, zici că s-au vorbit. Dacă s-ar fi instalat mai devreme, poate înfricoşata nu mai apuca să se blazeze, să se stropşească, să se îngraşe sau să scape orice alt gest din gama celor care uşuie bărbaţii în paturi fără nervi şi fără celulită. 

Într-o vizită prilejuită de o obligaţie (ca mai toate crăpelniţele postdecembriste), se înghesuiseră, pe laturile unei mese, un cuplu care sărbătorea 25 de ani de căsnicie fericită şi un cuplu care sărbătorea, în secret, patru ani de divorţ şi mai fericit. Erau finii şi naşii.

Ăştia mici divorţaseră pe ascuns, făcând de râs vocaţia nunească a păstorilor spirituali - care ajunseseră, târâş-grăpiş, la nunta de argint. Divorţaţii rămăseseră mai prieteni între ei decât naşii între ei şi decât naşii cu finii. Celula de bază a tribunalului oferea astfel o lecţie de gestionare a crizei. Doar că nu puteau s-o facă publică, deoarece naşa suferea de cataractă secundară şi susţinea că orbeşte dacă o stresează ceva. Şantajul oftalmologic ţinea de vreo zece ani, dar avea randament, nimeni nu sufla în faţa ei, de frică să ­nu-i sară cristalinul. Finii pozau în familia perfectă ori de câte ori se adunau în jurul curcanului, la rude, motiv pentru care nici nu-şi vânduseră verighetele, ci le întrebuinţau în salvarea eroică a aparenţelor şi-a vederii naşei.

În ziua cu pricina, fina se temea să nu se dea de gol, după cele două vodci, iar naşa se temea că soţul ei avea o amantă. Cât era suspectul la baie, naşa le-a sâsâit finilor că are această bănuială. Când adulterinul s-a întors din relaxatele-i uşurări, fina a considerat că, din moment ce oricum naşa va orbi de supărare, poate să anunţe şi ea divorţul, că oricum nu mai contează, mai orb decât orbul nu se poate. Vestea a căzut ca un topor pe gâtul familiei desfrânate, respectiv chioare. Minţiţii s-au făcut foc şi i-au dat afară pe juni, care au zis mersi că scăpaseră de bolovanul din piept.

Naşii n-au divorţat niciodată, că nu e frumos, ci au continuat să se beştelească administrativ, călăuziţi de scotocelile ei prin buzunarele lui şi de scotocelile lui pe sub fustele indulgente. Pe drumul dinspre argintul spre aurul matrimonial, naşa terifiată şi-a dedicat viaţa unui ideal sublim: ţinerea sub observaţie permanentă a soţului, care era deja în consemn la portieră - de câte ori ieşea din maşină sau din apartament, se declanşa alarma de gradul zero, trebuia urmărit pas cu pas. A purces a plânge că ea trece peste orice, iartă orice, înfiază orice, numai să nu-i plece bărbatul după panarama cealaltă.

Mie mi-e foarte frică de ziua în care n-o să-mi mai fie frică de nimic din ceea ce mi-e groază acum. Descătuşarea doare cumplit, mi-a spus mie cineva. Mi-e frică de fericire, fiindcă mă învăţ repede cu ea şi ştiu că urmarea firească şi dreaptă a acestui privilegiu e decepţia usturătoare. Decât să-mi dea cineva cu leuca-n cap o dată la trei ani, prefer să mă ciupească o dată la trei ore - cu ocazia asta, rămân trează. Fiindcă (aţi ghicit) mi-e cam frică să adorm.

Simona Catrina este editor coordonator la revista „Tango" şi colaborează la ziarul „Adevărul" din 2011.