Frica de Normalitate

0
0

Modificări subite, la diverse nivele, în spaţii de operare ale peisajului banal în care se derulează viaţa curentă, aflate însă în contradicţie cu aşteptări, aparenţe, rutine cer o ripostă rapidă. Cer?! Uneori da, cel mai adesea pornesc de la sine... Au şi un brand. Frica! Rapidă, energică, şi focusată pe ţintă. Mobilizare deplină, chiar dacă, nu de puţine ori, oarecum paradoxal, distribuţia duce la dezordine. Descărcare.

Frica este, înainte de toate, trezire.

Dar şi un impuls, adesea sever, pentru reevaluare, mobilizare internă şi prin consecinţă, prin poziţionări ferme în contextele date. („Aşa dai, aşa primeşti...”)

Inconfundabilă ca trăire interioară, frica este, adesea, utilă. O ieşire de incendiu pentru a salva oricum, oriunde, orice... Fără a intra în colecţia de ambiţii şi mândrii curente, frica rămâne o resură discretă, dar de bază pentru siguranţa personală. De aici şi atitudinea ambivalentă, ca şi discursul uzual în care este împachetată. Reţinere, jenă, comparaţii, justificări şi adesea bilanţuri pozitive...

Mai mult, opusul fricii, curajul, apare nu întâmplător ca o haină de gală într-o casă părăsită. Lăsat pentru alţii. Utilizat ca excepţie. Lăudat cât mai departe de gospodărie.

Nimic mai firesc. Într-o lume normală.

Ce înseamnă o „lume normală”?! Cum includem aceste rutine în viaţa curentă? Care ar fi variantele de abordare radical diferite?! Ciudate, la prima vedere. De necrezut, chiar... Şi nu de puţine ori, bine dosite în practica uzuală.

Desigur, ele nu apar subit. Se extind lent, dincolo de percepţia curentă. O contaminare ascunsă, evitând sau negând un diagnostic sever, provocator, alarmant. Aflăm prea târziu.

Pentru a înţelege, trebuie să trecem pe cealaltă parte a dealului. O lume interioară puternică, deşi virtuală, ne ţine în priză! Ne pune la treabă, ne acaparează. Este dependenţa de stările negative.

Aparent, opinia comună este de a evita, de a preveni şi de a combate stările negative. Nimic mai fals!! O experienţă îndelungată, consistentă, copleşitoare, îşi spune cuvântul. În lumea noastră interioară. Cu amplă exprimare externă. Strigă. Urlă la noi! Subit sau ciclic. Sub diverse pretexte, conexiuni, aşteptări. „Logica umană” derivă din negativ. Din necazuri, din catastrofe.

Şi nu întâmplător. Ne confruntăm cu un mecanism pe cât de primitiv, pe atât de complex. Fiind complex, obligă. Fiind primitiv, e de neevitat. Şi pentru a fi complet, este cel mai adesea aşezat în incertitudine. Ajunge. Mai vreţi?...

De aici şi colecţia de dependenţe. Un pachet de dependenţe, de stări negative.

Stările negative virusează viaţa curentă. Ar fi simplu dacă ar fi doar atât... Stările negative invadează adesea viaţa curentă. Subit, pe larg, în adâncime, cu desfăşurări inedite. Avem obişnuinţa de a construi, indiferent desigur de pozitionare, o dependenţă puternică. Dependenţa de a fi pe negativ, pe supărare, îngrijorare, disperare... Oarecum paradoxal, aceasta include unele „avantaje”, „beneficii”, dacă nu chiar „plăceri”.

Puterea simplificatoare a stărilor negative se plasează ca o capcană subtilă. Nu mai intrăm în detalii, în justificări, trecem cu vederea, căutăm o ieşire, dincolo de costuri, eforturi, sacrificii. Aparent sau nu, asigura mai uşor, recunoaştere, compătimire, aprecieri şi, uneori, chiar şi solidaritate. E puţin?!

O vastă, complexă, minuţioasă cultură a plângerii în derivă pe arii vaste. Altfel, greu accesibile pentru comportamentul şi gîndirea comună. Oricine, oriunde, oricînd are ceva de reclamat. Mai mult, „reclamaţia” poate viza orice, la nivele altfel de neatins. Şi largi perspective.

Nu mai puţin profitabilă este justificarea neputinţei. „La noi nu se poate!”

Un spaţiu larg, amorf în care nu se întâmplă nimic, într-un consens general. Paşnic, blând, inert. Un faliment aproape lăudabil. O împăcare colectivă cu nimic.

De aici şi o falsă ieşire. În abandon. Renunţare înainte de finalizare. O lume a lucrurile neterminate. O staţiune de odihnă a rataţilor. Mândri de starturi, de înfiinţări. Mai ales de înfrângeri. Cu ochii pe cei care, rămaşi pe margine, rămân uimiţi. Apoi pleacă.

De aici, un surprinzător elitism al eşecului, privire severă către critica minoră, către toţi şi orice. „Ce ştiţi voi?” Un exclusivism al eşecului deplin, ca o aventură, intrare paradoxală în contexte de nedepăşit. De nedepăşit prin descriere, interpretare, sublimare poetică de doi bani.

De aici plângerea generalizată, superioară ca lozincă a neamului: „Asta ne-a fost soarta!”

Profundă mediocritate. Trecutul, care în povestiri, generează prezentul, de fapt o nouă absenţă şi prin acestea conturează un nou viitor confuz, toxic, fatal. Pare complicat, dar motivaţia e simplă. O diminuare atotcuprinzătoare a responsabilităţii individuale şi colective, la bază şi la top, în raport cu ce primim (moştenire...), ce avem efectiv, cum funcţionează şi cat merită să luăm în considerare.

Dacă tot nu merge, cine răspunde?!

Ar putea apărea şi ca o simplă prostie. O cultură şi o gramatică a prostiei. Nu e uşor, plăcut să recunoşti că eşti prost. Prostia colectivă este însă deosebit de confortabilă. Un adevărat parc al distracţiei. Pentru cei cu mintea simplă şi educaţie sumară, devine chiar o condiţie indispensabilă in derularea normală a vieţii curente. Un orizont clar, sumar, sigur.

Pentru cei educaţi, o şansă de superioritate sumară în viaţa si competiţia curentă. Pentru cei vicleni: o dimensiune de neînlocuit în mecanismele manipulării, fraudării interesului public şi dominaţiei monopartizane. Să nu ne facem iluzii! Monopartidismul nu a dispărut în România!

Întrebare: este prostia, individuală şi colectivă o dimensiune vitală, consistenta a normalităţii?! Desigur, clar. Mai mult, de neînlocuit. Prostia bate tot în ceea ce priveşte frica. Cei proşti se află în linia întâi. Nu de puţine ori ajung lideri.

Colecţia de frici la vârf, pentru cei care formal sau efectiv conduc, se constituie ca un spaţiu extins şi dinamic, minat. Frica colectivă asigură baza socială a leadership-ului. O contaminare reciprocă. Sau poate doar o complicitate generatoare de populisme cu o diversitate ideologică demnă de invidiat. La nivelul retoricii, nu al credinţei.

Luate împreună, fricile la nivel de conducători, dar şi conduşi, generează un spaţiu de joc în deplină stagnare (!), de ieşire în decor prin care ajungem acolo unde suntem de câteva decenii.

Un surogat de lume liberă, un kitsch al democraţiei populiste, cu o economie de piaţă păguboasă, bazată pe furat, cu o comunicare publică livrat prin miniciună şi manipulare cu deschideri electorale ieftine bazate pe iluzie şi aranjamente de culise.

O bucătărie cu vase nespălate şi gunoaie nearuncate de mult, care ne găteşte la nesfârşit aceleaşi bucate provocatoare de stări de vomă, diaree şi uneori infarct.

Cu ce meniu ieşim pe piaţă?

·         Frica de informare corectă, completă, la zi – deschide lista. Un parteneriat pervers între cei care ”ezită” să spună complet şi la zi cum stau lucrurile şi o aşteptare leneşă, cu ochii pe telenovele, dezinteresată profund de ceea ce se întâmplă de fapt. Pentru compensare, industria de „senzaţional, uluitor, de necrezut”, despre bikini şi căderile de la balcon, dau miez şi suflet unei mass-media decăzute sub nivelul presei comuniste în cele mai harnice companii comerciale pe piaţa cuvintelor şi pozelor.

 ·         Frica de analiză „pe larg”, în întregul realităţii şi pe gramatica sistemului, dincolo de preluări viclene ale unor stări curente sau aprofundări calificate. Cauze, efecte, surse, modele de operare, costuri, beneficii, eforturi, comparaţii cu alte spaţii, viziuni, de top sau, de ce nu, cu eşecuri, ameninţări la colţ de interval.

 ·         Frica de anticipare – O preocupare firească în contexte stabile, onorabile, harnice. O spaimă ascunsă pentru jocuri de culise, matrapazlâcuri toxice şi înşelătorii atotcuprinzătoare. O piaţă a dezvăluirilor tardive, eşecuri declanşate în forme de anihilări reciproce, între jucători parşivi, preocupaţi de supravieţuire, într-o lume efemeră şi păguboasă. Avem oare, în Constitutie, un articol despre eşec?!...

 ·         Frica de operare corectă, pe norme, reguli şi mecanisme formal instalate ca o condiţie a prezenţei, efortului susţinut şi succesului firesc s-a impus ca o sursă majoră a ruinării modelului capitalismului clasic, printr-o tranziţie locală de la comunismul ceauşist.

O cale către nicăieri. Înlocuind subit şi subtil primele iniţiative reformiste prin ”noii” jucători pe o piaţă care descalifică România ca ţară europeană, „membră” a UE , deveniti simpli jucători de pe margine într-o piaţă tot mai contradictorie.

·         Frica de competiţie, de concurenţă prin diversitate, iniţiativă şi desprindere de trecut. În contexte şi sub norme clare, unanim acceptate şi asumate (nu ca o condiţie, obligaţie, ci ca o deschidere...). Piaţa liberă, alegeri libere şi corecte, transparenţă şi integritate în practicarea soluţiilor-cheie din viaţa patriei. Lozinci?!...

Mai grav. Câmpuri de operare pervertite amplu, decisiv şi ireversibil, menite să genereze o realitate toxică, păguboasă, pe deplin falimentară.

·         Frica de dialog. De formulare clară, directă, responsabilă a poziţionării în raport cu agenda publică. Prin recunoaşterea diversităţii. De dezbatere, nu doar ca un bilet de intrare la emisiuni TV, ci ca încredere în profitabilitatea publică a diversităţii.

Rămâne loc de scandal, dezvăluiri, cercetări, mistificări. O tradiţie istorică toxică resuscitată cu spontaneitate şi rapid instalată în manierism.

 ·         Frica de cei apropiaţi în spaţiul comunitar, partinic, instituţional. Uşor  surprinzător... Dar inevitabil pentru dedublările inerente jocului de culise şi dependenţa de manipulare resimţită în falsa desprindere de comunismul precar.

Dimpotrivă, un relativism identitar deficitar exprimat prin trădări interne, traseism partidist şi abandon programatic masiv pe o agendă contaminată  de amânări, eşecuri şi realinieri dubioase în spaţii strategice tot mai ambivalente.

 ·         Frica de eşec. Colecţia de eşecuri acumulată în cei 26 de ani devine copleşitoare. Ce poate fi mai sigur decât să nu încerci nimic?! Să nu rişti. Să nu te afli în treabă...

Simplu. Să fim „tehnocraţi”. Vorbim despre toate, chiar inventăm strategii pentru 10 – 20 de ani, ipoteze amatoristice si muschi proaspeti pentru jocul de table. Cine ar putea să ne reproşeze ceva? Absenţa acestui „cine” este problema!!

Societatea românească, aruncată în tranziţia post-comunistă, în împrejurări încă neclare, prin surse şi factori ce vor sfida pe termen lung claritatea şi integritatea în raport cu interesul public, a parcurs deja cateva anotimpuri dintre cele mai exotice.

Începând cu „revolta din decembrie 1989”, cu reforma subită şi efemeră din 90 – 91, rătăcind prin diverse mineriade dubioase sau executând disciplinat guvernări mediocre, păguboase pentru resurse strategice livrate la cerere, toate împachetate în aderări formale (UE & NATO), închidem un interval istoric toxic şi păgubos. Nimic. Către nicăieri.

 În acest context, sub povara unor acumulări ruinătoare pentru interesul naţional, pentru coeziunea publică, capacitatea de dezvoltare şi mobilizare,  venim puternic stăpâniţi de o colecţie masivă de frici. Luate împreună, ele exprimă prin apăsări permanente şi substanţiale, frica de normalitate.

 Frica de normalitate a devenit o sfidare de top pentru lumea în care trăim. Şi-o asumă cineva?

Deplin pervertiţi de câteva decenii pe cât de toxice, pe atât de tragi-comice, otrăviţi la nivel de instituţional, fiind repetenţi pe cadrul normativ, procedural şi în derularea unor politici publice eficiente si profitabile pentru interesul public.

Într-o nouă cultură normativă, a West-ului, amestec de cuvinte, pasiuni şi iluzii, am ajuns să ne temem pentru o viaţă firească. La lumină. Pentru binele colectiv şi individual. Jucat dincolo de rutina sistemului, a pasagerilor navetişti din trenul marfar uitat pe şine tot mai ruginite şi, desigur, al controlorilor proaspăt pensionaţi…

Dimpotrivă, devorăm în deplină idioţenie colectivă, cu nesaţ, ştiri senzaţionale despre evoluţii halucinante, văzând (cu o urmă de invidie intimă) fraude spectaculoase, distrugeri şi dezastre, zi de zi, în cele mai cunoscute sau izolate spaţii, pe un teritoriu numit încă România, al nimănui.

Nu de puţine ori, în istoria patriei iubite, românii au fost păgubiţi de dimensiuni vitale ale vieţii neamului. Teritorii, bogăţii naturale, libertate curentă, viaţa liniştită, perspectiva. Totuşi, întotdeauna rămâne ceva de păstrat. Ca sămânţă pentru o nouă regăsire, reîntregire, reîmplinire.

 Ce păstrăm azi?!

Ce lăsăm următorilor locuitori?

Care va fi noua colecţie de frici?!

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite